« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 01

— Vegetarian sau obişnuit?

— Poftim? A... Da, vegetarian...

— Scuzaţi, cele vegetariene s-au terminat, luaţi unul obişnuit?

Ei, poftim, ca de obicei, bunele intenţii…

— Ce fel de carne e acolo?

— De găină.

Fie şi găină, eu acum sunt flămândă.

De cealaltă parte a hubloului, asfinţitul soarelui arde impasibil pe fundalul unui târg în zi de odihnă – voci, strigăte, feţe, frânturi de dialoguri – în cap roieşte obişnuitul haos agasator.

 

— Fire-ar să fie, Maia, numărul arde, iar articolul tău aşa şi n-a fost predat! M-am săturat de toate astea, la urma urmelor! aud iar acelaşi ţipăt în receptor…

— Tot acum vin!

Mobilul zboară în servietă, mă parchez, trec bariera de la intrare, bat cu nervozitate pe clapele liftului, aştept – 10… 9… 8… Cât mai pot dura toate astea?... Biroul redactorului-şef, faţa noii sale secretare, ce aminteşte, prin gama de culori, un semafor, îmi face o grimasă dispreţuitoare – El nu-i. Înseamnă că ştiu eu cine dă târcoale în jurul mesei mele de lucru… precis…

— Chiar dumneavoastră m-aţi trimis la inaugurarea restaurantului, nu-i aşa, Vsevolod Vladimirovici? De aceea şi n-am dovedit să redactez articolul, încă dimineaţa v-am spus că, dacă am să plec, n-am sa dovedesc să-l termin. V-am prevenit doar…

— Maia, inaugurări de restaurante, prezentări... da, asta-i respingător, Maia, eu de cincisprezece ani mă scald în noroiul ăsta, m-am săturat de el pân-aici, şi el, dând din cap a disperare, îşi atinse mâna de gât. Dar asta-i pâinea noastră, tu o ştii nu mai rău ca mine, apoi ce rost au aceste pretenţii? Vom câştiga de pâine, vom unge-o cu unt, vei pleca undeva în Argentina să scrii un reportaj despre amazoane... Eu, în general vorbind, nu înţeleg: de ce-mi tot înaintezi pretenţii?? Nu-ţi place serviciul ăsta?

Îmi place oare acest serviciu? Îmi pun întrebarea tot mai des şi de fiecare dată ea devine mai acută, aş vrea să pun capăt ziaristicei mele pentru totdeauna, dar de fiecare dată se iscă tot felul de „dar” şi eu iar mă arunc din casă în pâcla cenuşie a oraşului dimineaţa devreme, întorcându-mă din maşina de stors sevă cu viteză sporită seara târziu. Absolvenţii facultăţii de jurnalism pot doar să viseze la locul meu de muncă, am visat şi eu la el când eram studentă, dar acum înţeleg tot mai puţin la ce-mi trebuie asta... Iată-l pe redactorul-şef al unui ziar de prestigiu, toată viaţa lui s-a scurs în bulboana dementă a numerelor care „ard”, istericilor furnizori de publicitate, birourilor redacţionale afumate până-n măduva oaselor, pârjoalelor şi compoturilor de la ospătărie, unor colaboratori excentrici şi mereu grăbiţi, plecării vertiginoase în neant a tot ce era lucrul cel mai important încă două minute în urmă. Şi acum? Abia patruzeci de ani, dar arată deja ca o lămâie stoarsă de suc, are aproape un chintal greutate, ochii îi sunt corodaţi de nicotină şi-i mereu tras de mâneci în toate părţile, un ghem de iritare şi nemulţumire pe picioare. Iată-l şi acum în faţa mea (el crede că eu stau în faţa lui, un egocentrism tipic pentru un homo faber), mai că nu-i sare saliva din gură de indignat ce-i şi nu există absolut nici o posibilitate să-i explici ceva. Ia aşa, un mecanism pornit care nu te aude şi, poate, nici nu te vede. Când strigă, te temi de ochii lui în care nu vezi nici un sens, nici o scânteie... O fi fost şi el inspirat de jurnalism cândva. Îmi doream eu aşa o soartă?

— Tu mă auzi măcar?? Ei, ce te-ai pironit la mine ca boul la corectură? Stă, visează... La urma urmelor, ce-i asta, eu vorbesc cu ea ca cu un om... Hai, mişcă-te, toţi te aşteaptă, fără articolul tău jumătate de pagină se duce de-a berbeleacul, ce-mi propui, s-o umplu cu visurile tale? Am să te pun pe vreo săptămână să pui titluri la materiale, apoi ştiu că ai să-mi cânţi altfel...

— Scuip eu pe jumătatea dumneavoastră de pagină, mă apropii de fereastră şi privesc în jos – furnicarul mişună fără a se opri măcar pentru o clipă.

— Ce?? Tu ce-ţi permiţi?!

Nici nu întorc privirea spre el, n-ai ce vedea... şi fără asta e clar că s-a umflat şi a devenit stacojiu de ciudă. A scânteiat neliniştea, doar nu m-am gândit deloc la viitor, cum voi trăi mai departe... din ungherele biroului mă privesc, aidoma unor dihori din vizuini, colegii de serviciu – care cu groază, care cu indignare. În acelaşi timp, mi-a venit aşa o bucurie... ei, parcă s-ar fi stârnit un vânt care bate în spate, împingându-mă insistent în vâltoarea vieţii.

Straşnic aş mai vrea să alung neliniştea cât colo, să-l privesc cu îndrăzneală în ochi măcar acum, la despărţire, să-i spun că sunt o femelă tânără, să trăiesc vreau, să mă satur de somn, să crap cartofi cu scrumbie sărată, să mă plimb şi, la urma urmelor, vreau să mă frec nu numai în zilele de odihnă... Of, ce scenă mută ar mai fi!... A ieşit, însă, altfel, creierii şi-au început lucrul lor cel prost – am început să cântăresc toate mişcările, cuvintele ca să-mi ascund emoţiile şi să demonstrez demnitate...

 

— Ceai, cafea, vin? însoţitoarea de bord mă priveşte în ochi.

— Nu, doar nişte apă minerală... mulţumesc...

 

...—Maia, că doar nu eşti nebună să pleci în acest fel de la AŞA un serviciu! Serioja, ea a căzut într-o sectă, ţi-o spun precis, inima de mamă n-o minţi, adu-mi mai repede un calmant... Maia, tu eşti datoare să-mi povesteşti imediat totul, ne vom descurca în toate împreună, nu va trebui să laşi serviciul şi nici să pleci în careva Indii... Pleci singură? Te va aştepta cineva acolo?... EU sufăr de paranoie?! Netrebnico ce eşti, cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mama?! Am să te încui cu lacăt şi am să te ţin încuiată până nu va ieşi toată nebunia din tine... Tată, ei, ce taci, spune măcar ceva!!

Fata încruntată a tatii... oare ea a fost cândva altfel, nu grimasa asta cadaverică?

— Te-ai înhăitat cu traficanţii de droguri? Ai să aduci narcotice din India? Am oamenii mei în BFI, am să-i pun pe urmele tale... Eu acuşi... şi se opri, făcu un gest neputincios cu mâinile, o faţă stacojie.

Ce – acuşi? Asta nici el n-o ştia. Flaşneta veche a cântat discul pornit încă în copilărie până la sfârşit... D-apoi că el e un robot! Şi dacă ar fi numai el...

 

India se apropie cu fiecare clipă şi contururile redacţiei, cursurilor de yoga, reyki, seminarelor de psihologie, trainingurilor tantrice, disputelor filozofice de la bucătărie – până dimineaţă şi până la vomă, devin tot mai şterse şi deja nu mai contează atât de mult faptul că toate căutările mele de oameni care gândesc ca mine au avut un eşec total – încep o viaţă nouă. Ceva în mine ştie precis că nu mă voi întoarce înapoi niciodată.

 

— Ei şi cară-te atunci, târfă mică! Ştiam totdeauna că ai să-ţi găseşti pe altcineva, că nici n-o să-ţi pese de sentimentele mele... Nu m-ai iubit cu adevărat niciodată. Îl compătimesc mult pe noul tău iubit, ai să-ţi ştergi şi de el picioarele exact în acelaşi mod.

 

— Aveţi plapome? Vreau să dorm.

— Da, acuşi vă aduc.

Sticlele hublourilor sunt negre, tot avionul trage la aghioase, câteva zeci de guri deschise într-un fel caraghios... E cam aspră plapoma, dar nu-i nimic, merge şi asta...

 

Uşile redacţiei s-au închis. Răcoarea serii de august nu e una obişnuită, lumea s-a schimbat, în aer sună o anticipare emoţionantă, o prevestire a bucuriei, iar toată vânzoleala de vară din piaţa Puşkin a capitalei se aseamănă mai mult cu un decor din carton care iată-iată va cădea. Totul a devenit oarecum ireal, lipsit de semnificaţie alături de ceea ce a erupt din mine şi mă cheamă nici eu nu ştiu unde. Între case se aprinde apusul soarelui, străpungând pe o clipă înseşi casele, de parcă m-ar chema din toate părţile. Încotro?

S-a spulberat visul la o ziaristică revoluţionară care întoarce îndărăt minţile conservative, face să explodeze prejudecăţile, arde cu spiritul noilor idei, noilor descoperiri... de fapt, înţelegeam asta de la bun început, dar credeam până-n ultima clipă, închideam ochii ca să nu văd lucruri evidente, e o laşitate, desigur, dar cum să-ţi recunoşti ţie însăţi că de mult nu mai faci ceea ce ai vrea cu adevărat? Cum să deschizi ochii şi să vezi că te-ai contopit cu biomasa fără nume, cum să încetezi să luneci pe un făgaş bătătorit, să ieşi din această bulboană aducătoare de moarte?...

 

Suntem deja la Aşhhabad?

Aproape dormind din mers, trec coridorul, cad într-un fotoliu. Trei ore în sala de tranzit, apoi încă trei ore de zbor – peste şase ore voi fi la Delhi. Delhi, sună neobişnuit, nici nu-mi vine să cred – „eu plec în India”, să-ţi ieşi din minţi!... şi care porc a născocit aceste scaune metalice găurite în sala de tranzit? Nici să te aşezi, nici să te culci... L-aş spânzura de testicule pe cretinul care a născocit scaunele astea... de o oră mă căznesc să mă aşez mai comod, numai coşmaruri mişună prin cap.

 

Era straşnic să te arunci aşa cu capul în jos în necunoscut, supunându-te unei chemări insistente şi înspăimântătoare, să pleci, ştergând tot ce-i stabil şi clar. După ce am plecat de la serviciu, m-am plimbat vreo lună prin pădure, am cutreierat Internetul, mă tot uitam cu ce trăieşte lumea, citeam... puteam iar să citesc cât vreau, dar cărţile cele vechi nu mă mai pasionau, iar altele noi care m-ar fi captivat în aceeaşi măsură n-am găsit. Şi iată că la începutul lui septembrie aveam deja în buzunar paşaportul pentru călătorii în străinătate, un bilet la avion tur-retur fără data întoarcerii, pot să revin măcar şi peste un an, şi viza de intrare în India. Luându-mi rămas bun de la toată viaţa mea de mai înainte, am încuiat uşa casei mele care se pierdu pe dată într-un lanţ nesfârşit de evenimente şi fenomene.

 

<< Back

Forward >>