« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 14

E plăcut să te trezeşti la cald, sub razele unui soare tandru, să nu te grăbeşti nicăieri. Azi vreau, pur şi simplu, să mă plimb, să stau sub un copac, ţinând în mână carnetul de notiţe, să mă încălzesc la soare, să-mi notez tot ce am memorizat din discuţia cu Danny, gândurile mele referitoare la enigmatica practică a căii directe, despre care nu am citit nimic. Apropo, de ce? Poate, e o practică tăinuită? Mi-ar plăcea să fiu iniţiată într-o taină, cu atât mai mult, într-o taină ce ţine de practica spirituală, or, ea e ascunsă de muritorii de rând... Şezând sub un pin mare, visam la nişte ritualuri mistice, iniţieri şi pogorârea duhului sfânt, cu fila albă în carnet, urechile crescute şi cu nişte ochi mai că nu de păpuşă.

Fire-ar naibii! Aşa poate să-ţi treacă toată viaţa în visuri dulci! În copilărie, înainte de a adormi, visam măcar la ceva şi, chiar dacă visurile ţineau de tot felul de fleacuri, asta-mi permitea să uit de mine şi să obţin măcar o careva plăcere, căci, în afara acestor jumătăţi de oră la limita dintre somn şi trezie, aproape tot timpul eram impusă să fac altceva decât mi-ar plăcea, această obligativitate atârna deasupra mea ca un cer plumburiu, prin care nu putea pătrunde nici o bucurie adevărată. Parcă simt şi acel gust de plumb... de unde pot să ştiu eu gustul plumbului?... a, da, stăteam la râu cu băieţii şi topeam plumb din acumulatoare... faci o gaură conică într-o cărămidă, torni şi se obţine o piramidă mică, dar grea, fierbinte, murdăreşte mâinile... vocea ţipătoare a mamei în urechi: „Ce faci tu, fetiţă, în societatea acestor băieţi? Ce fel de băieţi sunt ăştia... De ce nu eşti prietenă cu...” Dar visurile nu schimbau viaţa mea nici cu o iotă: zilele obişnuite, sumbre şi posace, se schimbau cu zile de odihnă, nişte pocituri de gemeni siamezi, după care iar veneau zilele obişnuite.

Toată această obscuritate de subsol în care a trecut cea mai mare parte a vieţii mele de elevă – astea-s emoţii negative sau ce-i asta? Oare ASTA se poate elimina? Acum asta nu mai există, dar parcă acum trăiesc din plin? Cu certitudine, nu. Negreaţa a cedat locul Cenuşiului, care-şi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp, starea vremii şi un concurs mecanic de împrejurări. Vara el se mai luminează, permiţându-mi să mai uit de el sub soarele călduţ sau în răcoarea serii, iarna devine agasant şi chiar alarmant, de multe ori se formează o depresie de iarnă care curge lent. Ei, cât se mai poate aşa... or, toţi ceilalţi pot, trăiesc, întind guma... pe mine, însă, aşa o viaţă nu mă aranjează categoric, vreau s-o schimb chiar acum. Dar ce să fac? Chiar acum nu am nici un fel de emoţii negative şi nu am ce elimina... OK, aşa şi voi scrie – „emoţiile negative lipsesc... Cel puţin, eu nu le observ. Deocamdată nu văd ce aş putea înlătura chiar acum”. Mi-am întors notiţa pe o parte, pe alta... Hm, nu-i prea mult.

Cu toate acestea, hotărârea de a începe să-mi notez toate gândurile şi evenimentele ce ţin de căutările mele mi-a trezit, pe neaşteptate, o bucurie răsunătoare, încât mi-a venit să sar din loc, să alerg undeva, să fac ceva de urgenţă – măcar şi să mă urc în acest pin înalt care se întinde spre cerul munţilor Himalaia, să alerg vreo cinci kilometri pe potecile verzi, care se avântă, în spirală, spre culmi... Iată aşa am început jurnalul practicii mele.

Nu mai vroiam să stau pe loc, de aceea m-am decis, în sfârşit, să vizitez casa-muzeu Rerih. La intrare mă întâmpină o băbuţă bătrână, dar foarte vioaie, care, se vede, era mai mare pe toate aici. Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare, dar nu grea, trezindu-mi şi disconfort, dar şi curiozitate, apoi, fără a zâmbi măcar o dată, mi-a arătat o scară ce ducea la etajul doi. M-da, sever custode... Dar mie mi-a plăcut – nu seamănă deloc cu o babă. În pofida cutelor adânci de pe faţă, nu avea nimic ce ar lega-o de oameni mai tineri, ai impresia că a arătat anume aşa ca acum toată viaţa. Aş fi vrut să discut cu ea, dar dânsa intrase de acum în casă, închizând uşa. Curiozitatea mă gonea înainte, m-am apropiat de uşă atât de aproape, încât i-am simţit mirosul – un miros de lemn greu, care devine umed, întunecat şi puţin strălucitor în timpul musonilor, cald şi spălăcit – sub soarele aprins de munte.

Am ciocănit uşurel în uşă, dar n-a răspuns nimeni, am mai bătut o dată, mai insistent. Iar n-a urmat nici un răspuns.

— Ce doriţi, miss?

Tresărind, de parcă aş fi fost prinsă cu ceva ce ar fi fost mai bine să ascund, m-am întors. În faţa mea stătea un bărbat în etate şi am înţeles pe dată că şi el locuieşte aici. Spre deosebire de femeia misterioasă, el zâmbea uşor, de aceea mi-a apărut siguranţa că voi putea găsi limbă comună cu el.

— Aici o intrat o femeie, o femeie în vârstă. Aş fi dorit să stau puţin de vorbă cu ea. Asta e posibil? Puteţi s-o chemaţi?

— Nu, nu cred că aş putea s-o chem.

— De ce?

— De obicei, la această oră ea este ocupată şi eu n-o neliniştesc niciodată.

— Ea e custodele acestei case?

El râse nu se ştie de ce.

— Ceva de felul ăsta, dar asta nu mai are deja nici o importanţă... Miss, acum nu se poate intra în casă, de aceea ridicaţi-vă pe balconul etajului doi şi priviţi înăuntru prin ferestre, apoi puteţi să vedeţi tablourile aici, el arătă cu mâna spre partea stângă a casei şi eu înţelesei că el, deşi e prietenos, nu-i predispus să poarte discuţii, cu atât mai puţin vrea să vorbească despre custode.

Uşor dezamăgită, m-am ridicat alene la etajul doi, descoperind, spre mirarea mea, nişte turişti care făceau cercuri pe balcon, lipindu-se de sticlele geamurilor care purtau pe ele amprente digitale din toată lumea. M-am apropiat şi eu de geam, prin care abia de se putea vedea o cameră semiobscură ce nu-mi lăsă nici o impresie. Mă apropii de geamul vecin şi văd încă o cameră... masă... scaune... un dulap... cărţi... Ei, şi pentru ce fac eu toate astea?... Trec încet pe balcon, mă întorc, jos, într-o curte mică, sub un copac mare, se văd figurile unor zei indieni înfrumuseţate cu flori portocalii şi nişte pudră roşie de ritual. Bărbatul cu care vorbisem două clipe în urmă, cu o măturică specială, scoate gunoiul de după îngrăditură şi aşează cădelniţele ce lasă un fum cu miros puternic şi dulceag, care, de altfel, îmi este plăcut, ba chiar îmi trezesc nişte amintiri vagi.

Mi-a apărut dorinţa să mă dau mai aproape şi am coborât. Custodele (sau preotul?) a simţit prezenţa mea, s-a întors şi m-a privit un timp în tăcere, de parcă stând la cumpene – să intre în vorbă cu mine sau nu. E de mirare, dar privirea sa se schimba văzând cu ochii – politicos-absentă la început, chiar puţin stupidă, ea se prefăcea în ceva atrăgător, ba chiar a început să mi se pară că, dacă-l vei privi în ochi destulă vreme, ai putea să afli ceva ce nu poate fi transmis într-un careva alt mod.

— Tu nu ai venit ca să fotografiezi?

— Nu, pur şi simplu, mi-a venit o dorinţă să mă dau mai aproape.

— De ce nu ai privit odăile?

— Ce-aş putea să văd interesant în ele?

El râse.

— Eu nu ştiu:), dar în fiecare zi încoace vin oameni, mulţi oameni şi privesc în odăi prin ferestre. Unii vin chiar de mai multe ori. Nu mă ajunge capul: de ce o fac? Oare nu e totuna cum stătea la cineva scaunul sau oala de noapte.

El vorbeşte engleza destul de bine şi, mi se pare, acum e predispus mai mult să vorbească decât acum cinci minute. Poate, i-a produs impresie comportarea mea neobişnuită, m-am gândit eu, simţind cum mă umflu de senzaţia propriei importanţe, începând să mă simt ca o broască ce nu se poate întoarce de groasă ce este, o broască ce nu vede nimic altceva decât impresia pe care o produce ea asupra celor din jur. O stare extrem de neplăcută, stupefiantă, de ce mă trage atât de mult spre ea? Am aruncat de pe mine pielea de broască, prefăcându-mă iar într-o fetiţă mică şi curioasă.

— Aşa e, iată şi eu, acum cinci minute, am aruncat o privire prin fereastră, dar mi-am dat seama că fac o prostie.

— Îţi plac? el îmi atrase atenţia asupra figurilor de piatră ale zeilor.

— Nu ştiu ce anume, dar, la sigur, îmi place în acest loc ceva. E ceva neclar, ceva ce nu pot exprima în cuvinte.

— În acest loc există prezenţa, el accentuă cuvântul „prezenţa”, dar eu nu înţelesei ce subînţelege el prin acest cuvânt.

— Prezenţă?

— Ei sunt vii, el a spus-o atât de simplu, dar şi cu atâta simţ, încât nu ştiu cum nu mi-a venit bine.

— Cine?

El înclină uşor capul spre zeii din piatră şi acest lucru a fost făcut aşa încât mi-a rămas siguranţa deplină că el încearcă să arate spre pe ei pe neobservate, de parcă s-ar teme să le trezească nemulţumirea prin faptul că vorbeşte cu un om care nu înţelege că ei sunt vii.

Nu ştiam cum trebuie să reacţionez. El nu seamănă cu un dement sau un fanatic, dar, desigur, nu puteam să-mi imaginez nici pentru o clipă că aceste statui vechi, primitive, pe alocuri stricate sunt vii.

— Le-am auzit chiar cum vorbesc, el continua să mă privească ţintă.

— Şi despre ce vorbesc?

— Tu nu mă crezi, da? rânji el.

— Nu, nu cred. Nu cred nu de aceea că nu te-aş crede anume pe tine, ci fiindcă nu sunt religioasă deloc şi până n-am să văd cu ochii mei cum vorbesc statuile, n-am să cred în asta. N-am să pot, mă înţelegi?

El mă privi compătimitor, ca pe o surdă sau oarbă.

— Ca să auzi şi să vezi asta nu e suficient doar să priveşti sau să asculţi, pur şi simplu.

— Dar ce trebuie pentru asta?

— Trebuie să-ţi deschizi inima şi să crezi. Şi nu doar să crezi, dar şi să-i iubeşti mai tare ca pe toţi apropiaţii şi prietenii tăi. (E caraghios... să-i iubeşti mai tare ca pe apropiaţii tăi...)

— Tu ai văzut de bună seamă cum vorbesc ei sau crezi, pur şi simplu, în asta?

— Eu am văzut, dar cuvintele mele sună pentru tine în deşert. Oamenii occidentali cer probe, dar cum pot eu să ţi-o demonstrez? Dacă tu ai putea să simţi aceeaşi dragoste faţă de ei pe care o simt eu, tu nu ai avea îndoieli. Tu vezi în faţă nişte statui de piatră, iar eu văd un spirit viu. Tu eşti deprinsă să vezi viul în ceea ce se mişcă, vorbeşte, râde şi, din păcate, nu eşti deprinsă a-l vedea în toate celelalte. Iar eu învăţ să văd spiritul viu acolo unde reuşesc să-l observ, dacă-i om, înseamnă că-i om, dacă-i piatră, e piatră. Cum poţi să-l limitezi pe Dumnezeu în manifestările sale? Dacă i-a ajuns înţelepciune să creeze lumea asta, apoi această înţelepciune oricum trebuie să ajungă pentru a i se arăta unei inimi iubitoare în orice creatură a sa.

— Am citit ceva de felul ăsta într-o carte despre Ramakrishna.

— Da, ochii lui se aprinse de pasiune, Ramakrishna a fost copilul iubit al mamei sale, Kali. Ea venea la el totdeauna când el voia. O vedea pretutindeni, căci o iubea cu atâta pasiune, încât chiar n-a dormit câţiva ani. Şi când înceta să mai simtă prezenţa ei, se arunca la pământ, rozându-şi faţa până la sânge şi implorând-o să se întoarcă. O iubea atât de mult, încât ea venea la el nu ca un demon care taie capul, ci ca o mamă care se joacă cu copilul ei. Oare tu nu crezi că asta a fost în realitate?

— Nu ştiu... Când am citit despre Ramakrishna şi Kali, am plâns de emoţiile ce mă cuprindeau, atât de viu şi sincer erau descrise toate... totuşi, piatra rămâne pentru mine doar o piatră.

— Asta poate însemna doar una din două: sau că încă nu a venit timpul ca zeii să ţi se arate, sau că puterea dragostei tale este încă infimă.

— D-apoi că aşa poate să treacă toată viţa!!!

— Mai încet, mai încet:) Ei şi ce crezi tu, însăşi această aşteptare a Întâlnirii este o pierdere zadarnică de timp? Ca la gară în aşteptarea trenului? Nu, aici e cu totul altceva. Această aşteptare este rugăciunea în care tu pui toată inima ta. Orice aş face, mă gândesc la Ea,... la Kali. Ca o fată îndrăgostită: ea spală vesela, face mâncare, stă de vorbă cu vecina, dar nu uită despre iubitul ei nici pentru o clipă.

— Dar cum pot să mă gândesc eu la ceea ce n-am văzut niciodată? Reiese că tu iubeşti o imagine?

— Nu, la început tu doar crezi că există zeii, tot aşa cum există oamenii. Eu nu ştiu de unde vin ei şi unde pleacă, dar eu cred ă ei întruchipează în sine dragostea, cunoaşterea, frumuseţea, pasiunea, inspiraţia... tot ce-i mai de preţ din toate câte aş putea să mi le imaginez şi încă de o mie de ori mai mult, căci eu nu-s decât un omuleţ mic şi în mine nu poate să încapă tot ce încape în Ei. Şi dacă credinţa ta e destul de puternică şi disperată, ai să te trezeşti într-o dimineaţă, ai să începi să-ţi faci lucrul de fiecare zi, iar când ai să te întorci, ai să-l vezi pe zeul căruia te-ai închinat toată viaţa de până atunci.

— A fost aşa ceva cu tine?

Tăcere.

— Ţi s-a întâmplat ţie ceva de felul ăsta? De ce nu vrei să vorbeşti despre asta?

— Parcă tu l-ai invita pe un al treilea în dormitor atunci când îţi va veni iubitul?

(Hm, ar fi interesant chiar să încerc...:)

— Dar cum rămâne cu Ramakrishna? El doar a povestit despre întâlnirile sale cu Kali?

— Ramakrishna putea să facă nu numai asta. El însuşi a devenit zeu, iar zeul îşi poate permite să facă tot ce va dori... spre deosebire de cei care i se închină. Eu nu pot vorbi despre relaţiile mele cu zeul. Şi să nu-i crezi pe palavragiii care strigă să-i audă toată strada că-l ştiu pe dumnezeu. Sunt mulţi din ăştia în India, dar eu au nevoie doar de banii tăi şi de atenţia ta.

— Şi cum poţi să-i deosebeşti pe cei care de bună seamă sunt ceva de nişte mincinoşi?

— Dacă ai să cazi în labele unui mincinos şi n-ai să-l poţi deosebi de un om sincer, înseamnă că aşa ţi-i karma, înseamnă că există minciună în tine însăţi. Eu nu ştiu cu tu ai să poţi să-i descoperi. Pentru mine asta nu prezintă nici o greutate. Dacă îl privesc pe un om şi pasiunea mea pentru dumnezeu devine mai puternică, eu cred că acest om nu e un palavragiu.

— Dar cum a fost în cazul cu mine?

— În cazul tău am avut o senzaţie ambiguă. Mi-ai plăcut, dar cumva incert şi eu m-am gândit că şi tu ai venit încoace pentru a vâna impresii, la fel ca şi toţi cei care vin încoace.

— Ei... parţial aşa şi a fost. A fost, însă, şi altceva. Am avut un vis despre Shambala şi eu mi-am amintit că alde Rerih au scris mult despre această ţară enigmatică. De aceea am şi venit la Naggar. Iar când am văzut-o pe păzitoare, am dorit să vorbesc cu ea nu din simplă curiozitate de turistă, ci pentru că am simţit un interes faţă de ea, are ea ceva îmbietor în ea... Dar tu crezi că Shambala există?

— Tu vorbeşti cu atâta uşurinţă despre zei şi despre Shambala de parcă ai aminti despre nişte excursii. Sigur, eu cred că ea există, dar există nicidecum nu aşa cum ai putea să-ţi imaginezi.

— Ce ai în vedere?

— Ea nu există doar pentru nişte oameni obişnuiţi, deoarece nu există nici o posibilitate nici să ajungi în ţara asta cu picioarele, nici s-o descoperi cu nişte aparate, deoarece ea se află într-un alt univers care e introdus în universul nostru, acela pe care-l vezi cu ochii şi-l pipăi cu degetele.

— Am citit că există o intrare în acest alt univers.

El râse iar, trecu greutatea corpului pe un alt picior, lăsă la parte farfuria în care erau nişte flori răzuite de un roşu-portocaliu. Cu acest amestec de flori el se atingea cu abilitate de ochii şi buzele statuilor, vopsindu-le până la ploaia următoare, punea mănunchiuri de flori la picioarele lor.

— Tu, probabil, îţi imaginezi ceva de felul unei uşi fermecate cu un lacăt mare pe ea: deschizi lacătul, iar de cealaltă parte a uşii e Shambala. Ceva de felul ăsta?

— Da, ceva de felul ăsta:)

— Ca să nimereşti în Shambala, trebuie să deschizi cu totul altă uşă, uşa ceea se află aici, el arătă cu mâna spre pântece.

Tocmai asta am aşteptat-o cel mai puţin – să arate spre burtă!:) Spre cap, piept, inimă, asta aş mai fi înţeles-o eu, dar spre burtă?...

— Iată ce este foarte important pentru mine: ai citit, ai auzit undeva despre ceea ce povesteşti sau asta e propria ta experienţă?

— Deocamdată, nu posed aşa o experienţă, deocamdată, zic... dar am încredere în învăţătorul meu. El mi-a spus că, dacă practica mea va fi insistentă, în acest loc, el arătă iar spre burtă, vor apărea senzaţii deosebite pe care nu voi putea să le confund cu nimic altceva şi asta va fi o dovadă elocventă ca această chakra se deschide şi anume ea este prima uşă spre Shambala.

— Tu zici „deocamdată nu am”. Tu eşti sigur că asta se va întâmpla vreodată?

— Eu, fireşte, nu pot să fiu sigur, or, asta depinde de puterea dragostei mele, de bunăvoinţa zeilor, dar în ultimul timp am început să am senzaţia stranie că mă roade ceva în burtă în regiunea buricului, de parcă ceva ar încerca să se smulgă afară... sau de parcă un izvor vrea să se deschidă, să-şi croiască drum prin stratul gros de pământ. E o senzaţie neobişnuită, dar plăcută şi eu ştiu precis că asta nu-i o boală, deoarece atunci când îmi apar aceste senzaţii, pasiunea mea pentru zei devine deosebit de puternică.

— Prin urmare, aici, la Kulu, nu există nici un fel de intrare în Shambala?

— Nu, desigur.

— Înseamnă că Rerih a fost un mincinos?

— Mincinos? Nu... cred că el a fost un visător. Ba, poate, el spunea că a găsit aici Shambala în sens figurat? Poate, a făcut-o pentru a aprinde în oameni acele scântei infime de aspiraţie spre Dumnezeu, care nu vor deveni flacără niciodată? Poate, el a admis această minciună conştient, pentru a-i trezi pe oameni din letargie? Eu nu ştiu, desigur, dar el nu semăna cu un om care avea nevoie de atenţie sau de bani. El semăna cu un căutător sincer.

O sclipire a blitzului ne orbi pe amândoi, amintindu-mi că suntem la muzeu. Ne copleşi un grup de turişti cu feţe mulţumit-indiferente, ei priveau la mine şi la interlocutorul meu de parcă şi noi am fi fost doar nişte exponate. Custodele, cât ai clipi din ochi, deveni un cu totul alt om – un hindus obişnuit cu privire de om prostuţ, care vorbeşte o engleză stâlcită.

— Mam, în munţii de aici sunt multe locuri frumoase. Vă sfătuiesc mult să vizitaţi trecătoare Chandrakhani chiar mâine. Fiul meu vă poate fi călăuză, el nu vă va cere mulţi bani.

Am fost stupefiată de această schimbare şi o uşoară obidă ne acoperi cu un nor. Fără a înţelege măcar ceva, am susţinut discuţia începută de el.

— Ei bine... eu şi aşa intenţionam să mă plimb prin munţi... dar, poate, nu mâine, că eu...

Custodele m-a întrerupt.

— Mam, eu vă sfătuiesc să plecaţi mâine la trecătoare.

Prin expresia feţei lui, o mină lipsită de sens făcută intenţionat, a trecut ceva ce m-a făcut, cât ai clipi din ochi, concentrată, calmă, serioasă.

— Bine. Eu vreau să plec mâine dimineaţă.

— Înseamnă că mâine dimineaţă Radj vă va aştepta lângă hotel. La care hotel v-aţi oprit?

— Naggar Castle.

— O, el dădu respectuos din cap, e un hotel scump. Înseamnă că mâine la şapte dimineaţa.

— Dar când am să pot să te mai văd? Eşti aici în toată ziua?

— Toate-s la voia zeilor, măm, spuse el şi, luându-şi măturica, continuă să strângă gunoiul şi să ungă nasurile elefanţilor şi figurilor de om.

 

<< Back

Forward >>