« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 16

...Vântul te doboară. Nu se mai poate merge mai departe. Nu-s nici forţe şi nici timp nu-i. Deja şase ore ne mişcăm pe gheaţa netedă, de care ghearele abia de se agaţă. Fiecare pas e o lovitură accentuată a ghearelor în gheaţă. Un asemenea mers te extenuează, picioarele tremură de încordare, oboseala îşi şopteşte la ureche: „Ei hai, nu te mai strădui aşa, ai să-ţi iroseşti forţele”, iar frica dictează: „Orice pas greşit înseamnă moarte, înfige ghearele mai adânc”. S-a agăţat, ţine? OK, trec greutatea corpului pe acest picior, pasul următor. După câteva ore de lucru pe gheţar cu întinderea frânghiilor şi înşurubarea burghielor în gheaţă suntem uzi leoarcă, or, soarele topeşte gheaţa, apa acoperă tot gheţarul cu o peliculă de apă şi, atunci când stai culcat pe gheaţă, asigurându-l pe colegul care păşeşte înainte, te îmbibi cu apă, la început, pe o arşiţă ca asta, e chiar plăcut, iar acum, pe un vânt năprasnic, toată îmbrăcămintea s-a transformat într-o carapace de gheaţă, ne mişcăm, consumând ultimele puteri. Alaltăieri pe lângă noi a trecut mai că nu în fugă un grup format din şapte persoane, trei din ele nu aveau feţe – au degerat. Nu ştiu cum vor trăi ei mai departe dacă vor supravieţui. De ce nu am declarat grevă şi nu am cerut să ne întoarcem? Doar era clar că sus e dezmăţul uraganului. M-am temut de surâsul dispreţuitor al lui Oleg? Acum e târziu, acum trebuie să supravieţuim. Andrei merge înainte ca tancul – tot speră să găsească măcar vreo piatră, măcar vreo crăpătură în care ne-am putea ghemui pentru a ne salva de vântul ăsta ucigător care-ţi scoate şi sufletul. Obiectivul de rând s-a dovedit a fi fals: fisura pe care a observat-o s-a dovedit a fi prea îngustă, ba şi deschisă. Încercând să găsească în ea vreun colţişor dosit în care am putea să ne pitulăm, să ne ascundem de uragan, el mai nu s-a prăbuşit cu totul, uite atunci ne-ar fi fost cu totul vesel... Pare-se, chiar şi el e la limita disperării, deşi ascunde cu stăruinţă acest lucru: panica în munţi e moarte sigură. Nu avem încotro: punem cortul chiar aici, nu mai avem unde merge, soarele apune deja şi dacă nu ne vom dosi undeva până se va lăsa întunericul, asta înseamnă moarte, de aceea nu ne mai arde de confort. Oleg e chinuit în aşa măsură, încât, se pare, nici nu înţelege ce face, pur şi simplu, mâinile şi picioarele fac ceea ce-s obişnuite să facă, parcă în absenţa lui. La diferite înălţimi, aclimatizarea se produce în mod diferit la diferiţi oameni, se pare că anume acum are un acces acut de rău de munte. Decidem: ne oprim chiar aici, în mijlocul unui enorm câmp de gheaţă cu o pantă de vreo 30 de grade. Pe aşa o pantă căderea e aproape acelaşi lucru ca şi zborul liber. Poate, aşa e şi mai bine? Mă voi odihni... Alung, îngrozită, aceste gânduri, dar cât de mult aş vrea să închid ochii, uitând de totul pe lume... Trebuie să mă încadrez în conveier: băieţii şi-au finisat mişcările până la automatism, eu repet după dânşii. „Înşurubăm” burghiele: astea – pentru asigurare individuală. Mai bine două. Cu mănuşile groase pe mâini nu-mi iese nimic, celelalte mănuşi, mai comode, nici nu ştiu unde-s, va trebui să lucrez cu mâinile goale... îngheaţă... nu-i nimic, le vâr sub haină, mai suflu, le încălzesc eu. Burghiul s-a înfipt în gheaţă la două treimi. Ajunge. Nu, e puţin. Ei hai, ajunge... aşa de mult vreau să sfârşesc totul mai repede... Nu, nu te lăsa, trebuie înfipt bine. Gata – a intrat până la mâner. Fac o moviliţă de zăpadă deasupra pentru ca mâine dimineaţă soarele să nu topească gheaţa, înfierbântând burghiul. Mai înfigem câte un burghiu pentru fiecare – ca să avem unde agăţa rucsacurile. În sfârşit, arunc din spate rucsacul... eh... şnurul e prea lung, rucsacul atârnă la un metru mai jos de mine, cum am să-l ajung pe urmă... fie... acum trebuie să tăiem trepte în gheaţă. E puţin, trebuie mai adânc. Sudoarea îmi orbeşte privirea, iar corpul e acoperit cu o crustă de gheaţă. Cum pot să fac ceva în genere? Frica de moarte? Mi se pare că n-o mai am, dar comenzile lui Andrei rostite cu glas tare le execut. Şi Oleg munceşte în tăcere, cu înverşunare. Mă ajută să tai treapta. Acum pot sta îndreptându-mă pe jumătate, privind la infinitul care se înalţă vertical în sus de jur împrejur. Vântul străbate totul – pufoaica, scurta de deasupra, jiletca de sub pufoaică, polartecul de sub jiletcă. Asta pare imposibil, dar pentru acest vânt monstruos nu există obstacole. Chiar poţi să te culci pe el şi să stai întins, aşa şi fac, o senzaţie splendidă: eu stau culcată pe vânt! De n-ar fi asigurarea individuală, vântul m-ar fi suflat de pe munte încă atunci când mi-am scos rucsacul. Acum deschidem rucsacurile. Vom pune cortul. Deschid închizătoarea, deasupra e primusul, îl scot, i-l transmit lui Oleg: „l-ai luat?” – „l-am luat”. Fiecare lucru e transmis din mână în mână, cea mai mică greşeală – şi totul se duce dracului, iar asta înseamnă moarte. Încă puţin şi soarele va apune.

De fiecare dată când mă cuprinde dorinţa de a lăsa totul la mama dracului, îmi apare înţelegerea că nu sunt acasă, că nu fac ceva ce ar putea fi amânat sau pus pe seama altcuiva, de aceea trebuie să depăşesc iar şi iar disperarea ce mă cuprinde. Oleg încearcă iar, pentru a cincea sau a şasea oară, să întindă cortul pe carcasă, poate acum... nu, vântul iar îl întoarce pe dos. Andrei face acelaşi lucru de la celălalt capăt şi tot fără sorţi de izbândă. Deja o oră ne căznim să punem cortul, mocoşindu-ne pe peretele de gheaţă pe jumătate vertical. Soarele a apus cu totul, iar noi încă n-am pregătit nimic... fără soare ne-a cuprins un frig oribil, or, mai suntem şi uzi până la piele. Decidem să nu mai punem cortul, asta-i imposibil, asta-i velă, nu cort, acuşi ne va smulge cu tot cu burghie. Cum de nu se rupe cortul? E de mirare. Fixăm colţurile cortului cu burghie şi îl aruncăm, pur şi simplu, pe gheaţă. Ne vom vârî în el ca într-o husă mare. Mai înfigem câteva burghie la intrarea în cort, agăţăm de ele asigurarea individuală... iată acum putem să ne târâm înăuntru, atârnând pe legătoare. Legătoarea strangulează, ar trebuie să agăţăm rucsacurile sub picioare ca să ne sprijinim de ele, dar nu mai avem puteri pentru asta. Dar uite că Andrei şi Oleg le mai au! Iar eu deja nu mai pot nimic, stau suspendată în delir, băieţii fac ceva tot timpul, mie, însă, mi-i totuna. Simt un sprijin sub picioare, aha, rucsacul, totuşi, e suspendat, pot să mă sprijin în el şi legătoarea nu mă mai sufocă aşa. Totuna vom crăpa. E imposibil să aprinzi primusul, dar ce vom bea? Deshidratarea înseamnă moarte sigură. Nu vom trăi această noapte fără apă, vom pieri de sete, vreau să beau, nu mai vreau nimic, doar să beau, altfel mă voi ridica şi voi sări în jos, nu mai pot... apă... câtă apă, un lac întreg, mă aplec, mă bălăcesc... ce fericire, atâta apă! E un delir, delir... tresar, revenindu-mi, băieţii fac ceva, se pare că cineva a ieşit afară, a luat nişte zăpadă din fisură şi a adus în cort, e întuneric deja, totul se face pe dibuite, pe aşa un ger bateriile din lanterne se descarcă imediat, poţi lumina doar cu lanterna cu dinam în ea, pe care-l acţionezi cu mâna. Încălzim zăpadă în ceşti pe propriile burţi, treptat se adună apă: o înghiţitură, încă una. A trecut încă o oră... sau două?... mi-am potolit puţin setea. Închidem intrarea în cort, totuna rămâne o gaură mare, de vreo 20-30 de centimetri în diametru, prin această gaură trec frânghiile pe care atârnă fiecare din noi. Vântul se izbeşte cu putere înăuntru, strângem funiile cu carabina, nu... gaura totuna e prea mare, prin ea vântul aruncă zăpadă — e o pulbere măruntă de zăpadă, dar cât e de multă... să rezistăm până la răsăritul soarelui... Peste două ore cortul e bătut cu zăpadă! Stăm culcaţi, înveliţi într-un troian. Straturile cele mai apropiate de zăpadă se topesc de căldura corpului, transformându-se apoi în gheaţă. Sarcofag de gheaţă... Aruncăm troianul la o parte, el se bătătoreşte, iar vântul tot aduce zăpadă, până la urmă, suntem împachetaţi – nici să te mişti din loc, nici măcar să te întorci. Bine că măcar s-a făcut cald: zăpada apără de ger. Timpul nu există, există doar un delir interminabil, veşnic ca munţii ăştia şi nu mai ştiu unde-i realitatea şi nu mai ştiu unde-s eu.

Dimineaţă... e prima dimineaţă sau a doua? Şi e dimineaţă oare? După vreme pare să fie dimineaţă, dar e aproape acelaşi întuneric, uraganul nu slăbeşte, ci chiar se intensifică. Nu înţeleg când şi în ce mod Andrei şi Oleg au reuşit să iasă din cort, să spargă zidurile de gheaţă, să elibereze rucsacurile pentru a scoate din ele salamul şi caşcavalul care s-au făcut bocnă, dar, aşa sau altfel, am mâncare în gură şi o sug încet, nici un gust, toată atenţia îmi e concentrată asupra cănii cu zăpadă pe care o topesc iar cu căldura corpului meu. Precis, dimineaţa a fost deja, acum e zi sau seară. Acum trebuie să ajungem până în dimineaţa următoare, avem o şansă. Biscuiţi – am un biscuit în gură şi-l rod – cum au reuşit ei în pâcla asta şi-n troian să scoată biscuiţi din rucsacul de sub picioare? Ce gust... naiba să-l ia, nu-mi arde de gusturi acum, dar cât e de scârbos... ce-i asta? Doamne, e benzină! Ei au încercat să scoată sticla cu benzină şi să aprindă primusul... benzina s-a vărsat pe biscuiţi. Şi noi am mâncat asta? Da, şi ei au înţeles acest lucru prea târziu, cât de tare mi-i greaţă... acuşi am să vomit... hai să mai mâncăm ceva... cât de important este să aprindem primusul, atunci vom avea apă, atunci buzele mele nu vor mai semăna cu un bocanc umflat, iar tusa va încetă să-mi sfâşie gâtul... deodată, un acces acut de durere în inimă, încă un junghi, încă unul – ce mai e şi asta? Poate, de la intoxicarea cu benzină? Acum e seară sau noapte? Dimineaţă? A doua dimineaţă. Nimic nu se schimbă, totul e pe vechi. Nu mai vreau să trăiesc, vreau să mor. Lăsaţi-mă să mor. Corpul s-a uscat, n-am apă nici pentru lacrimi. Ce de bine-i jos! Cât de fericită am fost! Apă câtă vrei, iarbă verde, pâine, cartofi, iaurt, scrob... sex... eu doar şi sex am făcut cândva, oare chiar n-am să mai fac niciodată?... niciodată nimeni nu mă va mai cuprinde, nu ne vom mai tăvăli în aşternutul cald, nu voi mai încerca pasiunea şi tandreţea... trebuie să aruncăm totul şi să mergem în jos! Vom mai reuşi încă, dacă vom lepăda totul şi chiar acum vom începe să coborâm. Cum ar fi, dar să ajungem – fără mâini, fără picioare, fără feţe, dar vom rămâne în viaţă, încă mai putem încerca! Mă ridic, ies din cort, cobor în jos – cât de uşor merg, eu voi reuşi să ajung. A... ăsta-i delir, delir... sclipirile de conştiinţă lucidă sunt tot mai rare, mai scurte, acum îmi petrec aproape tot timpul în delir, dar e frumos acest delir, mă ating nişte trăiri surprinzător de fine – o bucurie răsunătoare, desfătare, fericire, admiraţie a vieţii. Cât timp suntem aici? Trei zile!!... în curând se va face a treia dimineaţă şi, dacă nu se va schimba nimic, vom muri. N-am emoţii, n-am gânduri, o exaltare de cristal vorbeşte cu o voce răsunătoare şi impasibilă – astăzi vei muri, în curând te vei izbăvi de toate chinurile.

Dimineaţă... o dimineaţă însorită, senină, nu-i vânt, ieşim, luăm soare cu gura, punem primusul, bulion de găină... e o fericire, e însuşi Dumnezeu – bulion de găină. Nu m-am pişat trei zile şi trei nopţi, acum corpul învie din nou, n-am puteri să mă dau la o parte, mă piş chiar aici cu o plăcere pe care n-o pot reda în cuvinte. Adunăm rucsacurile, suntem plini de forţe, trebuie să coborâm, abia de se mai ţine sufletul în noi, acum numai în jos, spre acele poieni verzi şi râuleţe de cristal, să stăm culcaţi, să ne bronzăm, să ne pironim privirea în cer, să mâncăm, să bem. Vreau supă de urzici, vreau ouă fierte, vreau cartofi prăjiţi. Oleg merge în jos primul în lanţ, eu sunt la mijloc, încheie Andrei. Cât de splendid luminează soarele! Un strigăt. Cine strigă? Unde-i Oleg??!! Un punct care se îndepărtează fulgerător în jos – un foşnet uşor pe gheaţă şi iar e linişte. Uite-aşa, cât ai zice peşte, într-o clipită muntele l-a lins pe om... nu înţeleg, cum se poate una ca asta... am trecut prin atâtea şi... cum aşa... apropiindu-mă de rucsacul agăţat al lui Oleg, vedem o gaură în gheaţă. Totu-i clar, el s-a grăbit, n-a „înşurubat” burghiul până la urmă, bucata de gheaţă de sus s-a rupt într-o lentilă subţire, iar sub ea gheaţa e poroasă, băşicată, n-a putut să ţină burghiul înfipt pe jumătate. Oare poate fi o moarte complicată în munţi? O simplă greşeală, o moarte simplă, el nu mai este, nu pot înţelege acest lucru. Ca prin vis, scoatem din rucsacul lui toate lucrurile, luăm cu noi doar ceea ce ne poate prinde bine la întoarcere, restul aruncăm în jos. N-avem cuvinte, n-avem gânduri, dar mâinile îşi fac lucrul – trebuie să rămânem în viaţă, trebuie să coborâm, să străbatem zona fisurilor, mai avem încă multe lupte înainte şi nu mai avem dreptul să dăm greş, dacă unul se va prăbuşi în crăpătură, celălalt nu-l va putea scoate de unul singur. Ce-i acolo? Un caiet? E jurnalul lui Oleg. Am să-l iau cu mine. Andrei mă grăbeşte, coborâm.

 

<< Back

Forward >>