« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 06

...Asta a fost acum doi ani. Amantul meu de atunci era alpinist profesionist... poate, anume din această cauză m-am îndrăgostit de el? De mic copil eram fermecată de tot ce ţine de stânci, culmi înzăpezite. De altfel, probabil, nu numai asta m-a atras – pe lângă culmile cunoscute prin complexitatea lor, el mai avea în arsenal şi un simţ sexual de prima clasă... L-am înduplecat multă vreme să mă ia şi pe mine cu el la o ascensiune, dar nu-i conveneam în calitate de partener din cauza constituţiei mele fizice, deoarece nu aş fi fost în stare să-l asigur într-o situaţie de risc. Şi iată că, în sfârşit, a revenit un vechi prieten de-al său. El a petrecut trei ani în Mexic, căutând şamani şi nagvali, dar se pare că nu a mai dat de urmele lor şi a revenit la Moscova. Era pe la începutul lui aprilie, aveam timp berechet ca să mă pregătesc pentru o ascensiune în zilele sărbătorilor de mai, deci, n-a trecut mult timp şi aveam deja un topor de tăiat gheaţa, gheare, un rucsac mare, un şal enorm şi o mulţime de alte accesorii care trebuiau să mă salveze de gerurile nocturne, vântul nemilos şi furtunile cu zăpadă. Echipată complet, aminteam un hibrid de cosmonaut şi extraterestru. La Moscova începea primăvara adevărată, iar noi am plecat în iarnă, ce-i drept, cu totul altă iarnă decât cea obişnuită pentru mine.

Oleg m-a atras îndată prin faptul că era solitar, dar nu era agresiv, având şi o ţinută oarecum stranie. Nu puteam înţelege în ce constă acest straniu, dar era dintre oamenii despre care se zice că „nu-s din lumea asta”, aceşti oameni se dovedesc a fi de multe ori nişte alienaţi veritabili, iar uneori sunt cât se poate de adecvaţi şi cu judecată sănătoasă. Despre Oleg nu-mi făcusem o părere certă, dar mă speria puţin aflarea cu el în patru ochi. Nu puteam descinde careva temeiuri vizibile pentru această îngrijorare şi tot aşteptam momentul potrivit ca să mă dumeresc, ce fel de om este. El, însă, judecând după toate, nu ardea de dorinţa comunicării cu mine. Din spusele lui Andrei, ştiam că Oleg a fost mai înainte foarte sociabil, o fire deschisă, „animatorul companiei”. Această lipsă de concordanţă dintre trecut şi prezent îmi treze curiozitatea: oare nu călătoria prin Mexic l-a schimbat atât de mult? Iată de ce aşteptam momentul potrivit pentru a-l descoase: ce s-a întâmplat cu el în ultimii doi ani?

Evenimentele evoluau vertiginos. Trezindu-ne dimineaţa devreme în casa lui Andrei de la Zelenograd, pe la prânz eram deja la Mineralnâe Vodî. Am luat o maşină şi, turnând pe drum nişte benzină în sticle pentru primusuri, pe la ora patru după amiază am ajuns deja la Hurzuk, ultimul sat în drum spre Elbrus dinspre nord. Aşa o schimbare vertiginoasă a peisajului impresiona! La Hurzuk am scos din taxi toate lucrurile noastre, le-am cărat până la poteca ce duce în sus în lungul unui râuleţ şi am început să aşezăm din nou rucsacurile. Procedura mi s-a părut ridicolă: am răsturnat toate rucsacurile într-o grămadă, le-am ticsit în saci, apoi, cântărindu-i, am aşezat sacii în rucsacuri. Câte buclucuri erau aici! După cum o cioară este atrasă de un obiect strălucitor, aşa şi ochii mei se lipeau de fiecare fier, de aceea aflam denumirea şi destinaţia fiecăruia: carabină, burghiu pentru gheaţă, topor pentru gheaţă, o pompă de rezervă pentru primus, accesorii pentru acelaşi primus – el are o construcţie atât de complicată, primusul ăsta? Până la urmă, rucsacul meu cântărea 17 kilograme, băieţilor le-au revenit câte 27. Cele câteva ore care ne mai rămăsese până când a amurgit ne-am ridicat în sus şi mi s-au spulberat orice dubii că ascensiunea va fi dificilă.

Deja peste o zi eram între zăpezi veşnice, bătătorind prin troiene o tranşee spre un „fier de călcat” gigantic – o stâncă ieşită în afară. Deşi era o muncă grea şi monotonă, eu simţeam aproape tot timpul o bucurie pătrunzătoare – or, în jur erau numai MUNŢI! Nici cuvintele, nici fotografiile nu pot reda acest spaţiu larg, această exaltare de la atingerea unei stânci grandioase, acest cer care zboară, acest vânt neîndurător, dar blând... Începea să întunece când ne-am oprit la popas pe noapte. Punând cortul împreună cu însoţitorii mei (asta nu-i deloc simplu din cauza rafalelor neaşteptate ale vântului, care se potolea tot aşa de brusc cum a început), am simţit că până şi cea mai simplă mişcare a început să mă istovească, capul mi se făcea greu şi nu reuşeam să mă concentrez – începea răul de munte. Am ales un loc deschis la vreo treizeci de metri de la cort ca să fiu în singurătate. Un cer fără nici un nouraş. Aşa o linişte, încât auzeam cum curge alături un râuleţ infinit. Sau asta-i o iluzie? E atât de neobişnuit să auzi foarte desluşit fiecare sunet, imperceptibil în viaţa de toate zilele din cauza fonului de zgomote (cât de interesantă e respiraţia mea!), orice mişcare din mână sau din picior, aud chiar cum cade zăpada! În jur – numai piscuri acoperite cu zăpadă, nicăieri nici o mişcare, nici cea mai mică, culmile au încremenit, prinzând ultimele raze de soare... Încă peste o clipă munţii s-au aprins parcă, eu priveam vrăjită la jocul amurgului şi zăpezii şi deodată acest tablou parcă m-a prins – răcoarea de foc a început să se ridice de la buricele degetelor spre umeri, am încetat să mai simt un reazem sub mine, în urechi îmi suna un vuiet, la început abia perceptibil, apoi tot mai puternic. Am vrut să mă întorc, să chem pe cineva în ajutor, dar nu puteam să-mi iau ochii de la culmi, iar în curând am pierdut şi senzaţia limitelor corpului, nu mai avea cine se întoarce, în acel loc care cândva fusesem eu, acum era ceva care bubuia cu o splendidă răcoare de foc şi-n acest „ceva”, ca prin minune, se păstra percepţia mea. Nu ştiu cât a durat asta, poate, doar câteva secunde. Totul s-a terminat repede şi simplu: parcă cineva a stins lumina şi eu am simţit că mi-a degerat puţin popoul, iar tot corpul a amorţit puţin de la şederea nemişcată. Înseamnă că asta n-a durat doar câteva clipe!

Am avut aşa ceva pentru prima dată. M-am ridicat şi am simţit o uşoară slăbiciune. Se pare că prietenii mei n-au observat nimic, ei nici nu priveau înspre mine, fiind cufundaţi în preocupări cotidiene care-s o sumedenie în timpul ascensiunii. Din motive care nu mi-s clare nici mie, am hotărât să nu le spun nimic.

Soarele a apus şi tot în clipa ceea mi s-a făcut straşnic frig. N-aş fi crezut niciodată că o arşiţă istovitoare se poate schimba momentan cu un frig mortal! Am terminat repede cina, am intrat în cort, cuibărindu-ne în sacii de dormit bătuţi cu puf, care nu mi se mai păreau prea groşi. Noaptea vedeam în vis ceva lipsit de semnificaţie şi deodată parcă s-a aprins ceva, parcă ar fi izbucnit o lumină ce se făcea tot mai strălucitoare. Era o lumină ce venea din toate părţile şi nu puteai să te ascunzi de ea. Am strigat de groază – mi s-a părut că acuşi mă va nimici, mă va rupe în bucăţele mici. Din întuneric, vocea somnolentă a lui Andrei mă întrebă ce s-a întâmplat. I-am povestit visul meu straniu, el a bolmojit că ăsta-i, probabil, răul de munte, m-a atras spre sine, adormind iarăşi.

Dimineaţa m-a trezit Oleg, care mi-a dat nişte cremă de protecţie, o bluză şi o pereche de ochelari de soare pentru schiori.

-- Fără asta nu ieşi din cort niciodată, nici chiar seara, el vorbea cu mine ca cu un copil neastâmpărat şi mândria mea se simţea puţin lezată: eu încă n-am dovedit să mă manifest într-un fel careva, iar el deja are despre mine o părerea nu prea bună.

Munţii orbeau de bună seamă, şi-n sens propriu, şi la figurat. Soarele arzător era chiar deasupra noastră, am început să scot de pe mine hainele calde, rămânând într-o scurtă uşoară deasupra tricoului. Nimic nu prevestea nici un fel de complicaţii, cu atât mai mult, o tragedie...

 

<< Back

Forward >>