« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 29

Prin somn, bătaia în uşă mi s-a părut atât de puternică, de parcă cineva m-ar fi zgâlţâit binişor de câteva ori. E întuneric. Azi am o excursie matinală pe Gange... Strig prin uşă că m-am trezit şi, mijind ochii, aprind lumina... În timp ce mă îmbrac, în cap e un haos de gânduri, imagini. Somnolenţa şi aspectul de puşcărie al camerei îmi trezeşte o senzaţie de om pierdut, amestecată cu disconfort, dar şi cu un presentiment. Aparatul de fotografiat, pixul, bluza a la Tolstoi (dimineaţa pe râu e răcoare), ceasul. Ies.

Trezirea cu noaptea în cap şi ieşirea în întunericul străzii mi se asociază strâns cu amintirile din frageda copilărie. Numai dimineaţa devreme, până la răsăritul soarelui puteam rămâne singură cu mine. Toţi dorm, sunt singură-singurică, mă îmbrac încetişor, nu de-a Domnul să scârţâie uşa. Ies în coridor, întorc cheia în broască – gata! Sunt liberă! Îmi reţin emoţiile care mă umplu cu vârf. Linişte. Paşii înceţi se aud răsunător, apăs pe buton, când colo, ascensorul vuieşte sălbatic, se pare că voi trezi acuşi tot blocul... nu, totul a rămas pe vechi. Mă simt aşa de parcă aş fi pe o altă planetă. Ce minunat e, în jur nici ţipenie. Numai în acest moment îmi dau seama cât de mult m-am săturat eu de dânşii de toţi... Afară e întuneric şi o prospeţime de miracol. Aici trăieşte o ceaţă uşoară, ea-i cu totul alta acum, ea-i vie. Ea învăluie, dar nu desparte, din contra, mă apropie uite de copacii ceea, de ceea ce nici nu văd, de acea pată întunecoasă de după copaci, de parcă n-ar fi, pur şi simplu, întuneric. El suflă, trăieşte! O spaimă uşoară şi, o surprinzătoare bucurie a singurătăţii depline. Eu ştiu că ea va veni, o aştept şi ea se aprinde, mângâie inima cu un gâdilici uşor, în adâncitură de vârtej se deşurubează din corp, trezind tandreţe, dorinţă de a iubi. Pe cine? A iubi. Fără nici un fel de „pe cine”, vreau, pur şi simplu, să mă las în voia acestui presentiment, el începe să trăiască, lui nu-i trebuie nici un fel de condiţii, el, pur şi simplu, există. Încet, ca în vis, trec în lungul casei şi o iau pe după colţ. Totul e cufundat în întuneric, lumina felinarului nu pătrunde încoace. Miros de noapte umedă, miros de viaţă pe care eu n-o am. Peste o jumătate de oră va începe să se lumineze şi va veni sfârşitul, bulboana mă va trage şi nu se va îneca, înghiţindu-mă. Eu vreau să rămân pentru totdeauna în această libertate întunecoasă şi umedă. Eu vreau să mă întorc încoace cândva, în această libertate, în această fericire neîntinată de a iubi. Ştiu că în curând voi pleca, voi adormi, mă voi transforma într-un manechin aidoma tuturor. Pentru mult, mult timp, pentru ani lungi. Ştiu că trebuie să revin şi că n-am să fiu singură atunci când am să revin. Nu vreau să mă întorc de una singură. Vreau să dăruiesc această senzaţie altora, vreau să revărs, să răvăşesc, să dau totul. Cu cât mai pronunţate sunt imaginile acestei bucurii a dăruirii de sine, cu atât mai puternică e tăria, ea se solidifică într-un volum incert, în ea odihneşte totul, absolut totul. Am să revin încoace neapărat, eu nu-s nimic fără asta.

Jos şed de acum câţiva străini. De îndată ce m-au văzut, şi-au tras pe buze nişte zâmbete somnolente. Presărându-şi betel după buză, „omul hotelului” (anume astfel sunt numiţi în engleză aceşti funcţionari), scărpinându-se cu gust la buci, ne conduce spre punctul de plecare. De bună seamă, e răcoare... bluza îmi prinde tare bine. Vâslaşul ne întâmpină pe chei, e timpul să pornim.

O barcă după alta îşi iau avântul de la mal, plecând într-o lunecare domolă. Vâslele nu vor să tulbure somnul Gangelui, se ating uşor de el, de parcă ar răvăşi blana unui tigru care doarme.

— Câte locuri de incinerare sunt aici? întrebă cineva.

— Circa 360, se pare că vâslaşul nu e dispus deloc să stea de vorbă.

— Şi de cât timp avem nevoie ca să trecem pe lângă toate?

— De vreo trei ore.

Discuţia a murit. Fiecare priveşte în partea lui, înţolindu-se mai cald.

Cândva am să reuşesc să fac călătorii uluitoare în cu totul altă realitate. Trebuie să găsesc drumul într-acolo. Şi deodată simt o împunsătură a fricii: şi dacă voi nimeri cumva acolo, de unde nu voi găsi cale-ntoarsă, dacă mă voi pierde? În jur toate vor fi aceleaşi – oameni, oraşe, trece o careva viaţă, dar asta-i altă viaţă, alţi oameni cu altă istorie, poate, nici oamenii nu vor mai fi aceiaşi... sau ăştia nu vor mai fi oameni deloc? Eu m-am pierdut şi nu ştiu cum să revin înapoi, încolo unde am trăit, unde trăiesc cei care mi-s dragi, cu care am făcut o practică comună. Singurătate totală... sunt dusă într-un alt spaţiu, în altă realitate, în alt timp care e îndepărtat de al nostru la sute, ba, poate, şi la mii de ani.

Există un tablou care se asociază deosebit de puternic cu o singurătate deplină, totală. Un soare blând de după-amiază, un orăşel mic, prăfuit, vine toamna, o cărăruşă colbăită într-un parc mic, o bancă, eu şed pe ea, pe alături trec, din când în când, oameni, care sunt îndepărtaţi la infinit de mine. Nu voi găsi aici niciodată nici o fiinţă apropiată, măcar câtuşi de puţin. Toţi îşi dorm somnul, toţi sunt cufundaţi într-o viaţă departe de a mea până la disperare. Am rămas singură, aruncată pentru totdeauna într-acolo de unde nu voi găsi ieşire niciodată şi tot ce-mi rămâne este să simt un extaz inexprimabil al imprevizibilităţii celor ce urmează, ce e înainte încă, să simt o dragoste care mă umple până la margini pentru cei pe care nu-i voi mai întâlni niciodată şi să-mi continui călătoria orice ar fi.

Deasupra malului pustiu s-a aprins o dungă luminoasă, în curând de acolo îşi va face apariţia soarele. Barca pluteşte nu departe de cheiul pe care tot vin şi vin oameni. Ei iau apă în nişte ulcioare mari (oare chiar această apă e folosită pentru a face mâncare??? Se pare că e anume aşa...), se spală, bărbăţii, dezbrăcându-se şi rămânând numai în chiloţi, sar de pe trepte în apă, femeile intră în râu aşa îmbrăcate în sari, care imediat se lipesc de corp, conturând pieptul ascuns cu atâta stăruinţă. Ele şi se spală în sari! Asta-i de acum mai presus de înţelegerea mea... Se roagă, lipindu-şi palmele, închizând ochii, întorcând faţa spre soarele ce răsare. Privesc în feţe... nu se prea vede nici o bucurie, mai curând, o rutină religioasă... Pe alocuri şed grupe de oameni uzi care-i ascultă pe învăţătorii lor... Un delfin! Cum poate fi una ca asta? Încă unul!

— Delfini?

— Da, delfini de râu!

— D-apoi aici râul e murdar!

— În acest loc se mai revarsă unul, de aceea cursul e curat, deşi curentul e puternic, vedeţi cât de greu merge barca.

Discul roşu al soarelui... poţi să te zgâieşti la el, încă n-am văzut aşa ceva niciodată. Această culoare hipnotizează, aş vrea să mă arunc într-un salt în el, aruncând totul... Aerul străpuns de aripi de vultur, cântările monotone ale rugăciunilor, lumânările minuscule de pe frunzele uscate mari, duse de torentul puternic, bărci multicolore luminate de blitzurile camerelor de luat vederi... Cheiul pestriţ şi zgomotos coboară pe trepte mari de piatră în apa ce arde în răsărit de soare.

Dar asta ce mai este??? Ceva pluteşte la un metru de barca noastră, ceva ce seamănă mult cu un corp de om. Nemţoaica de vizavi a observat şi ea, a pălit la faţă, s-a strâmbat, lipindu-se de soţul ei. Precis, un cadavru.

— Un corp mort, rosti cu indiferenţă vâslaşul, sunt multe pe aici. În curând vom trece pe lângă platformele de incinerare, de aceea ascundeţi aparatele de fotografiat. Dacă vede cineva, imediat trimite poliţia pe urmele noastre.

— D-apoi acum nu-s ruguri!

— Nu contează, totuna nu se poate. Aşa-i legea.

Trecem cu totul aproape de mal. Pe un teren negru de funingine şede pe vine o fetiţă ciufulită de vreo cinci ani, îmbrăcată într-o rochiţă de un roz-aprins murdară... Picioruşele îi sunt crăcănate, stă cu puţa goală fără nici o sinchiseală. Se pare că asta i-i lada cu nisip. Ce face ea acolo?

— În fiecare dimineaţă, oamenii caută aici aur. Ei, vă daţi seama – inele, proteze dentare, urmează comentariul vâslaşului.

Un bărbat cu un ciur mare stă în apă până la genunchi, e clar, în aşa fel el caută aur... Ca şi fata ceea – asta i-i copilăria.

Main gat, aici facem o oprire. Se poate ieşi pe mal pentru a te cufunda în acţiune. Dar asta numai pare să fie interesant, în realitate, mă simt ca un castravete murat care a fost împlântat în dulceaţă. Aici nu e loc pentru o altă cultură. Nişte trepte lunecoase şi murdare, cerşetori care se lipesc de tine ca nişte ploşniţe, o masă de corpuri umede, aproape de netrecut, strigăte care seamănă sau cu înjurături, sau cu o discuţie veselă. Toţi se zgâiesc la mine, hohotesc, se salută.

A răsărit soarele şi aproape îndată a coborât arşiţa. Da, e un decor fantastic, dar aş vrea să-l privesc numai de departe.

— Opreşte aici! am găsit parcă un loc fără prea multă lume, alături e o cafenea mică şi e deschisă.

— OK, mam.

Patru măsuţe de lemn, scaune roase, un meniu prăfuit, o pereche de ospătari murdari – o cafea tipică de stradă din India. D-apoi că asta nu e varianta cea mai oribilă! Cu o îngrijorare uşoară privesc la scaunul pe care vreau să mă aşez, trec cu degetul pe masă, totul pare a fi murdar, dar când încerci seamănă să fie curat.

— Salut! Pot să dejunez şi eu aici? aud o voce la spate.

Nu e slut băiatul, ce-i drept, zâmbetul i-i ca de cauciuc...

— Sigur că da:)

— Sunt Roy.

— Maia.

— Îmi pare bine de cunoştinţă.

E simpatic băiatul, dar nu înţeleg: de ce mă lasă atât de indiferentă? Mai înainte îmi plăceau cei de-alde ăsta – vioi, smolit... Trebuie să mai pălăvrăgesc cu el, poate, atunci are să-mi placă? Pare a fi nehotărât, iar eu aş vrea să fie activ. Nu, se pare că aşa şi are să tacă sau îmi va pune vreo întrebare prostească, mai bine încep eu.

— Aş vrea să vizitez templele din localitate, nu vrei să plecăm împreună?

— Vreau! s-a înviorat pe dată, în ochi a licărit ceva – ori speranţa, ori bucuria uşurării că a decis cineva pentru dânsul, acum nu mai trebuie să se gândească ce să facă.

— Cunoşti aceste locuri?

— Se poate spune că da, sunt deja de două luni aici...

— Două luni??? nu pot crede nici în ruptul capului că aici s-ar putea trăi tocmai două luni.

— Eu sunt aici abia a doua zi, dar tot mai des mă prind la gândul că ar fi timpul să-mi găsesc un locuşor mai curat şi mai liniştit. Şi ce faci aici de atâta amar de vreme?

— Învăţ să cânt la nişte instrumente etnice, frecventez cursuri de yoga şi filozofie vedică, fac cunoştinţă cu oamenii, citesc.

— Dar toate astea se pot face ‚si într-un alt colţ al Indiei?

— Probabil... Dar mie îmi place aici.

— Na-ţi-o bună!

— Tu vei pleca în curând? în aceste cuvinte se citeşte o uşoară îngrijorare, se pare că a început iar să-şi piardă speranţa.

— Cred că da. Pe aici vreau să mai fac o oprire la Sarnath. Ai auzit ceva despre acest loc?

— Acolo Buddha şi-a ţinut ultima predică înainte de a ajunge la iluminare.

— Ei, asta o ştiu şi eu:) Este ceva interesant acolo?

-- Sunt multe temple, e curat, poieniţe, parcuri... Dar nu mi-a plăcut acolo – parcă ai fi la un muzeu. Templele de la Varanasi sunt pline de o putere deosebită, vei simţi îndată acest lucru, iar acolo totul e o jucărie.

— Putere, zici?:)

— Da, putere. Varanasi, templele din localitate, Gangele sunt centre de putere.

— L-ai citit pe Castaneda?

— Câte ceva, dar nu-i vorba de asta. Eu simt această putere de bună seamă.

— Şi cum o simţi?

— Cum? Cum... N-am încercat niciodată să descriu asta. Cred că nici nu are sens, asta trebuie trăit:)

— Una nu e obstacol pentru alta. Ştii, mulţi oameni spun că posedă o careva experienţă deosebită, dar n-o pot descrie ca lumea.

— Poate, tu, pur şi simplu, nu-i înţelegi? Vai, scuză-mă, nu am vrut să te obijduiesc, dar asta poate fi. Namkai Norbu Rinpoche zicea că, atâta timp cât nu posezi experienţa unor stări luminate, vei pune întrebări, vei pune totul la îndoială, încercând să înţelegi ceva cu raţiunea, dar ceea ce spune el este imposibil să înţelegi raţional. În acest caz, el sfătuieşte să nu te laşi dezamăgit de învăţătura budismului, ci să încerci să te schimbi aşa ca ceea ce spune el să ajungă nu la cuget, ci la inimă.

— Chiar parcă aş asista la o prelegere:) Dar de ce faci trimitere la cineva? Tu însuţi posezi o înţelegere proprie a acestei probleme?

— Da, desigur, dar ea coincide cu opinia lui Namkai Norbu Ripoche.

— Adică, tu ţi-ai format o părere proprie înainte de a auzi ceea ce a spus Ripoche?

— ...Nu, nu până atunci, tocmai a tremurat de jenă, dar atunci când am auzit asta, am înţeles că asta-i anume ceea ce eu nu puteam să formulez mult timp. Am acceptat acest punct de vedere... Şi chiar nu chiar l-am acceptat, ci... Ei, vorbind mai scurt, asta-i ceea ce mi se pare clar.

Sunt nişte motive cunoscute... dar din ce să aleg? Să mă plimb printre rufoşii care se bunghesc cu ochi mari nu vreau, să mă plimb cu barca am obosit... un băiat... simpatic, da... poate, să vorbesc mai puţin? Mă las pe spetează scaunului, îmi adulmec dorinţele. Fie, hai să vedem ce-o să iasă din asta.

— Zici că asta ţi se pare clar. Admitem. Vreau să mă înţelegi: acum nu încerc să-ţi contest experienţa, eu doar te rog s-o descrii. Asta nu înseamnă că eu te voi înţelege, dar fiind faptul că eu nu posed o asemenea experienţă, asta mi-i clar, dar, posibil, în însăşi descrierea ta voi simţi un spirit viu, o sinceritate, poate fi şi invers. Vezi deosebirea dintre ceea ce spui tu şi ceea cete rog eu?

— Sincer să-ţi spun, nu prea... Eu cred că experienţa mistică nu poate fi descrisă.

— Ei, de exemplu, Castaneda o descria cumva, Ramakrishna o descria. Krishnamurti o descria, ba chiar şi acelaşi Namkai Norbu Rinpoche a descris-o şi el! Apropo, mie aceste descrieri nu-mi trezesc suspiciunea că asta ar fi o născocire. Mai înainte credeam că asta-i o născocire genială, dar acum – nu.

— Ai să-mi povesteşti de ce s-a întâmplat aşa?

— Poate... cu altă ocazie.

În ultimele minute am simţit că discuţia mă intoxică, a început să-mi vină tot mai greu să depăşesc o greutate care se transformă, pulsat, în iritare. E straniu... Mi-au plăcut totdeauna asemenea discuţii, cu atât mai mult, dacă le purtam cu băieţaşi simpatici. Puteam să vorbesc ore întregi despre magi, yoga, noile descoperiri ale psihologilor, dar uite că acel havuz a secat pe neaşteptate. Nu mai vroiam să pălăvrăgesc, acum percep asta anume ca o „turnare din deşert în gol”.

— OK, Roy, vreau să plec chiar acum să mă plimb spre temple. Judecând după hartă, asta nu-i departe. Mergi cu mine?

— Da, da, ne-am înţeles doar.

Niciodată nu m-aş fi gândit că băieţii cu un asemenea exterior pot avea probleme de genul incomodităţii, jenei, timidităţii, îngrijorării de părerea fetei. Ori ei devin eroi numai alături de fetele care nu-s sigure pe sine?

Am impresia că între băieţi şi fete nu există relaţii de tandreţe şi încredere. În genere. E o luptă dintre nulitate şi mulţumirea de sine. Ei, poate, numai în primele zile sau chiar ore balanţa oscilează, iar apoi încep suferinţele. Unul suferă fiindcă „nu e iubit”, celălalt, din contra, fiindcă o (îl) iubeşte. Ce fel de dragoste mai e şi asta? ...Precis, asta-i anume suferinţă! Dar anume asta se cheamă dragoste! De multe ori am observat în mine aşa un mecanism: parcă m-am şi săturat de băiatul ăsta, încep să mă gândesc cum să mă despart de el, dar, pe neaşteptate, el începe să mă trateze cu răceală şi uite că eu nu mai vreau să mă despart de el, încep să tind să obţin atenţia lui, să aştept apeluri la telefon, să fiu geloasă... Or, gelozia este mai că nu un sinonim al dragostei. „E gelos, înseamnă că mă iubeşte” – ce prostie monstruoasă! Când sunt geloasă, mă transform într-un monstru cu sânge rece, răzbunător, gata să nimicească totul ce-i trezeşte gelozie. Cum poţi să nu vezi asta? Cum poţi să zici că ASTA este dragoste? Cum poate fi gelozia compatibilă cu tandreţea, cu exaltarea, cu simpatia, cu aspiraţia? E atât de evident pentru mine acum... nu înţeleg cum am putut trăi fără această claritate toţi aceşti ani...

Un etalon al relaţiilor dintre „genuri” este aşa o comportare, când toţi se protejează unul pe altul de gelozie, de nelinişte. Şi nu contează faptul că primeşti în loc o rutină totală şi o mediocritate cenuşie totală, şi asta cuplurile de familie numesc „dragoste adevărată”. De multe ori aud fraze de tipul „el n-a înşelat-o niciodată” şi asta trebuie să fie acceptat ca o dovadă a faptului că el o iubeşte. Pe nimeni nu interesează ce simţea în realitate acest „el” de arhetip şi nu cumva a fost, pur şi simplu, un impotent... Iată şi alta: „ei au trăit în fericire 50 de ani”... un mormânt... imaginea unor cadavre „fericite”: ea – o fire creatoare, găteşte dulceaţă pe la iarnă şi taie cu ferestrăul figurine din sâmburi de piersice. Şi el e un om interesant...

Chiar deasupra urechii mele răsună un ţipăt de fiară atât de asurzitor, încât am sărit în sus şi m-am dat la o parte. Mă întorc şi văd o fiinţă, vârsta căreia n-o pot determina nici măcar aproximativ. Se pare că e de sex masculin, judecând după lipsa sânilor şi ceea ce spânzură între picioare şi e învelit într-o bucată de pânză, cam aşa fac bărbaţii în triburile africane. ...O coadă lungă şi groasă care te îngrozeşte, nişte ochi de fiară ce te sfredelesc pe toată, un păr scurt ‚şi încâlcit care atârnă în toate părţile, în mână — un toiag lung de care sunt legate nişte panglici roşii-aurii... Ce-i asta??? La sigur, e un om, mai precis, a fost om cândva, dar acum... Privesc mai atent şi înţeleg: coada, desigur, nu e naturală, dar arată cât se poate de convingător. Un cerşetor dement? Îl privesc ca hipnotizată, încercând să-i determin locul în tabloul meu al universului.

— Hallo! ţipă iar fiinţa, zgâindu-se cu impertinenţă la mine? Bacşiş? Bani? Numai câteva rupii...

A, am înţeles cine-i. Nu ţin minte cum li se spune acestor oameni, dar esenţa practicii lor constă în faptul că ei încearcă o mimicrie totală a zeităţii căreia i se închină. Am citit că şi Ramakrishna se închina astfel lui Hanumanu, divinităţii-maimuţă hinduiste. Şi ăsta, va să zică... Îi reuşeşte nu chiar atât de rău:) Ei, ţine 10 rupii! Ţipând cu satisfacţie de câteva ori, adeptul luminat al cultelor străvechi începu să fugă în sărituri spre locul hrănirii – un cărucior mic al unui vânzător de banane, fructe uscate şi obişnuitul betel.

Confraţii lui pufoşi îşi fac de cap pe arborii groşi şi rămuroşi şi pe acoperişul plat al unui templu mare. Unii aşa şi ar şterpeli ceva din cărucior, de aceea vânzătorul ţine de-a gata un ciomag gros şi face o mutră straşnică: dacă-l vor ataca maimuţele roşcate să poată respinge agresiunea.

— Îţi place aici? îl întreb pe Roy.

— Da, îmi place multe. E un templu vechi, parcă nu simţi că aici totul e pătruns de spiritul lui Shakti?

— Nu, nu simt. Am o uşoară curiozitate, doar atât, nimic mai mult. Aici se permite să fotografiezi?

— Afară – da, dar uite din locul cela de acum nu, se simte că s-a indispus băiatul fiindcă nu exprim nici o admiraţie.

Am fotografiat câteva fetiţe indigene, fiindcă nu mă satur să admir frumuseţea lor şi i-am făcut un semn lui Roy – putem merge mai departe, spre sanctuarul următor.

Pe străzile relativ libere de transport carosabilul trece pe neobservate în nişte „poieniţe” murdare unde trăiesc oameni. „Casele” lor, lipite din carton, noroi şi polietilenă seamănă cu nişte vizuini ale fiarelor. Noaptea ei se târăsc în aceste vizuini cu toată familia. Câţi copii de toate vârstele sunt aici! Toţi murdărei, colbăiţi, desculţi, de multe ori – goi-goluţi, se târăsc, aleargă, se rostogolesc în aşa o murdărie că orice mamă europeană ar avea un stop cardiac numai de la aşa un tablou. Dar săracelor indiene nici că le pasă. Unele din ele se ocupă de „gospodărie” – chiar aici arde focul într-un butoi metalic, într-un ceaunaş strâmb fierbe apa pe care au adus-o copiii mai mari. Altele dorm pe nişte saltele pline de ploşniţe, copiii s-au lipit de ele, exact ca la femelele animalelor. Bărbaţi nu se văd. Se vede, ei se întorc numai seara... nu mi se întoarce limba să spun „de la serviciu”... Despre ce fel de serviciu poate fi vorba aici? În tot talmeş-balmeşul ăsta şede pe pământ o femeie tânără, foarte frumoasă şi gravidă (pentru a câta oară?). Ea arată a fi absolut fericită, zâmbeşte, întinzându-şi faţa la soare şi închizând ochii, de parcă s-ar lăsa dusă de vis. Poate, de bună seamă, e fericită?

Viaţa acestor oameni este predeterminată chiar de la naştere. Ei ştiu la sigur că nu vor putea să schimbe niciodată nimic, nu vor putea să câştige atâţia bani că să iasă din mizerie. Tot ce pot – să sclipuiască nişte rupii pentru mâncare şi un minim vestimentar. Ei nu-şi bat capul nici cu dorinţa de a face studii, nici de aspiraţii la carieră, nici de procurarea unei careva averi, or, anume pentru asta îşi consumă cea mai mare parte a vieţii europeanul... Ei nu au nimic acum şi nu vor avea nimic niciodată, apoi la ce bun să-şi facă griji? Poate, doar când e privită dintr-o parte, viaţa acestor pauperi pare a fi complicată, în realitate, însă, ei nu ar schimba-o pe nimic, doar această viaţă le este înţeleasă, iar pentru susţinerea ei se cer eforturi minime.

Templul următor nu m-a impresionat mai mult ca precedentul şi, se pare, Roy s-a indispus şi mai mult, cu atât mai mult că, în drum, am rostit doar vreo două cuvinte. Ceva, totuşi, mă trăgea spre el, în pofida indiferenţei aproape totale. La intrarea în hotel, l-am privit încă o dată şi, zâmbind şiret, m-am gândit că dacă el va manifesta măcar o umbră de iniţiativă, am să-l invit la prânz, iar dacă nu... Plictiseală.

— Ascultă... suntem foarte diferiţi, Maia, dar vreau să-ţi spun că tu îmi placi, chiar dacă e aşa. Eu cred că fiecare om se găseşte pe sine în ceva al său... Hai să luăm prânzul împreună. Aici e un restaurant bun?

— Suportabil:) Haidem.

 

Iar penisul lui s-a dovedit a fi foarte plăcut — şi la gust, şi la pipăit. Nu prea mare, puţin încovoiat în sus, elastic... Dacă nu s-ar fi grăbit atât de mult să termine, totul putea fi ceva mai interesant... Poate, da. Dar poate şi nu. Nu înţeleg nimic – parcă şi mi-a produs plăcere, dar mă simt aşa de parcă aş fi fost curăţată de măruntaie, chiar în pofida faptului că n-am terminat. Totul a trecut atât de repede, parcă aş fi intrat pentru o clipă în camera mea înainte de a mă ridica la restaurantul de pe acoperiş. Şi totul e atât de pustiu şi sumbru, încât mai bine ar fi dacă el ar dispărea chiar acum de la măsuţa mea.

— Ce scrii în carneţelul tău? E ceva de felul unui jurnal?

— Da, răspund în silă.

— Am şi eu un jurnal, dar nu-l port cu mine...

Terminând cu greu mâncarea în prezenţa lui (ce bine e că nu-i un palavragiu!), mi-am luat rămas bun şi aproape am dispărut în uşă, dar el m-a ajuns din urmă şi a rugat să-i dau e-mail-ul meu. Am şovăit puţin, neştiind cum să-l refuz (voiam anume asta), dar apoi i-am dat, totuşi, adresa căsuţei mele poştale şi mai că n-am fugit, lăsându-l nedumerit definitiv.

 

„** octombrie

Când mă plimbam pe chei, a pornit un dialog lăuntric activ despre aceea cum voi descrie cuiva aceste impresii. Într-un moment mi-a apărut dorinţa fermă de a încerca să-l încetez, să văd cum o să-mi iasă. Apucând spasmodic de coadă gândurile, încercam să le întrerup la jumătate, dar ele apăreau din nou. Când eram gata să renunţ la aceste încercări, mi-am amintit foarte clar faţa acelui om din tren când îmi vorbea despre dialogul lăuntric şi mi-am dorit să fiu măcar un minut în pielea lui... să simt măcar pe un minut gustul libertăţii de gânduri... curios lucru: el ar putea să mă ajute în asta?

Şi deodată s-a lăsat linişte şi fluxul de gânduri s-a oprit. S-a întrerupt şi acea mulţumire de sine ce însoţea aceste fantezii. Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea, totul a încremenit. Pentru un minut, totul s-a liniştit, mi-am făcut impresia că până atunci ceva făcea zgomot, se învârtea, iar acum totul a dispărut şi eu am rămas singură, dar nu pur şi simplu singură, ci „singură în faţa” a ceva inimaginabil – la asta se potrivesc cuvintele „stihia mută”, „deşertul tăcut de gheaţă”. Parcă m-aş fi cufundat în tăcere şi „am privit” fără grabă la viaţa mea. Mi-a apărut un gând care a stârnit un ecou puternic: „Eu nu ştiu nimic despre aceea cum să trăiesc. Eu fac ceva de atâta vreme, am scopuri, preferinţe, dar de fapt nu-mi este cunoscut nimic din aceea pentru ce trăiesc şi acţionez, cu ce se vor solda toate aceste acţiuni”. Acest gând parcă mă îmbiba, devenea mai profund, avea mărime şi greutate cu care mă umplea. Ar fi mai precis să spun aşa: eu trăiam gândul „Eu nu ştiu nimic despre aceea cum trebuie să trăiesc”. Acest gând era trăit ca o întrebare, dar răspunsul nu conta deloc. Apoi iar mi-a apărut tăcerea, am simţit un vuiet de undeva de departe. În acest moment, priveam la Gange de pe un perete înalt al gat-ului şi mi-a venit aşa o imagine: prin râu, aud chemarea a ceea ce se află dincolo de el, de cealaltă parte. Era ceva incredibil, cu totul altceva decât tot cu ce mă ciocnisem mai înainte în viaţă. Era siguranţa că acest ceva e o stare în care mă pot afla, mai precis: în această stare nu exist nici eu, nici oricine altcineva, dar ceea ce numesc acum „eu” ar putea să devină această stare. Mi-a apărut siguranţa (şi asta e ceva nou – gândurile care-mi veneau nu conţineau îndoieli, în ele se simţea nu pur şi simplu adevărul, ci o încredere deosebită) că, pentru ca această chemare să devină mai intensă, trebuie să încremenesc, îmi trebuie linişte – o lipsă a gândurilor şi emoţiilor cu desăvârşire. Ceva, de unde venea chemarea, era misterios, dar nu copilăresc şi de basm, cum e, de obicei, trăirea tainei, ci necruţător, de gheaţă, absolut înstrăinat. Era atractiv, dar foarte instabil. În această percepţie nu era nimic cunoscut mie.

Această stranie siguranţă de sine... Ea e foarte simplă şi îmbucurătoare, foarte firească. O nuanţă de neînfricare totală. Mi-a apărut gândul că apariţia acestei stări este legată cu aceea că, în ultimul timp, mi-am realizat mute dorinţe. Mai înainte, dorinţele mă trăgeau în gol în toate părţile, iar acum m-au lăsat puţin în pace, am devenit liberă şi m-am întors la ceea ce-mi trebuie cel mai mult. Trăiam libertatea, siguranţa că pot face tot ce vreau, deşi în acel moment nu aveam nici un fel de dorinţe. Această nedorinţă îmi trezea o bucurie deosebită. Mi-a apărut claritatea că o parte foarte mare a dorinţelor mele nici nu-s dorinţele mele, ci simple mecanisme care s-au lansat cândva sau din imitaţie, sau din frică şi asemenea dorinţe sunt o adevărată suferinţă, iar la încetarea lor apar cu totul alte dorinţe, în voia cărora te poţi lăsa ca în voia vântului ori altei stihii, iar în momentul unei asemenea consacrări de sine fără rezerve tocmai tu eşti această stihie.

Această stranie siguranţă de sine... Cuvintele „de sine” sunt aici în plus. Ea se percepe ca o maturizare absolută. Există siguranţa că experienţa aflării în această siguranţă se acumulează, că fiecare secundă de aflare în ea are importanţă, schimbă ceva. În ea există o calitate deosebită: ireversibilitate, ne-întoarcerea, de parcă, dacă ai fost în ea, devii altul chiar şi după ce ea pleacă. Ea-şi lasă urma. Toate celelalte sunt mai superficiale, trecătoare şi nu există senzaţia că se acumulează vârsta, iar asta mă îndepărtează de la toată viaţa precedentă. La sigur, ceva se schimbă... Vreau să-l văd pe omul cela, vreau să-i povestesc şi să-l ascult, vreau să-i văd prietenii. Abia acum a început să ajungă la mine: ce fericire e că am o asemenea posibilitate, or, el singur m-a invitat, dar nu vreau să plec într-acolo chiar cu mâinile goale, vreau şi eu să-i pregătesc un cadou al meu, vreau să vin puţin alta, vreau să obţin mai multă experienţă”.

 

<< Back

Forward >>