« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 17

Când soarele abia-abia se iţeşte de după culmi, munţii care stau în faţa lui la asfinţit sunt luminaţi clar, iar cei care-s întorşi spre soare pe jumătate se cufundă într-o boare umedă, ceţoasă, parcă s-ar scălda în ea. E o privelişte foarte frumoasă, dar este lipsit de sens să faci fotografii – iese nişte poze şterse, ceţoase... de aceea frumuseţea munţilor care se scaldă în boarea matinală va rămâne doar în memoria mea.

Azi m-am trezit cu o senzaţie uimitoare, de parcă iar am prins o careva scânteie... uneori, trezindu-mă, îmi rămâne de la somn o senzaţie stranie... şi dacă nu te smulgi, nu sari, nu te mişti, permiţându-i senzaţiei să se manifeste mai clar... dacă de dedai la această piroteală de la hotarul dintre somn şi trezie... se pare că această senzaţie nu e în legătură nici cu subiectul visului, nici cu ceva din viaţa noastră în genere... ea e stranie, venită de undeva din străfundul somnului... ea e trăită oarecum cu îngrijorare, poate, chiar cu spaimă... ea nu seamănă deloc cu ceea ce mi s-a întâmplat să văd în realitatea treziei sau realitatea visului... ea parcă izvorăşte chiar din adâncul „meu”... e o veste a individualităţii mele sie înseşi prin toată faşa omenescului... e groaznică, mai precis, e o senzaţie prevestitoare de furtună... ea se acumulează, mai precis, experienţa trăirii acestei senzaţii se acumulează, exercitând o influenţă lină asupra vieţii mele, indiferent de dorinţa sau ne-dorinţa mea. Cum să descriu acest fenomen? De ce el sperie şi captivează concomitent? Sperie pentru că aduce cu sine o ameninţare pentru tot ce nu armonizează cu el, cu tot ce-i în afara lui – cu cât mai puternică e această senzaţie, cu atât obişnuita viaţă a personalităţii mele seamănă mai mult cu o umbră plată. Ea e captivantă, fiindcă încotrova încolo e îndreptat drumul meu, pentru că străbaterea spre trăirea directă a individualităţii mele mă face mai integră şi mai umplută cu golul care umple totul fără rest, care se revarsă undeva în afara mea, la depărtarea infinitului... Suntem nişte pribegi solitari în lumile despărţirii, de aceea aşa de bezmetică îi pare conştiinţei externe a zilei orice apariţie a memoriei despre aceea ce trăiesc eu noaptea în vise...

M-am cocoţat pe acoperişul cu flori în glastre. Treptat, a început să se stingă atitudinea mea negativă faţă de dimineaţa timpurie şi zilele obişnuite, atitudine cultivată de deceniile de frecventare a grădiniţei, şcolii, facultăţii, de prezentarea la serviciu... A prins să-mi placă să mă scol devreme – ca în copilăria îndepărtată la infinit, când nu trebuia „să mă duc” nicăieri. Ei, pentru ce, la mama dracului, anii cei mai fragezi ai vieţii omului sunt exploataţi atât de necruţător? La ce bun toate astea? Se vor găsi oricând masochişti care vor ţine-o una şi bună: „Mulţumesc mamei că mă impunea pe mine, cel lipsit de minte, să plec încolo şi dincolo – iată unde-s acum...” După mine, asta-i bătaie de joc şi omorârea a tot ce-i viu şi ce folos că şezi undeva acolo, dacă te-ai transformat într-o bârnă, dacă viaţa ta nu e frumoasă? Când eram de vreo doi ani, aveam un noian de trăiri luminoase, care mă gâdilau cu noutatea lor, indiferent de faptul dacă mă tăvăleam în aşternut, şedeam în lada cu nisip ori alergam prin poiană. Iar când au început „zilele de muncă” – grădiniţa, şcoala de muzică, şcoala obişnuită, bazinul... totul a trecut, s-a retras, s-a despărţit, lăsând loc pentru eternul chin de dimineaţă cauzat de noi şi noi obligaţii care n-au nici margine, nici capăt. Ei, şi ce-a rămas în mine din nesfârşitele lecţii, manuale, cursuri? Iată aşa un ghemotoc tulbure de informaţii întâmplătoare pe care am fost impusă a-mi schimba toată viaţa mea... Când aveam cinci ani şi mi-a apărut dorinţa să învăţ matematica, am vrut eu singură, pur şi simplu, am luat manualul şi matematica ceea curgea singură în mine, fiindcă O DOREAM SINGURĂ, ÎMI PLĂCEA, nu aveam orar, nu aveam colocvii şi lecţii. Iar când aceeaşi matematică s-a început la şcoală... mi s-a făcut greaţă şi am vomitat, primeam cu greu chiar şi notele de trecere. Iată deosebirea dintre „buna educaţie”, adică violarea sub un pretext plauzibil, care generează o gloată de semitonţi încântaţi de sine, şi interesul firesc, spontan, care se înscrie organic în percepţia frumuseţii, noului, presimţirii şi bucuriei unor noi descoperiri. Şi chiar temeiul acestei violări legiferate este prost fără margini, cică, astfel copiii sunt pregătiţi pentru viaţa matură... pentru moarte ei sunt pregătiţi, nu pentru viaţă. Un profesionist bun, care-şi ocupă cu siguranţă locul sub soare va apărea doar atunci când omul va obţine plăcere, va pune suflet, îşi va manifesta individualitatea, aşa că, dacă voi avea cândva un copil, pe naiba am să-l dau la şcoală. Va face numai ceea ce-l interesează şi am să-l ajut în interesele lui – anume am să-l ajut, dar n-am să i le bag pe gât.

Apropo, şi aici există acces la Internet... mă duc să vă, poate, Nataşka mi-a scris!

La Naggar există două-trei saloane de Internet, preţurile-s cât se poate de acceptabile pentru un sătuc de munte uitat de civilizaţie – un dolar şi jumătate pe oră, aşa că pot să şed, să văd ce se mai face în lume şi-n căsuţa poştală. Cu Nataşka am făcut cunoştinţă în autocar. Ea mergea cu prietenii mai departe – la Manali. Am observat-o încă atunci când treceam spre locul meu, aşa o păpuşică simpatică, cu ochişori vii. Eu credeam că ea e israeliană, când colo, aud vorbă rusească. Ea şedea în rând chiar înaintea mea peste trecere, pe diagonală, deseori observam privirile ei aruncate asupra mea. Condrumeţele ei erau nişte fete cu totul respingătoare, una cu patos, cealaltă o scorpie, am observat că faţa Nataşcăi căpăta o mină mai proastă atunci când ea intra în vorbă cu ele. Scuipând pe buna cuviinţă, am îndepărtat-o fără ceremonii pe scorpie, care mi s-a adresat cu nu mai ţin minte ce întrebare şi mi-am tras păpuşica spre mine, după asta am şi aflat că o cheamă Nataşka şi că i-am plăcut dintr-o dată, că tovarăşele ei de călătorie sunt nişte cunoştinţe întâmplătoare – au zburat în acelaşi avion şi ea s-a lipit singură de dânsele, căci nu ştia ce şi cum e aici. Am găsit îndată limbă comună, mi-a fost bine cu dânsa, îmi era mai mare dragul să mă ating de mâinile, umerii ei, s-o privesc în ochişori, şi ei îi plăcea. Am trăncănit câteva ore. Ca şi mine, ea căuta „ceva ce nu ştiu nici eu ce e”, ceea ce ar umplea viaţa cu sens, conţinut, bucurie, căutare, presentiment. Ca şi mine, ea n-a dorit să lâncezească acasă şi la serviciu, a lăsat totul dracului şi s-a pornit spre India în speranţa că măcar aici va găsi ceva ori pe cineva, sau, cel puţin, va încerca să se descurce în sine însăşi, fiind mai departe de frăsuitul cotidian. Am făcut schimb de e-mail-uri şi ne-am înţeles să ne întâlnim neapărat la Moscova. La sigur, mi-a scris ceva din Manali!... Ei, precis! Un mesaj de la Nataşka...

„Salut, Maia! E o adevărată minune că noi ne-am întâlnit! N-am mai stat la Manali, aici nu mai ai ce face, de aceea plec chiar acum la Daramsala, unde, se zice, sunt locuri cu adevărat miraculoase – mulţi călugări tibetani, munţi frumoşi... ţii minte, mi-ai povestit despre Lobsang – poate, îl voi întâlni acolo?:) Am să-ţi scriu de acolo, am să-ţi povestesc ce e şi cum. M-am îndrăgostit de tine de la prima privire...

Maica, îţi doresc succese în căutările tale, scrie, ce-ţi reuşeşte cu emoţiile negative, iar eu am să-ţi scriu de la Daramsala. Te cuprind, te strâng, te sărut:) A ta Nataşka”

M-da, aici mai am câteva mesaje, inclusiv de la părinţi... Pot să-mi imaginez ce-mi scriu. Se încarcă... Ei, precis!

„Maia, nu ne-am aşteptat că vei proceda cu noi în acest mod. Probabil, tu te crezi suficient de matură ca să poţi lua tu însăţi decizii atât de importante, dar ceea ce faci demonstrează clar că tu eşti încă un copil, un copil crud care, contrar tuturor rugăminţilor noastre, a aruncat totul şi, fără a se opri să chibzuiască măcar câtuşi de puţin, s-a aruncat în această oribilă mlaştină – India. Ce te atrage acolo? Maia, noi suntem convinşi că tu ai nimerit într-o sectă. De ce nu vrei să recunoşti deschis acest lucru? Or, acest sfârşit era legic. Mereu te duceai acolo unde nu trebuia – ba te atrăgeau rocherii, ba yoga, ba tantriştii ceia oribili. De fiecare dată, tu erai entuziasmată atât de mult de noile tale cunoştinţe, încât ne apuca groaza – ce va mai fi de data asta? Numai datorită nouă tu ai reuşit să faci carte bună, să găseşti un serviciu de prestigiu. Şi ce a urmat? Ţi-ai şters picioarele de noi şi ai fugit în India. Ştii tu oare ce a fost cu mama când ea te-a sunat, dar a răspuns curva asta de Iana? Cum ai îndrăznit să dai în chirie apartamentul bunicii? Ba încă cui! Poate, mai vrei şi să-l vinzi? N-ar fi de mirare... Sectanţii, prietenii tăi, ar putea să-ţi ceară nu numai asta!

Tu zici că noi nu vrem să te înţelegem, totdeauna ziceai aşa... Şi niciodată n-ai vrut să asculţi, n-ai vrut să înţelegi. Unde ai fi fost de nu eram noi? În coşul scării? În subsol? La puşcărie? Cine ştie... Până acum reuşeai să treci chiar pe marginea prăpăstiei, să nu pieri în groapa de rând, dar acum, se pare, te-a lovit o nenorocire adevărată, dar tu nu ne laşi nici o posibilitate să te ajutăm. Dacă măcar ne-ai fi spus adevărul! Asta ar fi fost un pas în întâmpinare şi spre înţelegere.

Maia, mama se simte foarte rău, ştii doar, ce probleme de sănătate are ea. Dacă nu te vei întoarce, în orice clipă se poate întâmpla ceva straşnic. Cu sănătatea nu-i de glumit. Dacă a mai rămas ceva omenesc în tine, întoarce-te. Voi reuşi să mă înţeleg în privinţa unui serviciu pentru tine. În cel mai rău caz, am o variantă de rezervă, un post vacant la ambasada engleză. Maia, te iubim mai mult decât viaţa şi vom face tot posibilul ca tu să fii fericită. Fiico, întoarce-te până încă nu e târziu, nu ne lăsa să ajungem la nenorocire. Mama şi tata care te iubesc”.

 

Labele lunecoase şi răpitoare au ieşit iar din subterana întunecoasă. Până acum, ei reuşeau să mă manipuleze prin cele mai diverse procedee – prin agresiune şi ordine, la început, iar dacă asta nu lua foc, se miza pe milă, pe sentimentul de vină. Nu ţin minte nici o serată care nu mi-a fost otrăvită de sentimentul de vină faţă de părinţi, mai ales, faţă de mama: n-am sunat, m-am reţinut, miroase de la mine a viaţă matură, dar nu a săpun pentru copii.

Eram atât de fericită când a murit bunica – acum puteam să trăiesc singură, cu toate că şi pentru acest drept a trebuit să lupt, deşi aveam deja 22 de ani... Şi iată că aceleaşi labe vor să mă înhaţe iar, să mă impună, cu orice preţ, să trăiesc aşa ca să nu aibă motiv de nelinişte. Ce fel de dragoste mai e şi asta, la mama dracului, dacă ei se gândesc doar la liniştea LOR? Şi de ce eu trebuie să mă gâtui cu propriile mâini pentru liniştea măcar a lui Dumnezeu? Iată asta n-o înţelegeam niciodată. Eu am propriile reprezentări despre viaţă, am dorinţele, atracţiile mele, iar părinţii mei văd sensul vieţii lor în aceea ca să mă calicească în aşa mod, ca să-şi facă viaţa lor comodă. Şi încearcă de le spune că scuipi pe comoditatea şi liniştea lor. Îndată va cădea în capul tău o furtună de ură „sacră”: noi te-am hrănit, noi te-am crescut şi aşa mai departe – o mortăciune cunoscută tuturor, ceea cu ce ţi se dă în bot atunci când oamenii nu au ce spune în esenţă.

Aici, în India, cerşetorii îşi calicesc copiii prin metode foarte sofisticate – de la cea mai fragedă vârstă le sunt fracturate mâinile sau picioarele, sunt puse în nişte butuci speciali, încât, după asta, membrele capătă forme bizare, sunt de lungimi şi forme diferite, sau degetele sunt concrescute, sau ceva e amputat, sau chiar fac din om un monstru patruped, ca o vacă – aşa ceva nu vei vedea nicăieri în altă parte... Dar oare nu fac acelaşi lucru cu psihicul copiilor lor părinţi din aşa-numitul Occident civilizat? Oare nu ni se pun aceiaşi butuci pe toate dorinţele, gândurile, impulsurile de creaţie, investigaţiile, aspiraţiile noastre – din cea mai fragedă copilărie? Oare lumea constă numai din monştri morali, toată viaţă cărora se reduce la complexe, temeri, dorinţe suprimate şi emoţii negative? Şi toate astea sunt camuflate cu o carapace de bună cuviinţă şi minciună totală. Această mască ascunde nu copii nevinovaţi, cum ne sfătuieşte să credem psihologia, ăsta-i scutul monstrului, care acum îl va devora pe oricine pentru dorinţele şi aspiraţiile sale violate, dacă, într-o bună zi, Dumnezeu îşi va lua o zi de odihnă, abolind morala şi răspunderea penală.

Nu vreau să mă gândesc acum la părinţi, nu ştiu cum să procedez. Krishnamurti scria că cel care caută cu adevărat nu are ataşări, nu are nici familie, nici casă, nici patrie. Sri Ramana şi-a trimis părinţii mai departe atunci când ei au venit să-l „salveze”. Ramakrishna scria că, dacă nu ai avut grijă de familia ta înainte de a te călugări, apoi nu ai inimă. Don Juan şi-a trimis soţia şi copiii departe şi pentru totdeauna... dar n-ai să te ascunzi toată viaţa în spatele autorităţilor! Ar fi timpul să mai iau eu însămi decizii ce merg în contra tuturor proptelelor ce ţin acest hibrid din care se varsă continuu puroi, societatea.

Iată şi un mesaj de la Max... Cred că nu se va mai deschide, deja de vreun minut se încarcă. Nu, totuşi, mi-a mers.

„Îmi iau magnetofonul, radiotelefonul şi jumătate din CD-uri. Preîntâmpin-o pe Iana că am s-o sun şi am să vin să iau aceste lucruri. Max”.

Şi asta-i tot ce-a putut el să-mi scrie după doi ani de viaţă în comun... Chiar nu mai are ce spune mai mult? Înainte vreme, îmi părea că avem interese, aspiraţii comune, dar parcă ar fi putut să scrie aşa ceva un om care mi-a fost câtuşi de cât apropiat? Am îndreptăţit reacţia lui la plecarea mea, or, situaţia nu era dintre cele simple, eu însămi reacţionam inadecvat atunci când eram părăsită, vroiam şi eu să-i provoc omului durere drept răspuns, deşi spiritul de răzbunare nu-mi era propriu în alte situaţii... De aceea, în pofida insultelor, îmi rămânea în suflet un chip luminos al lui Max, care s-a făcut, însă, praf, după acest bileţel electronic scurt. Aceste rânduri au scos la suprafaţa fanteziilor şi reprezentărilor mele mitice realitatea puţin plăcută: doi ani de zile am comunicat cu mine însămi, plăsmuind chipul acestui om potrivit dorinţei mele de a comunica, dar de fapt el era un gol, o nulitate care se ascundea după fizionomia mulţumită a unui băieţaş frumuşel...

Gata, pentru azi ajunge. Legătura a murit definitiv şi eu priveam fără rost, uitând de sine, la monitorul mort. Viitorul mă călca pe bătătură, viitorul se întrezărea doar cu vreo cinci metri înainte, prăbuşindu-se într-o ceaţă de nepătruns. Iar în prezent nu mi-au apărut, deocamdată, dorinţe determinate ce să fac mai departe. Era amiază şi trebuia să-mi găsesc o careva ocupaţie. Voiam, la sigur, să mai rămân pentru un timp la Naggar, apoi, urmând sfatul lui sadhu, să plec la Rishikesh.

Ei, dar cum să procedez, dacă am chiar acum câteva dorinţe ce se contrazic una pe alta? Cum să le urmez, dacă „eu” vreau să mă întind undeva sub un copac, tot „eu” vreau să plec la Manali şi iarăşi „eu” m-aş duce în odaie să dorm? M-am gândit că sadhu mi-a dat atât de puţină informaţie şi n-a dorit să-mi ofere posibilitatea de a mă mai întâlni o dată cu dânsul, aproape îndată am simţit nemulţumire faţă de el, ba chiar o atitudine negativă. O! Emoţii negative! În sfârşit, am reuşit să le observ chiar în clipa apariţiei, amintindu-mi de practica buclucaşă. Chiar şi inima a început să bată mai tare, iată chiar acum pot să încerc să le elimin... Dar cum? Mă gândeam la sadhu şi înţelegeam că, în locul simpatiei care mă umple de aspiraţie, mă simt îngheţată de atitudinea negativă. Nu mai pot să apreciez adecvat acţiunile şi cuvintele sale, acum totul se percepe prin prisma acestei înstrăinări îngheţate. Parcă văd aievea acea prismă, acel mecanism, dar nu pot face nimic cu el. Cum aşa? Iată, deci, cum se prezintă lucrurile în realitate! Eu credeam că am totdeauna o alegere, o opţiune, ce să simt, ce să nu simt, iar acum iese că această alegere nu există? Chiar acum atitudinea negativă m-a apucat de beregată şi nu mă slăbeşte, în pofida faptului că altă şi tot aceeaşi „eu” NU VREAU s-o simt. E cea mai adevărată violenţă! Asupra „mea”! (Dar oare a fost acel sadhu în genere?...)

Pufăind, mă ridic pe scăriţa lungă de piatră, încleştându-mi dinţii de încordare şi disperare cauzată de starea lucrurilor ce mi s-a deschis. Acum am văzut clar: emoţiile negative nu sunt „eu”, paraziţii dracului, s-au lipit de mine, dar n-ai să le arunci printr-o mişcare elegantă, aici trebuie ceva mai serios decât simpla dorinţă de a nu le avea, dorinţă ce apare, alternând, cu dorinţa de a mai dormi şi a mă plimba prin Manali. M-am simţit ca un mustang sălbatic care vrea să-l arunce din şa pe călăreţul impertinent.

Fiind gata să râm pământul cu copitele, muşcând zăbalele şi sforăind de entuziasmul care m-a umplut cu vârf, am ajuns în odaie, m-am aşezat pe pat, hotărând ferm să nu plec nicăieri – nu vroiam să cad din disperarea asta în obişnuita uşurinţă a vieţii. Şezând vreo două minute, m-am prins la gândul că vreau mult, totuşi, să plec undeva, iar peste puţin timp am descoperit că nu are sens să stai în odaie şi să cloceşti starea de disperare. Asta „eu” mă gândesc sau „ele” se gândesc aşa, de parcă m-aş gândi eu? Gândurile mele mergeau mai departe, le observam şi mai era un cineva care făcea observări asupra „eu”-lui care observa… iată ce înseamnă să te postezi în calea torentului – totul începe să fiarbă şi să vuiască. Ni-i nimic, răzbatem… Aşadar, ce sens are să şed în odaie? Or, anume în vâltoarea diferitelor situaţii apar emoţiile negative, iar asta înseamnă că voi încerca iarăşi şi iarăşi să le elimin. Lobsang îi spunea lui Danny că e o sarcină complicată şi că la început nu iese nimic în genere, dar mie îmi place să fac acest lucru, îmi place să încerc, îmi place chiar să simt disperarea cauzată de faptul că nu-mi reuşeşte nimic, oricum, eu trăiesc această disperare ca pe o mişcare înainte. Acum eu pot să mă contrapun emoţiilor negative şi chiar în această contrapunere luată prin sine există deja ceva nou, ceva ce n-a existat până acum, în asta există un pic de libertate – eşti liber de a te identifica cu ele. Anume astfel trăiesc eu acest moment – chiar în clipa când mi-a apărut nemulţumirea şi disperarea din cauza imposibilităţii de a înceta să mai simt înstrăinare şi nemulţumire, m-am simţit concentrată şi puternică, mi-am văzut duşmanul în faţă şi, chiar dacă am pierdut această bătălie, acum ştiu ce înseamnă să fii concentrată şi hotărâtă, acum ştiu că am împotriva cui lupta, iar principalul e că ştiu pentru ce lupt. Am comparat încă o dată cele două percepţii – cum mi-a apărut sadhu ieri şi cum mi s-a arătat azi. Ieri, fiecare gând la el nimerea drept în ţintă, într-o bucurie care vuia de exaltare, iar azi e ca o agrafă pentru păr, care n-a fost aşezată cum trebuie în capul mofturos, azi nimereşte în nemulţumire, în răutate…

Vreau la Manali! Habar nu am ce voi face acolo… Simt disconfort în urma faptului că nu m-am deprins să procedez astfel, obişnuiam să-mi dau seama totdeauna unde şi pentru ce mă duc. Arunc tot necesarul în rucsac, apare o alarmă… Îmi încetez pregătirile de drum, încerc să elimin această îngrijorare, pe naiba, nu iese nici o pleaşă, ea se intensifică doar, asta îmi mai lipsea. Un impuls de înstrăinare faţă de Danny – ce fel de practică mai e şi asta, când suferinţele doar se intensifică? – Sentimentul de vină pentru înstrăinarea apărută. CUM să nimiceşti scârbele astea, mama lor??? – O nemulţumire puternică trezită de faptul că mă aflu în aşa o stare obscură – CUM? – Milă faţă de sine cauzată de faptul că nu pot face nimic cu asta. Noi şi noi monştri apar ca din cornul abundenţei. Cad în pat şi plâng de disperare. Sunt distrusă, nu, sunt zdrobită, sunt aproape nimicită de haita asta de emoţii negative, nu pot, vreau, dar NU POT să fac nimic cu ele, nici chiar disperarea dătătoare de viaţă nu-mi mai apare, fiecare gând la momentul curent abundă de lacrimi. Aşa… încetez să mai fac mina chinuită… încetez să răsucesc din mâini şi din picioare… opresc istericalele. Nu pot suferi istericele! Îmi iau carnetul, notez tot ce s-a întâmplat, frânez puţin înainte de a scrie „nu mi-a reuşit nici o pleaşă”, totuşi, notez asta şi-n această clipă starea mi se schimbă fără careva eforturi din partea mea – îmi vine să râd şi iată că ochii iar mi-s în lacrimi, dar nu de disperare, ci de bucurie. Se pare că-mi ies din minţi. Şi totuşi, există o diferenţă: pur şi simplu, să c...ci situaţia şi s-o c...ci, dar să fixezi asta în jurnal: iată ce-a fost, am încercat să fac cutare şi cutare lucru, iată ce-a ieşit, mai precis, n-a ieşit nimic. E mică descoperirea, dar e descoperire, mintea nu concepe acest lucru: de ce se întâmplă aşa? Nu-mi pasă, la drept vorbind, principalul e însuşi faptul că e anume aşa: fixarea în scris a celor ce s-au întâmplat cu mine face chiar şi din înfrângere o mică victorie. Fain! Vreau să-mi împărtăşesc descoperirea cu cineva. Îmi şterg lacrimile şi mă car în stradă să prind un ricşa spre Manali.

 

<< Back

Forward >>