« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 24

— Ei, pe cine consideri tu oameni apropiaţi? continuă el.

— Pe cei care-mi plac.

— Şi chiar nimeni nu-ţi place de la prima privire?

— Uneori se întâmplă şi aşa.

— Parcă în acel moment omul nu-ti devine aproape?

— Aşa el. Uneori simt aşa o apropiere de parcă l-aş fi cunoscut pe acel om toată viaţa, dar l-am uitat. Se întâmplă şi aşa uneori...

— Spune-mi, ce-ai simţit tu atunci când te duceam şi când am intrat în vorbă cu tine...

—... Şi când m-ai luat acum de mână...

El îmi strânse uşurel laba şi am simţit că el zâmbeşte.

— Asta este destul de important pentru tine ca să începi să mă consideri un om apropiat şi bine cunoscut?

— Apropiat – da, dar bine cunoscut – nu... nu ştiu de ce, dar mi-i teamă să renunţ la obişnuita „recogniţie” a oamenilor.

— Ei, şi unde ai fi fost acum dacă ţi-ai fi urmat obişnuinţa? Ai fi mers acasă, delectându-te cu propria indignare. Or, acum acţionezi foarte imprudent – mergi în întuneric deplin cu un bărbat necunoscut, nici nu ştii ca lumea cum arată el... Parcă asta nu-i o demenţă? A? Şi unde ţi-i bunul simţ?

— Ia drăcie, de îndată ce încep să mă gândesc că merg atât de simplu cu tine, că te ţin de mână, totul mi se învârte în cap... Iar îndată ce încetez să mă gândesc că fac ceva primejdios, îndată toate se aşează la locul lor şi...

— Ce?

—...îmi place atât de mult să merg alături de tine.

— Tocmai asta este o „recogniţie” vie, adevărată şi nimic altceva. Cum să ajungi la asta, să simţi, să te încrezi? întâi de toate, trebuie să-ţi elimini toate emoţiile negative.

M-am simţit scăldată din cap până-n picioare (sau din picioare până-n cap?) de un duş rece, prin tot corpul au trecut nişte ghimpi ca de la o tensiune electrică nu prea mare.

— Imposibil! Tu ai zis „să-ţi elimini toate emoţiile negative”?

— Da, anume asta am zis.

— Tu ştii ceva despre practica căii directe?

Se pare că întrebarea mea nu l-a derutat, cel puţin, mâna îi rămase destinsă, dar pentru un timp s-a lăsat tăcerea.

— Ce ştii tu despre această practică?

— Practic, nimic! Am un noian de întrebări şi aproape zero informaţii. Apoi tu faci practica asta?

— La moment, eu nu pot să-ţi răspund la întrebare, deoarece te-ai mira ca răspunsul meu să-ţi fie clar, dar tu poţi să-mi pui o întrebare mai concretă, la care, posibil, am să pot să-ţi răspund.

— OK. Tu ai vorbit despre eliminarea emoţiilor negative. Tu eşti liber de ele?

— Da.

— Şi-ţi este cunoscută trăirea bucuriei tihnite?

— Cunoscută.

— Da’ tu-l ştii pe Lobsang?

— Întrebarea nu-i interesantă.

— Precis, e o prostie... Dar ce trăiri mai cunoşti tu?

— Dar pe care le cunoşti tu, încât întrebi aşa de parcă răspunsul meu ţi-ar fi clar?

— Eşti aşa de sigur că nu voi înţelege nimic?

— Fireşte, sunt sigur. Dacă tu nu încerci niciodată emoţii negative, tu ai să le vezi fără greutate în alt om, chiar şi cele mai mici impurităţi, în orice mişcare a lui — în felul în care el vorbeşte, tace, merge, scrie, ascultă, priveşte— în toate. Este imposibil să le ascunzi. Exact la fel e situaţia şi cu celelalte percepţii. La moment, tu eşti o nulitate absolută.

Încă un şuvoi de apă rece.

— Şi atunci de ce ai intrat în vorbă cu mine?

— Această întrebare mi-o pun emoţiile tale negative. Ian priveşte cât de uşor îmi este să te scot din echilibru, el îşi luă mâna şi eu m-am simţit ca şi cum abandonată. Iar el continuă:

— Imaginează-ti un antrenor cu multă experienţă care vede un copil de 5 ani, care încă nu poate absolut nimic, dar antrenorul are ochi buni, el poate să determine cu un grad sporit de precizie dacă din puiul ăsta de om are să iasă un sportiv bun.

— E clar, am zis eu, încercând să-l iau iarăşi de mână, dar el n-a vrut.

Şi iarăşi m-am simţit obijduită, parcă aş fi fost o fetiţă mică şi mofturoasă care vrea să plângă inclusiv din cauza faptului că nu poate să-şi arate mofturile, căci ştie că de la asta are să-i fie încă mai rău.

— La sigur, tu crezi acum că eu ca şi cum te-aş pedepsi pentru prostia ta, aşa-i?

— Dar parcă asta nu-i aşa?

— Nu, nu-i aşa. Totul e foarte simplu, dacă eu vreau să-ţi explic ceva, dacă eu vreau ca tu să înţelegi de bună seamă, eu pot să fac ceva ce n-o să-i prea placă personalităţii tale. Şi atunci tu vei fi nevoită să te întorci pe dos ca să însuşeşti lecţia. Iar în alt caz, dacă viaţa ta nu se va schimba în nici un mod, pe naiba ai să depui tu eforturi pentru a înţelege aceea ce nu e comod să înţelegi, ceea ce e chiar periculos din punctul de vedere al unui om obişnuit. Am vrut să-ti arăt doar că între noi nu poate fi nici o apropiere, nici un fel de înţelegere, dacă tu ai să le cauţi în coarne emoţiilor tale negative. Asta nu înseamnă că eu aş simţi o careva înstrăinare de la tine şi că atunci când tu ai încercat să mă iei de mână, mie încă nu mi-ar fi trecut înstrăinarea. Pur şi simplu, eu nu doresc nici o apropiere de o fiinţă care dă preferinţă nu încrederii şi simpatiei, ci obidei şi înstrăinării. Anume nu vreau, înţelegi? Nu „aleg să mă prefac că nu vreau”, dar anume nu vreau.

— Dar cu ce se deosebeşte asta de pedeapsă?

— Pedeapsa e condiţionată de emoţii negative şi concepţii. Iar eu acţionez, fiind călăuzit doar de simpatia pentru tine.

— Şi părinţii mei îmi spuneau ceva de felul ăsta...

— Părinţii tăi sunt liberi de emoţii negative?

— Ei, aş... Se pare că ei nici nu au altceva decât emoţii negative.

— Atunci de ce mă compari cu ei? Tu crezi că e acelaşi lucru – când eu zic că te simpatizez şi când părinţii tăi îţi spun că te iubesc?

— Ei, despre tine eu încă nu ştiu nimic...

— Nu-i adevărat. Se pare că tu iar ai devenit o fetiţă tâmpă obişnuită.

— Dar eu nu pot să cred atât de simplu că tu eşti liber de emoţii negative! mi-a venit aşa o disperare, atât de mult aş fi vrut să-i explic că nu simt nici o înstrăinare, că vreau, pur şi simplu, să discut cu el, dar, de bună seamă, îmi apar nişte îndoieli, eu nu pot să devin alt om uite aşa, într-o clipă.

— Poţi!

— Ce?!

— Am spus că tu poţi să devii un alt om atunci când vrei. Iar din nou, asta-i o concepţie că modificările se produc treptat. Este oare asta o lege? Dacă-i aşa, demonstrează-mi justeţea afirmaţiei.

— Nu, nu pot să demonstrez acest lucru... Nu înţeleg, tu de bună seamă îmi citeşti gândurile?

— Eu îi cunosc prea bine pe oameni pentru că am consacrat mult timp pentru a mă studia pe mine însumi. Şi nu trebuie să fii clarvăzător pentru ca să înţelegi la ce te gândeşti tu în clipele de disperare... Eu nu vreau ca tu să mă crezi orbeşte, dar tu ocupi poziţia diametral opusă care te tâmpeşte, poate, mai tare chiar decât simpla credinţă. Tu nu eşti deschisă pentru nimic nou, tu ştii totul, ţie totul ţi-i clar, pentru tine nu constituie nici o greutate să interpretezi toate manifestările mele într-un mod înţeles pentru tine. Cu asta tu pui punct şi asta face comunicarea noastră imposibilă. Cum pot să-ţi deschid eu ţie ceva, dacă tu îndată ai să lipeşti de asta o etichetă cunoscută, chiar dacă înţelegi tu însăţi că te-ai ciocnit de ceva nou, neînţeles?

Probabil, tot aşa se simte conducătorul unei oşti zdrobite: armata i se împrăştie în toate părţile, nu există nici un control asupra operaţiunilor de luptă, nu ai unde de retrage, căci din toate părţile înaintează duşmanul triumfător... Niciodată mai înainte nu m-am simţit atât de lipsită de apărare, el n-a lăsat nici o aşchie din toate scuturile mele... Ba încă şi m-am ameninţat că va înceta să comunice cu mine în genere, dacă eu am să continui să mă apăr! Încă nu demult eu eram un ostaş puternic gata să dau riposta oricui din cei care-mi vor sta în care, iar acum, alături de acest om, mă simt un terci de griş care se scurge în căldarea cu lături. Lucrul cel mai straşnic e că la mintea mea începe să ajungă că eu, de fapt, aşa şi sunt, tot ce credeam eu despre mine a apărut drept rezultat al comparării cu nulităţi absolute şi ca o măiestrie de a crea unele aparenţe pentru a supravieţui în această lume.

— Niciodată nu m-aş fi gândit că pot să-i par cuiva tâmpă.

— Nici nu poţi să-ţi imaginezi cât de tâmpă eşti!

— Apoi sigur, că eu nu-s filozof...

— Tu mă miri neîncetat, Maia!

N-am dat nici o atenţie acestei observaţii, în schimb m-am lăsat cuprinsă de mirare: de unde ştie el cum mă cheamă?

— Tu ştii cum mă cheamă?

— Nimic de mirare, ieri ai vorbit atât de tare cu panditul... Fiind cuprinsă de mânia ta dreaptă, ai şi uitat că te-ai prezentat lui?

— Cam aşa-i, nu-mi amintesc să fi spus acest lucru.

Pentru un timp se lăsă liniştea, parcă făcând bilanţul tuturor celor spuse. Şi care-i el, acest bilanţ? Habar nu am. Şi atunci ce rost are gândul ăsta cu multe înţelesuri despre careva totaluri? Oare chiar am încercat să produc impresia chiar şi asupra mea? Ia cretinism... un show neîntrerupt, încercări neîntrerupte de a-mi demonstra mie însămi sau altcuiva propria grandoare. Şi pentru ce?

— Să revenim la întrebarea despre aceea pentru ce ai venit astăzi.

— Eu nu ştiu.

— În schimb, eu ştiu. Ai venit ca să întronezi dreptatea, ai vrut să-l demaşti definitiv pe un mincinos.

— Înseamnă că nu era rostul să vin?

— Eu asta n-am spus-o. Are importanţă motivarea. Dacă tu nu ai claritate în această problemă, înseamnă că motivarea ţi-a apărut pur mecanic. Dar ce fel de motivare poate să-i apară unui om care nu e liber de emoţii negative?

— Eu nu sunt de acord cu tine că totul a fost anume aşa. În primul rând, am vrut să văd ce reprezintă el...

— Asta a fost ieri, nu te abate de la temă şi nu ocupa poziţii în defensivă, altfel noi nu ne vom înţelege niciodată. Eu produc impresia unui om care vorbeşte fără a se gândi, în pripă, orbit de emoţii?

— Nu.

— În acest caz, îţi recomand să presupui raţionalitatea mea. Gândeşte bine înainte de a mă contra.

Nici n-am observat că, în câteva clipe, am şi uitat cu totul că aveam de gând să chem poliţia, deoarece bănuisem că am dat peste un maniac sexual, că am făcut cunoştinţă abia nu demult. Fără să-mi dau seama, am început să-l ascult ca pe un învăţător. Nu ştiu de ce, dar nu-mi apărea nici o îndoială că el poate să mă înveţe lucruri cu adevărat importante. Se pare că nimeni până acum nu a reuşit să-mi trezească un interes atât de puternic...

— Bine.

— Apoi iată, atunci când te opui societăţii, motivele pot fi cele mai diferite. Chiar dacă te călăuzeşti de dorinţa de a afla adevărul sau de dorinţa de a-ţi depăşi frica, asta nu înseamnă că tu eşti liberă de obscurităţi. La dorinţele tale se adaugă şi emoţiile negative, şi bucuria răutăcioasă, şi atitudinea negativă, şi dorinţa de răzbunare şi de dreptate. Parcă nu-i aşa?

— Aşa este! Iar eu încercam totdeauna să împart: ori aşa, ori aşa. Niciodată nu m-am gândit că dorinţele şi emoţiile îmbucurătoare pot fi amestecate cu obscurităţile.

— E o artă – să-ţi cureţi faptele de noroiul ce se lipeşte de ele. Iată ce este important pentru mine: am văzut ieri în tine nu numai un revoluţionar care doreşte ca totul să fie aşa cum crede el că ar fi echitabil. Am mai văzut încă ceva, de aceea şi merg acum alături de tine.

Mi-a apărut dorinţa să-i povestesc despre prima mea experienţă de contrapunere şi i-am povestit istoria cu guru cel tantric, în culori vii, desigur.

— Şi tu ai înţeles în ce consta temerea ta principală?

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Şi care-i?

— Tu aştepţi să-ţi spun eu despre asta? ţie însăţi nu ţi-a apărut dorinţa să te meditezi asupra acestei întrebări? Nu te interesează?

Mă simt ca o elevă care şi-a făcut tema pentru acasă doar de formă... Şi eu am vrut să produc impresie cu istoria mea, când colo, am primit o „admonestare”... Fire-ar să fie! Dar ce vreau eu, la urma urmelor? Vreau libertate sau o viaţă liniştită şi un taifas plăcut? Or, acest om, oricine ar fi el, pune întrebări care se referă la viaţa mea, cu ajutorul cărora eu pot să mă privesc dintr-o parte. Iar eu mă obijduiesc ca un copil mofturos, ca o fetiţă ce nu reuşeşte să-şi manipuleze băiatul şi-n asemenea clipe îmi vine să-mi iau rămas bun, demonstrându-mi mândria. De fapt, nu vreau să plec, vreau doar ca el să înceteze să mă oprească, să înţeleagă că nu se poate să vorbească aşa cu mine, că nu-s o proastă pe care poţi s-o dai cu nasul în toate băltoacele şi grămezile ca pe un căţel orb. Parcă ar începe să se destindă un arc comprimat şi peste o clipă-două voi împuşca pretenţii, obidă, înstrăinare, o ripostă rece... Cu scârţ, întorc acest mecanism înapoi şi mă impun să mă gândesc la întrebarea pusă.

— Probabil, frica ţinea de faptul că el e un om stimat şi multe ce-mi puteau face pentru atacul asupra lui...

— Pe tine însăţi te satisface acest răspuns? Se pare că tu încerci să susţii un examen, dar nu cauţi claritate.

— Gata, încep să mă gândesc.

Un careva timp mergem în tăcere. Nu-s deprinsă eu să mă gândesc mult la un lucru – povestea veche... De multe ori, chiar şi gândurile cele mai interesante îmi vin fără careva eforturi din partea mea. Dacă-mi trebuie să înţeleg ceva, să rezolv o problemă, apoi înţelegerea îmi vine peste câteva secunde. Uite, însă, că dacă ea nu vine, apoi eu devin neputincioasă cu totul. A fost o vreme când eram cea mai capabilă elevă la matematică din clasă. Toţi admirau aptitudinile mele matematice, iar eu mă miram: ce admiră ei? Or, algoritmul obţinerii răspunsului apărea, pur şi simplu, în capul meu, mie rămânându-mi doar să fac calculele formale şi să înscriu răspunsul. Când am început să învăţăm fizica, eu am devenit cea mai slabă elevă din clasă. Nu puteam să înţeleg absolut nimic. Această înţelegere îmi cerea eforturi atât de mari, încât eu nu eram capabilă de ele. Fosăiam vreo cinci minute asupra problemei la fizică, apoi începeam să turbez, aruncam manualul în capătul opus al odăii şi nu aveam ochi să-l văd pe frate-meu, care învăţa la facultatea de fizică, dar nici o dată nu mă ajuta să-mi pregătesc temele.

Acum m-am ciocnit de un obstacol similar. Lovindu-mă cu nasul de câteva idei ce mi-au apărut spontan în cap, am înţeles că nici una din ele nu se potriveşte şi m-am pomenit în vid. Cum să mă gândesc mai departe – nu ştiu. În cap mi se urcă tot felul de nimicuri – fragmente de melodii, fraze lipsite de sens, fragmente de amintiri. Arunc totul cum aş arunca de pe mine nişte lilieci (niciodată nu am avut prilejul să-i scutur de pe mine, dar, nu ştiu nici eu, de ce, îmi imaginez clar senzaţiile pe care le-aş avea, aproape că-i simt) şi iar încerc să mă gândesc.

— Poţi să-mi spui ce faci acum? în vocea lui nu era nici o înstrăinare, din contra, am prins în intonaţia frazei un interes, am înţeles că el mă va ajuta şi asta m-a bucurat.

— Mă gândesc: în ce consta principala mea teamă de guru.

— Nu numai de guru, dar în general în acest experiment... Şi ce subînţelegi tu atunci când spui „mă gândesc”?

— E-e-ei...

— Această introducere nu este deloc obligatorie.

— E, apoi da.

— Şi această consimţire – la fel.

Se pare că fiecare acţiune a mea e tâmpă. Oare chiar aşa să fie? Sau eu sunt atât de tâmpă numai cu dânsul? Parcă n-am observat aşa o intensitate a faptelor aberante.

— Triez diferite variante pentru a vedea care se potriveşte.

— Aşa şi m-am gândit. În acest mod, poţi găsi răspunsul doar la întrebările cele mai primitive, răspunsul fiind evident, ştiut de tine, or, tu triezi acele variante pe care le cunoşti. Dar ce poţi să cunoşti tu? Numai ceea ce s-a acumulat în experienţa ta sărăcăcioasă.

— De ce consideri că experienţa mea e sărăcăcioasă?

— Ei, sigur, dacă te-aş compara cu hindusul cela, tu ai putea fi numită copil-minute şi o personalitate strălucită. Te aranjează aşa o comparaţie?

— Nu, nu mă aranjează.

— Atunci mai taci până am să-ţi vorbesc despre acel principiu de a gândi, care-ţi va permite să faci adevărate descoperiri.

Apoi că trebuie să fii aşa o toantă ca să începi să aperi iar pretenţiile de unicum! Cum de-i ajunge răbdare să comunice cu mine...

— Aminteşte-ţi încă o dată starea, în care frica ta s-a manifestat cel mai puternic... Iar acum nu încerca să începi a tria gândurile, ci concentrează-te asupra acestei stări şi asupra dorinţei de a primi un răspuns clar la această întrebare. Dorinţa ta trebuie să desfacă situaţia pe care o consideri acum ca pe o nucă în două jumătăţi, nu le permite altor gânduri să se amestece în acest proces şi elimină nedorinţa crescândă de a te concentra la această întrebare, tocmai ea este obstacolul principal care te face incapabilă, dacă nu-i opui o dorinţă nestrămutată.

M-a cuprins fierbinţeala. Eram ca un ceainic care împrăştie aburi în toate părţile, capacul saltă cu zgomot. M-am încleştat în imaginea care mi-a venit în minte ca să nu las nici un bot, nici un rât să se apropie de ea, dar, se pare, forţele încep să mă părăsească, nu-mi iese nimic. Tare al naibii aş vrea să înţeleg, să găsesc răspunsul la întrebare. Asta seamănă cu un sport: aşa vrei să sari sus şi frumos. Sau, poate, nici asta nu e motivaţia potrivită? Ba nu, dă-le dracului de realizări sportive, or, de fapt, eu vreau să trec peste acest obstacol şi să înţeleg, doar această descoperire poate să-mi schimbe viaţa! Şi deodată s-a deschis ceva de bună seamă, de parcă sa-r fi desfăcut un mugure şi acum poţi vedea floarea dinăuntru. Şi eu am înţeles! Nu pot să-mi dau seama nicidecum în ce mod s-a întâmplat asta, dar eu AM ÎNŢELES!

— Cel mai tare mă temeam de condamnarea din partea altor oameni.

Aveam senzaţia că faţa mi s-a netezit şi eu luminez dinăuntru, el a observat asta, la sigur.

— Şi ce crezi tu acum despre asta?

— Că părerea altor oameni nu are nici o importanţă.

E straniu, asta eu o spun?

— Această frică, am continuat eu, nu se bazează pe nimic, deoarece, în realitate, opinia altor oameni nu schimbă viaţa mea în nici un mod.

Asta mai zic şi eu! Chiar vocea mi s-a schimbat, parcă s-ar fi cuibărit în mine un cineva care ştie, e încrezut în sine, liniştit. Gândurile haotice s-au retras undeva şi nu aveam nici o dorinţă de a reveni la ele. De fapt, nu vroiam să gândesc deloc, cât de surprinzător e faptul că acum pot să nu fac acest lucru doar de aceea că nu doresc. Vroiam să mă împing pe mine însămi spre această lumină, aruncând la o parte tot ce distrage atenţia de la ea. Dar chiar dacă gândurile erau însorite şi mângâietoare, concentrarea la liniştea aurie era trăită cu mult mai profund.

— Şi cum de mi-a reuşit? Atât de simplu!

— Eforturi sincere plus efectul prezenţei.

— Plus ce?

— Nu contează.

Portiţa pe care s-a întins o liană mi-a apărut chiar în faţa nasului pe neaşteptate. Era luminată de luna care părea cu totul aproape, iar casa din adâncul grădinii a dovedit să-mi pară înfiorătoare. Abia acum ajuns la mintea mea că necunoscutul m-a adus la el acasă şi că nu am nici o posibilitate să mă întorc singură la hotel, deoarece habar nu am cum am venit încoace.

— Asta-i casa ta? l-am întrebat eu cu o voce sugrumată.

El râse tare şi binevoitor, împingându-mă să trec înainte.

— Tu încă mai presupui că eu violez sau omor pe cineva?

— Nu, însă nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut frică.

— Treci, are să-ţi placă acolo.

Parcă mi-ar fi luat cineva frica cu mâna, totul în jur a fost învăluit de un farmec blând. Cât de mult seamănă asta cu un vis! Numai de nu m-aş trezi.

În casă era un miros abia perceptibil de răşină şi arome. S-a aprins lumina şi m-am pomenit într-un mic antreu, din care câteva uşi duceau spre necunoscut.

— Deja îmi place. Am impresia că sunt la mine acasă.

şi încă mi se mai pare că ştiu ce se află de cealaltă parte a acestei uşi. O odaie semirotundă cu o podea din lemn, caldă şi de culoare închisă. E cam greu să-mi focalizez privirea, parcă aş fi puţin beată. Două dulapuri mari de cărţi ce trezesc îndată interesul – iată toată mobila. O fereastră mare ce nu se vede acum de după nişte perdele dense de in. În nişte nişe făcute în pereţi se află covoraşe, perne pe care le aşezi sub spate. Arunc o privire: iată locul unde vreau să mă aşez. Mă arunc încolo şi toate se aşează la locurile lor, tabloul devine stabil şi clar.

— Vrei să mănânci ceva?

Abia după ce mi-a pus această întrebare mi-am dat seama că sunt straşnic de flămândă, că-mi vuiesc picioarele şi că sunt frântă de oboseală.

— Aici poţi să faci totul. Vrei să mănânci – iată uşa la bucătărie. Poţi mânca tot ce este acolo. Baia şi toaleta sunt la stânga, iar asta va fi odaia ta. Acolo ai totul de ce vei avea nevoie. Cred că nu ai să te pierzi:)

Spunând aceste cuvinte, el dispăru.

Odaia mă privea curioasă ca pe un cunoscut vechi care n-a fost pe aici de multă vreme. Închid ochii şi-mi amintesc că asta a fost deja – de parcă aş fi pe puntea unei corăbii care se leagănă uşor dintr-o parte în alta... se leagănă mai tare... Asta seamănă deja cu un scrânciob... Drace! Acuşi am să lunec la dreapta! Deschid ochii – totul e-n regulă, nimic nu se clatină... Nu înţeleg – dorm sau nu? Ating podeaua din faţa mea, pereţii, perna la spate... Totul vuieşte uşor ca-n vis, dar asta nu e un vis, totuşi... Neliniştea s-a cuibărit în burtă: poate, el m-a hrănit cu nişte halucinogene? Nu, nu seamănă el să fie un rău... Cu toate acestea, eu acum nu-s cea obişnuită. Şi nici nu pot exprima în cuvinte ce anume s-a schimbat... Am obosit prea tare, somnolenţa mă trage într-o bulboană dulce şi nu vreau să mă opun ei... Cât de comod e aici, niciodată nu m-aş fi gândit că poate exista o asemenea comoditate! Să arunc totul... să rămân aici pentru totdeauna, în această casă, cu acest om... Gândul la el făcu să înceapă a pulsa excitarea undeva în josul burţii, dar somnul m-a doborât.

...Unde-s eu? Scrutez cu privirea întunericul – da, sunt în aceeaşi odaie în care am adormit. Curios lucru, cât timp am dormit şi cine a stins lumina? Mi-i foame, nu glumă, dar mi-i cam teamă să caut bucătăria în întuneric. Această frică e numită copilărească, dar eu o am pe viaţă şi nu e deloc copilărească!:) S-au început toate încă de atunci când eram mică de tot, asta-i precis, ţin minte bine cum s-a întâmplat asta. Nu ştiu, cât aveam atunci, vreo doi ani, nu mai mult. Mă culc să dorm, închid ochii şi văd chiar în faţa mea un spaţiu întunecos ce seamănă cu un hol... Aş vrea să merg înainte, sunt cuprinsă de bucurie — şi ce-i acolo înainte? Fără nici o umbră de îndoială sau teamă mă arunc în acest întuneric, iar de acolo asupra mea se aruncă doi tigri enormi de foc, ei mă ard şi mă aruncă înapoi... Aşa se repetă câteva nopţi la rând, acest vis e atât de real, mă doare atât de tare, mă trezesc cu arsuri cât se poate de reale, unii medici buimăciţi vorbesc despre o alergie cauzată naiba ştie de ce, pe care ei nu au habar cum s-o trateze. Încerc să le vorbesc despre asta părinţilor mei, dar bâiguielile mele le trezesc o spaimă ce iese de sub control, ei mă arată psihiatrului care ajunge la concluzia că sunt un copil absolut normal, poate, mai susceptibil la emoţii ca alţii, dar „nici urmă de patologie”.

De atunci am început să mă tem de întuneric atunci când sunt trează. Până acum mi-i teamă să scot mâinile de sub plapomă, pentru că astfel încep să mă simt cu totul vulnerabilă. Dacă trebuie să trec în întuneric prin apartament, mă simt într-o siguranţă relativă numai în cazul în care ştiu precis unde se află întrerupătoarele şi cât timp îmi trebuie ca să ajung până la ele. Iar acum mi-i teamă să mă ridic şi să trec în bucătărie, ba încă în casa asta... Când l-am recitit pe Castaneda ultima dată, mai că nu mă rugam să mă „găsească” magii... Care magie, eu nici nu pot să trec la bucătărie noaptea fără ca să mă tem! Am deja douăzeci şi cinci, dar în frica asta nu s-a schimbat nimic, apoi că aşa am să zdohnesc ca o nulitate fricoasă. Mă ridic, mă pornesc spre cel mai întunecos colţ al odăii, din care acuşi au să iasă... Lucrul cel mai straşnic este necunoscutul. Dacă are să iasă, voi şti, cel puţin, unde să fug... Iar deocamdată e linişte deplină, deocamdată nu se vede nimic, doar că frica mă paralizează. Intru chiar în mijlocul celui mai straşnic loc şi stau acolo nici vie, nici moartă, mă tem să mişc mâna, mă impun, de parcă m-ar încleşta strâns cineva, să stau locului şi să nu încep a alerga prin odaie în panică, tot căutând întrerupătorul.

Nu se întâmplă nimic, doar că liniştea din jur scânteiază puţin din cauza încordării mele. Treptat, frica mă părăseşte... Da’ în colţul cela? Colţul cela, colţul cela, iar începe să mi se zbată inima... Mă împing pe mine însămi în blestematul cela de colţ, măi, da-i întunecos, se pare că poţi să te prăbuşeşti în el... nu, mă ciocnesc de perete şi-mi dau seama că mă tem să stau cu spatele la perete în odaia în care acum se întâmplă naiba ştie ce. Aveam mereu aceeaşi problemă înainte de a adormi: încotro să mă întorc cu faţa, de unde pot să aştept un atac? Or, „ei” sunt vicleni, pot să se strecoare şi în crăpătura dintre pat şi perete – iată în aşa demenţă trecea mai că nu fiecare seară... Stau cu spatele spre odaie, rigidă ca o scândură. Inima mi se zbate puternic... Un scârţâit!!! ţipând, sar în loc şi-ntr-o clipă mă pomenesc cu faţa spre odaie... nu-mi ajunge aer, mi s-a uscat totul în gură... Dar odaia, desigur, e goală, e un simplu zgomot nocturn. Se pare că pe azi mi-ajunge. Descopăr, surprinsă, că ţin mâna pe întrerupător, care clănţăni abia auzit şi odaia iar se făcu blândă şi prietenoasă.

Se pare că aici nu există nicăieri nici un fel de mobilă. Bucătăria numai se cheamă bucătărie, poate, doar frigiderul aminteşte despre menirea camerei. în loc de masă – ceva de felul unui suport din lemn, de parcă cineva ar fi tăiat picioarele mesei. Minimum de veselă, nici un fel de scaune, şerveţele, feţe de masă, perdeluţe, servicii, totul e atât de simplu! Iată anume aşa aş vrea să trăiesc, dar, nu înţeleg nici eu de ce, chiar nici din apartamentul care a devenit al meu aşa şi n-am reuşit să arunc tot ce s-a adunat acolo în cele mai diferite moduri: vaza asta parcă aş putea s-o pun pe pervaz, iar acest serviciu este chiar foarte comod atunci când vine cineva... Fu-u, ce mi-i scârbă să-mi amintesc acum de asta! Dacă am să mă întorc cândva acasă, am să arunc în pleaşă totul, voi lăsa numai minimul. Şi iar am fost cuprinsă de nişte gânduri puturoase: am început să mă gândesc cui am să-i dau serviciul cel scump, cui – divanul... E o demenţă, pur şi simplu. în câteva secunde, o rutină putredă m-a absorbit din cap până-n picioare. Sunt o babă scârboasă, împuţită de naftalină şi mucegai, care tremură deasupra veselei şi lenjeriei sale. M-am uitat în jur: ce bine e că nu mă vede acum nimeni dinăuntru! Dacă El ar vedea asta, m-ar alunga chiar acum din casa lui. Cu scârboşenia asta din mine mă descurc eu cumva singură, fără a o scoate la iveală. Chiar numai gândul că cineva ar putea să mă vadă în halul ăsta mă face să mă cutremur.

Brânză cu miere, nuci, prune – totul e gustos, uit chiar că am descoperit în mine, acum câteva clipe, o baborniţă scârboasă. Aş mai vrea să mai stau la bucătărie, îmi place aici, deşi altfel ca în odaie. Am impresia că fiecare loc din această casă are un caracter propriu pe care-l cunosc bine.

În odaia pe care el mi-a arătat-o ca a mea nu e nimic decât o saltea nu prea lată şi un dulap instalat în perete pentru lucruri. M-am cuibărit sub plapomă şi imediat mi-a apărut o senzaţie de planare în aer, de parcă aş zbura cu un covor zburător în cerul întunecos atât de sus, încât aş putea să văd toată lumea de la această înălţime, dacă deodată s-ar face lumină. O şoaptă, la început abia perceptibilă, care a devenit în curând distinctă, rosteşte într-o limbă necunoscută, nişte formule magice sau, poate, nişte rugăciuni... La ea se mai adaugă încă o şoaptă, încă una... Ele se apropie, mă înconjoară din toate părţile, umplându-mă de o împăcare tot mai mare şi mai mare. Lunec în somn, văd în vis că am murit şi toţi în jurul meu plâng, suferă. Ce bine e că am murit, înseamnă că nu vai mai trebui să le explic nimic, să scriu ceva, pot să rămân pentru totdeauna în această casă, or, aici nu există timp... Nu există timp... nu există timp – o şoaptă care se desluşeşte clar, poate, cu totul alături, dar poate chiar de-a dreptul în cap.

 

<< Back

Forward >>