« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 03

Odaia îmbibată cu arome, o baie fierbinte, un ceai din ierburi, un aşternut curat – iată revelaţia purificatoare. Reşedinţa mea pentru câteva zile... Ram avea dreptate, niciodată până acum nu mi-au prilejuit atâta plăcere lucruri atât de obişnuite ca apa caldă şi patul. Am adormit atât de strâns, încât atunci când m-am trezit mi s-a părut că a trecut doar o clipă, dar, judecând după ceas, s-au scurs vreo trei ore. Abia e şase şi ceva, dar, judecând după întunericul din odaie, afară a amurgit de-a binelea. Prin storurile dense pătrunde o lumină care vine naiba ştie de unde, în lumea asta încă nu cunosc nimic, nu ştiu măcar unde se află butonul întrerupătorului.

Oboseala îmi mai aminteşte despre sine prin nişte pulsaţii rare, dar curiozitatea mă alungă din odaie. E mai uşor să-l faci pe un tigru flămând să nu se arunce spre bucata de carne decât să mă ţii pe mine la o parte de viaţa nouă ce mă aşteaptă undeva afară. Săltând de nerăbdare, îmi trag blugii, puloverul şi ies. Lumina vine de la nişte felinare mici rotunde. Exact ca pe Vechiul Arbat! mă străfulgeră un gând şi dispare îndată în bulboana noilor impresii.

Shafi e alături, pe podeţul din lemn, şede pe un scaun din plastic. Vorbeşte cu cineva. Aha, m-a observat şi-mi vine în întâmpinare.

— Cum aţi odihnit, mam?

— Excelent!

— Vă lipseşte ceva?

(Sigur, mie mereu îmi lipseşte ceva, tocmai de aceea şi sunt aici...)

— Nu, deocamdată nimic. Dacă-mi va trebui ceva, am să vă spun.

— Spuneţi-mi neapărat dacă ceva nu e-n regulă. Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să vă simţiţi aici ca-n paradis, a spus-o cu atâta putere, încât mi-a apărut dorinţa să-l liniştesc, spunându-i că nu-s mofturoasă şi nu-mi trebuie atât de mult.

— Ce veţi comanda la cină? Cer scuze, dar azi nu mai putem face rost de carne, abia mâine.

— Mă va aranja de minune orice mâncare din legume, dar să nu fie picantă... Vă rog mult – să nu fie picantă! îmi mai stăruie amintirile despre farmecul bucătăriei indiene gustat la Delhi, după care preţ de vreo oră nu-mi simţeam limba în gură, de aceea pentru mine are o importanţă vitală să-i explic acestui hindus că-mi trebuie o mâncare deloc picantă.

Unui călător aflat în India îi vine foarte greu să-i explice bucătarului că doreşte o mâncare nu prea picantă. Fraza „not spicy” ar putea să fie interpretată ca „fără condimente”, iar bucătăria indiană fără condimente e ca o nuntă fără mireasă. Expresia „not too hot” poate fi înţeleasă ca „nu prea fierbinte” şi atunci mâncarea rece n-o să-ţi bucure stomacul. Cununa întregii operaţiuni va fi chipul radios al bucătarului care, în sfârşit, a înţeles ce vrei, dar nu uitaţi că ceea pentru un hindus e „aproape nu e picant” te poate arde dinăuntru.

Shafi dădu din cap înţelegător.

— Da-da, am înţeles, nu prea picant... Toţi străinii vor aşa, de aceea nu vă neliniştiţi, aici încă nimeni n-a rămas nemulţumit de mâncare, mama mea găteşte bine.

— Ei, şi ceva dulce cu acel ceai din ierburi pe care l-am găsit în odaie.

El surâse mulţumit.

— E un ceai deosebit, de Caşmir. V-a plăcut?

— Da, dar din ce-i el?

El enumără câteva denumiri ce nu-mi spun absolut nimic.

— Ceaiul poate fi procurat la magazin?

— Vai, ce vorbiţi! La magazin e cu totul altceva, la magazin e standard. Ierburile pentru acest ceai le culeg surorile mele. Se consideră că acest lucru pot să-l facă doar fete necăsătorite, altfel ceaiul nu va avea acest gust plăcut.

— De ce anume necăsătorite?

— Fiindcă încă nu-s stricate.

(Apoi da, aici necăsătorită înseamnă virgină, e clar...)

— Da, desigur, dau din cap prosteşte – nu pot fi sinceră în asemenea situaţii, zâmbesc, dar de fapt mi-i silă şi de morala lui tâmpită, şi de comportarea lui. Dar nu mai pot opri discuţia, m-am lăsat atrasă într-o convorbire putredă. Şi continui:

— Ai o familie mare?

— Da, patru fraţi şi trei surori, ba şi o mulţime de veri şi vere! Mam, în curând unul din verii mei se va căsători, e o mare bucurie pentru familia noastră să vă invităm la nuntă.

Să petrec la o nuntă indiană... hm, această idee îmi place, deşi nici nu-mi imaginez măcar ce ar însemna asta, poate, după cele văzute în filme, de altfel, încep să înţeleg că cinematografia indiană e chemată să ne dea imaginea-oglindă a vieţii indiene conform principiului „diametral opus”. Camera obscura!

— Dacă în acel moment voi mai fi aici, am să vin.

— Oare asta nu depinde de dumneavoastră – să fiţi aici ori ba?

Exact cu aşa întrebări mă scotea la hat mama. Ea nicidecum nu vroia să înţeleagă că eu idee n-am când mă voi întoarce de la o sindrofie de rând – de unde pot să ştiu eu când îmi va veni s-o şterg de acolo? Poate, chiar peste cinci minute, dar, mai ştii, găsesc vreun băieţaş dulce şi-mi vine dorinţa să dispar cu el pe vreo săptămână-două? Cum poţi să planifici asta? Mi-a fost respingător totdeauna modul ei de a privi viaţa, mod pe care ea tindea să mi-l impună. Ea vroia ca eu să procedez ca dânsa: ai hotărât să te întorci acasă la nouă, înseamnă că trebuie să vii cel târziu la zece, iar dacă ai mai promis cuiva (cu atât mai mult ei!) să revii la nouă, apoi măcar să-ţi apară Shiva în toate încarnările sale, trebuie să onorezi promisiunea ce i-ai făcut-o... Cere-ţi scuze, la urma urmelor, dar fă ce ai promis...” Asta ar fi vrut să facă şi din viaţa mea, dar pe naiba – las’ să încerce să mă prindă!

— Voi fi aici sau ba – depinde de dorinţa mea, dar de unde ştiu eu de ce depind dorinţele mele?

A tăcut molcum, precis că nu s-a aşteptat la un răspuns atât de sofisticat la o întrebare atât de simplă. Turiştii de aici rareori se pun pe gânduri profunde, poate, numai în cazurile unor probleme cu digestia. Mai trece un timp, Shafi tace, poate, ca să-mi dea de înţeles că-mi stimează gândurile profunde, apoi schimbă, totuşi, tema şi mă cheamă mai aproape de apă, unde sunt aşezate nişte fotolii.

Pe Alen mi l-a prezentat ca pe frate-său. ...Nu seamănă deloc cu un hindus, deşi e smolit şi cu păr negru. Aş vrea să cochetez puţin. Privesc mai atent... O dezamăgire trecătoare, nu, Alen nu e pe gustul meu. Şi apoi pe hinduşi nici nu-i percep ca pe nişte amanţi potenţiali...

E plăcut, totuşi, că, din câte-mi dau seama, şi Shafi, şi frate-său, pe care-l percep doar undeva la periferia conştiinţei mele, îşi dau seama: cu cât mai puţin vor stingheri gândurile şi mofturile mele, cu atât mai mult mă voi reţine eu la ei.

Înmărmuresc, îmi ascult senzaţiile şi, de undeva de nicăieri apare o senzaţie plăcută de destindere lipsită de griji, când nu vrei nici să faci, nici să spui nimic, dar asta nu e lene, nu e apatie, dar ceva diametral opus. E surprinzătoare această tihnă – ea e activă, dar activitatea ei este ascunsă, ea se manifestă ca nişte vârtejuri ale densităţii perceperii vieţii, ca o saturaţie a percepţiilor cu arome şi obertonuri, asta nu poţi s-o măsori şi nici s-o exprimi în cuvinte, dar simt clar acest şuvoi dens de linişte care parcă se contopeşte cu întunecatele şuvoaie ale lacului de sub picioarele mele, atrage în sine şi toropeala mea cu viziunea templului, şi tot haosul primelor impresii tulburi despre India. E atât de surprinzător să vezi cum deşertăciunea lumii din afară lunecă pe suprafaţa unei sfere invizibile, iar eu îmi trăiesc viaţa înăuntrul acestei sfere – acolo e un soare blând, bucurie şi aşteptare-anticipaţie, acolo e un spaţiu înalt de un albastru suav pătruns de fire aurii licăritoare. De s-ar putea să fie aşa tot timpul... De-ar fi cu mine mereu această trăire... asta-i imposibil, imposibil... viaţa e o alternare a profundului şi superficialului şi unde oare aş putea găsi mai multă profunzime de acest fel? Precis că nu în discuţiile cu Shafi şi frate-său...

— Nu te temi să călătoreşti de una singură?

— Nu, nu prea mă tem de ceva.

— Toate fetele europene sunt aşa?

— Nu ştiu... nu, probabil. Nu. Fetele, de obicei, se interesează de lucruri care nu le cer curaj.

— Dar ce te interesează pe tine?

— Nu ştiu. Caut ceva pentru care încă nu am o denumire.

— Căutare de spirit... E clar. Eşti budistă?

Această întrebare mă face să râd. Oare de ce oamenii reduc totul la ceva banal, chiar şi atunci când le spui deschis că nu te atrage nimic din ceea ce este univoc.

— Nu, nu sunt religioasă. Dar tu? la ce bun această întrebare, dacă şi aşa e clar că discuţia cu acest om nu-mi va trezi interesul.

Experienţa intensă de comunicare cu oamenii din ultimul an m-a făcut să fiu aşa, încât, după o frază-două, îmi dau seama dacă-mi este interesant interlocutorul. ...Sau iarăşi sunt prea încrezută în sine?

— Eu sunt musulman. (Şi ce-ar trebui să însemne asta în concepţia lui?? De altfel, după cum a fost întrebarea, aşa şi mi s-a răspuns...) Jammu şi Caşmir e un stat musulman. Mâine aici va fi o mare sărbătoare. În acest lac există o insulă mare, pe care e situată principala moschee musulmană, mâine acolo se va aduna foarte multă lume. Dis-de-dimineaţă se va cânta, vor fi rostite rugăciuni, iar după ce va întuneca pe lac vor pluti lumânări arzânde, asta-i tare frumos. Tu doar ai venit abia azi? Aici sunt multe locuri frumoase în munţi, poţi să te plimbi călare!

— Nu mai spune, e admirabil!

— Shafi poate să te conducă într-acolo când vei dori.

— Nici nu mă îndoiesc de asta, zic eu (e clar, a fost publicitate).

— Iată-l şi pe prietenul meu japonez!

Nici n-am observat când s-a apropiat o barcă din întuneric. Peste câteva clipe din ea sări pe debarcader un japonez tânăr, deci, voi avea prilejul să fac puţină practică în japoneză, care a existat pentru mine doar în paginile manualului pentru autodidacţi.

— - Conbanva! n-am ezitat să-i arunc eu.

- Oh! exclamă japonezul, începu să râdă, apoi răspunse:

- Conbanva!

- Ikaga des ka?

- Geinki des. Anata va?

Am strâns din umeri.

- Boku va Hiro des.

Din japoneza fluentă reuşesc să recunosc doar unele cuvinte şi fraze, dar şi aceasta îmi este suficient ca să înţeleg despre ce vorbeşte Hyro. Răspund, fireşte, cu nişte fraze primitive, dar asta nu mă împiedică să fiu mândră de erudiţia mea şi nici să trag cu coada ochiului la trupuşorul lui bine făcut, să-l dezbrac în imaginaţie şi, zău, el simte acest lucru!

Alen urmăreşte scurta noastră convorbire din fraze foarte simplu de felul: „De unde eşti?”, „Câţi ani ai?”, „Cu cine călătoreşti?”, „Îţi place India?” fără a-şi ascunde admiraţia, pentru un om care nu ştie japoneza deloc acest dialog pare, fără îndoială, impunător. Am descoperit de mult acest procedeu de a sufla de pe om colbul grandomaniei, descoperind în el un simplu căutător de autorităţi şi impresii. Este suficient să rosteşti câteva fraze în mai multe limbi străine, de preferinţă, rare şi începi să citeşti în privirea lor interesul şi respectul. Asemenea oameni nu-mi trezesc interesul, de cele mai multe ori, se dovedeşte că ei sunt neputincioşi şi infantili. Desigur, aş putea să fiu acuzată că-mi fac concluzii pripite, dar asta nici nu-i o concluzie, ci doar un semnal, un indicator de felul metiloranjului, şi, la drept vorbind, va căuta cineva un interlocutor interesant într-o persoană căreia i se aprind ochii la vederea unei site aurite? Cred că nu.

Departe... departe, departe, departe. Nu-i aceea şi nu-i aşa. N-am dorit asta şi nu pentru asta am venit. M-am pornit la Caşmir... toanta de mine... e frumos aici... da, e frumos, dar frumuseţea e cu iz şi apoi n-am lăsat eu serviciul doar pentru a fi legănată pe valuri într-un hârb la mijlocul unei băltoace multicolore, spinul mă înghimpă în câteva locuri concomitent.

Shafi mă cheamă la cină. Plec, dând din coadă, înainte de a vădi faptul că sunt un profan total în japoneză, plec convinsă că sunt urmărită cu priviri lipsite de indiferenţă... Pe o masă mare de lemn stau aşezate câteva cratiţe mici cu mâncare, lustruite până la luciu. Şi totul e atât de gustos... delicii pentru un vegetarian. Shafi intră periodic pentru a se convinge că n-am terminat de mâncat. (Totul e OK, Shafi, nu-mi pendula înaintea ochilor, am să te chem când am să termin masticaţia, n-o stingeri pe mica mam). Uf, gata, adu-mi desertul... Shafi, cu un aer solemn, îmi aduce pe un talger o formă mică, strălucitoare, în care, cred eu, trebuie să fie desertul. Pune cu pioşenie ASTA în faţa mea, anunţându-mă cu mândrie că e un desert deosebit din Caşmir. Spre marea mea surprindere, descopăr acolo un terci gros de griş! Mă întorc spre Shafi, care, se vede, aştepta mai multă admiraţie pentru acest deliciu.

— D-apoi că ăsta-i terci de griş!

— Da, mam, e terci de griş, un desert naţional de Caşmir.

— În Rusia copiii primesc un asemenea desert în fiecare dimineaţă, nu vreau să-l indispun, de aceea mă abţin de la observaţii despre atitudinea copiilor ruşi faţă de acest desert.

— Excelent! Acest desert vă va aminti de patrie!

N-am nici o poftă să mănânc griş, dar nici nu vreau să-l obijduiesc pe ospitalierul Shafi, rămân pentru un timp dezorientată, dar mă hotărăsc, totuşi, să-i spun totul aşa cum este.

— Shafi, n-aş vrea să te indispun, desigur, dar acest desert nu e de mine. L-am mâncat atât de des în copilărie, încât am dovedit să mă satur de el.

— Îmi pare foarte rău, mam, dacă aş fi ştiut mai înainte...

— Nu-ţi cere scuze, de unde ai fi putut şti că asta nu-mi place?

— Ce-aş putea să fac pentru dumneavoastră?

(Sper că, după această întrebare, n-ai să te întorci cu faţa la perete şi n-ai să adormi).

— Ai biscuiţi?

— O, da, biscuiţi am, acuşi vă aduc.

Slavă Domnului, întâlnirea civilizaţiilor a ajuns la un final reuşit.

Deocamdată nu mi-i somn, ian să plec să mai pălăvrăgesc cu Hyro şi Alen. Aş mai dori puţine impresii. (Ce minciună impertinentă! Vreau multe, foarte multe impresii!)

Răcoarea ce vine de la lac şi din munţii ce-l înconjoară, invizibili din cauza întunericului, se simte încă mai tare. Toţi s-au înţolit în nişte pleduri mari de lână, şed pe debarcader şi discută despre nimic. ...Nu mă pot deprinde nicidecum cu faptul că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri, că n-am unde mă grăbi, că pot să mă culc când vreau deoarece mâine pot să dorm cât va încăpea în mine. Şi nu numai mâine, dar şi poimâine, şi peste o lună. Înainte e necunoscutul şi sunt gata să accept gândul că nu voi reveni din India niciodată, acest necunoscut mă umple de aşteptarea unei bucurii, or, în orice moment poate să se întâmple ceva ce va răsturna toate reprezentările mele despre lume. Aştept asta.

 

<< Back

Forward >>