« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 30

Centrul de Internet l-am descoperit chiar la doi paşi de hotel. Un acvariu mic cu aer înăbuşitor e umplut cu calculatoare, printre care mişună tot felul de greieri, şopârle şi musculiţe, încât vizitatorii sunt nevoiţi să scuture toate astea de pe monitor şi de pe sine înşişi. Aici e altă Indie, imaginea ei luminoasă. Aici e curat, vizitatorii, intrând, se descalţă şi umblă desculţi. Proprietarul salonului e şi el aici – atent, adecvat în comunicare, cu el poţi să glumeşti, să vorbeşti despre una, despre alta. La stânga şi la dreapta şed turişti străini, de fapt, turiste... Am aruncat o privire asupra vecinei din stânga... o mutrişoară simpatică, e suplă, scrie un mesaj, jucându-şi picioruşele desculţi... în adâncul corpului a răspuns ceva, s-a aprins, a început a miorlâi ca un pisoi mic, moale, jucăuş. Îi scrie, probabil, băiatului ei... da’ cui voi scrie eu? Am şi eu un băiat... da, la început îi voi scrie lui Danny... Băiatul meu, cât de mult aş vrea acum să mă lipesc de tine:)

 

„Salut, botule! Nici nu ştiu cum e mai bine să-mi încep mesajul şi ce să-ţi povestesc mai întâi. Din clipa când am primit răvaşul tău, la Rishikesh s-au întâmplat multe de toate, încât, probabil, aş putea să scriu o întreagă carte despre asta. Nu pot să cred nicidecum că s-au scurs doar două săptămâni, ceea ce am trăit eu în acest răstimp e mai mult decât toată viaţa mea precedentă.

Am întâlnit nişte oameni uimitori... Cât de goale sunt cuvintele în comparaţie cu ceea ce simt eu faţă de dânşii. Dragoste? Simpatie? Tandreţe? Nici un cuvânt nu exprimă totul. Numai nu fii gelos:)

Nu, acum nu pot să-ţi descriu nimic. Voi spune un singur lucru – practica căii directe a devenit esenţa vieţii mele, nu mai am o altă cale. Am întâlnit oameni care fac această practică... Tu poţi să ţi-o imaginezi, Danny? Am întâlnit asemenea oameni şi ei m-au schimbat pe toată, nu mai există Maia ceea care a sosit în India acum o lună şi jumătate. Cât de mult aş vrea să fii alături ca să putem pleca împreună la Bodhgaia, anume acolo, poate, mă voi întâlni cu unul din ei. Poate, dacă voi avea „noroc”. Mă îngrozeşte gândul că s-ar putea întâmpla să nu-i mai văd niciodată. Probabil, ceva de felul ăsta ai trăit tu atunci când ţi-ai luat rămas bun de la Lobsang?

Eu îmi notez în fiecare zi eforturile, descoperirile mele, dar cum procedezi tu? Eu văd ca asta e foarte-foarte important. E de ajuns să „absentez” vreo două zile, să nu înscriu nimic şi după asta nu-mi mai dau seama ce se petrece, parcă nu-i totul atât de rău, dar parcă nici nu se schimbă nimic... Când notezi, aşa o tulbureală nu apare.

Deocamdată, n-am reuşit să elimin nici o emoţie negativă, dar... Cum aş putea să-ţi descriu asta... Danny, acum eu ştiu ce este libertatea deplină de toate obscurităţile. A fost un dar făcut mie. Asta, pur şi simplu, s-a întâmplat, habar nu am cum. Tot universul a devenit altul. Parcă tot corpul se împletea în spaţiu sau spaţiul se împletea în corp. Puteam atinge aerul cu vârfurile degetelor, iar el era atât de dens. Tot corpul era plin de desfătare, fiecare celulă a lui. Nu aveam vise, eu, pur şi simplu, închideam ochii seara şi-i deschideam dimineaţa, ştiind că, în timp ce eu dormeam, se întâmpla ceva important şi frumos. Am fost cer. Un cer matinal, străpuns de lumina fină a soarelui timpuriu, de zi, umplut cu nectar auriu dens, de seară, focos, înroşit de soarele apusului, care aruncă o sfidare înverşunată. Între mine şi cer nu existau hotare.

Toată lumea cotidianului, în genere, tot ce-i obişnuit, a încetat să existe pentru aceste câteva zile... nu pot să-mi amintesc nicidecum cât a durat asta – trei zile? O săptămână? Dar oare asta mai are vreo importanţă acum, când aceste trăiri nu mai sunt?

Am crezut că asta nu poate avea sfârşit. M-am scăldat în oceanul bucuriei şi clarităţii, ca un copil... Acum îţi scriu şi-mi vine să plâng de disperare -- şi dacă nu voi mai reuşi să mă întorc la Asta niciodată?

Habar nu am cum voi trăi mai departe. Îmi imaginez foarte greu reîntoarcerea la Moscova. Simt, însă, că asta-i inevitabil.

Ştiu precis că voi mai fi în India până la sfârşitul lui noiembrie, ce-i drept, încă nu ştiu unde anume, totul depinde de felul în care vor evolua evenimentele la Bodhgaia, unde voi pleca de îndată ce voi face rost de bilete.

Îmi amintesc des de tine şi asta-i atât de bine că practica mea a început anume de la cunoştinţa cu tine... Eu simt că asta nu e o simplă coincidenţă, că aici există ceva mai mult decât un concurs mecanic de împrejurări. Cine ştie, Danny, ce ne aşteaptă în viitor, cum ni se va deschide comunicarea noastră? De fiecare dată când mă gândesc la tine, mă invadează parcă un val de inspiraţie, de bucurie... Asta e trăit ca o avântare puternică undeva departe, în sus... Nici nu ştiu măcar ce vreau de la tine, asta nu e numai o pasiune sexuală... Deşi este şi asta:)

Fetiţa ta”

 

Mesaje de la părinţi... „Vino-ţi în fire”, ceea ce mi-a umbrit cerul înstelat la Rishikesh, la care s-au mai adăugat câteva cuvinte. Nu, nu vreau să citesc asta, nu vreau nici să trag cu coada ochiului în acest întuneric, vreau să ies, închizând uşa în urma mea. Nu mai vreau să trăiesc în cercul de obscurităţi care se numeşte „relaţii”. Nu mai vreau să mă rostogolesc pe conveierul infernal dintr-un punct de destinaţie în altul. Mă simt legată de mâini şi de picioare, îmi vine să urlu, să mă smulg din răsputeri, dar de la asta frânghiile doar se adâncesc în corpul meu, provocându-mi o durere crescândă, dar deodată, când durerea devine cu totul insuportabilă, iar eu aşa şi nu mă predau, apare senzaţia că frânghiile încep să slăbească şi eu mă eliberez din strânsoarea lor. Nu, încă nu mă eliberez, e doar o aluzie, o boare efemeră a vântului libertăţii, dar asta înseamnă că şansa există, pot, totuşi, să mă smulg!

Părinţii... Chiar de la naşterea mea, ei şi-au perfecţionat scârboasa măiestrie de a mă manipula. Ei vroiau un singur lucru – să mă îndoaie aşa ca lor să le fie comod să obţină de la mine doar impresiile pe care şi le doreau ei. Cât de clar văd acum acest lucru! La început erau severi, duri, mai ales, mama. Când am început să manevrez, am învăţat să mint, a fost pusă în joc morala, apelul la conştiinţa mitică. Iar când eu m-am înfuriat de-a binelea şi am început să mă opun deschis acestei violenţe legiferate, am fost supusă la presiuni prin milă şi senzaţia de vină. Şi toate astea numai cu scopul de a obţine de la mine ceea ce le trebuia lor, pentru a mă devora în sosul care le era pe gust.

Doi paşi până la hotel la zece seara s-au dovedit a fi un test la rezistenţă. Femeile nici nu se arată la ora asta în stradă, dar, ca şi până acum, e zgomot, multă lume şi aer sufocant. Toată vecinătatea străzii a început să strige ceva în direcţia mea de îndată ce am făcut primul pas după uşa centrului. Aceste strigăte mă pun în gardă de fiecare dată. Nu pot nicidecum să înţeleg ce înseamnă ele – înjurături, vorbă cu glas tare sau cuvinte de salut? În călăuză e scris că, la Varanasi, turiştii dispar frecvent, de aceea decid s-o iau fuguţa spre hotel, dar asta se dovedeşte a fi un lucru nu chiar atât de simplu, asfaltul e acoperit cu un strat gros de praf în amestec cu coji de banane, care se vând chiar aici. Cursa mea se transformă întru-un show acrobatic ce trezeşte explozii de râs din toate părţile. Cad dureros pe poponeaţă, strig tare, surprinsă de cele întâmplate şi-mi dau seama că am nimerit în aceste lături până la urechi. Simt cu tot corpul aromele străzii murdare şi atenţia deloc prietenoasă a vagabonzilor. Să încerce vreunul să se apropie de mine... voi ţipa aşa că va răsuna strada, nu mai sunt eu chiar atât de inofensivă... Dar nimeni nu se încumetă să-mi propună ajutorul şi mă bucur nespus de asta. Teatrul unui actor... am obsesia că mă aflu înconjurată de nişte decoruri, nu pot nicidecum să percep aceşti oameni şi aceste împrejurări ca pe ceva real. Iată şi acum parcă mi s-a aprins un simţ al ruşinii că m-am făcut de râs în acest mod, dar această senzaţie s-a stins îndată, fiind spălată de indiferenţa târâtoare ce pune stăpânire pe mine. Mi s-a părut chiar că aş putea, absolut calm, să mă aşez aici, în mijlocul străzii, şi să mă piş, n-ar fi nimic deosebit în asta, or, pot face acest lucru în pădure, între arbori şi păsărele?

 

„Lonely Planet” îmi comunică imparţial că statul Bihar, în care se află Bodhgaia, este unul din cele mai sărace state din India şi că în el, totodată, nivelul criminalităţii e unul din cele mai înalte, desigur, cu excepţia lui Jammu şi Kashmir, de aceea, după ce se lasă întunericul, pe drumuri încetează orice mişcare, având în vedere eventualele atacuri ale tâlharilor şi ucigaşilor. Din acelaşi motiv a decăzut varianta de a ajunge la Bodhgaia cu autocarul – funcţionarii agenţiilor de turism mă convingeau insistent să –mi arunc acest gând din cap, deoarece autocarele turistice sunt supuse periodic la atacuri, jafuri, uneori bandiţii comit şi omoruri. Autorităţile statului au făcut chiar o încercare să-i dea fiecărui turist străin câte un însoţitor-poliţist (din contul turistului, desigur). Jocul în ruleta rusească nu mă ademenea, de aceea am ales o cale mai sigură, deşi mai lungă – cu trenul până la Gaya, iar de acolo cu taxiul e jumătate de oră de mers până la Bodhgaia. De fiecare dată, gândul că i-aş putea întâlni acolo pe oamenii care au aruncat o sfidare mlaştinii emoţiilor negative şi celorlalte scârboşenii care i-au înghiţit pe toţi şi le-au înghiţit pe toate mă însufleţea cu adevărat, mă simţeam iar un copil, în faţa căruia acuşi se va deschide o lume de miracol.

Ţin minte că, în frageda copilărie, când fiecare privire era deschisă, simţeam ceva de felul ăsta, numai că încă mai puternic, mai curat, mai deschis... Şed culcată în pătuc şi privesc lumea prin gratiile de lemn, de odată sunt cuprinsă de o dorinţă puternică să mă scol. Încep să mă caţăr, agăţându-mă de vergile din lemn, deja peste câteva minute de efort mă văd, totuşi, în picioare şi ce simt în acest moment! A fost prima mea călătorie pe care mi-o amintesc şi era atât de captivantă. Acum, când îi văd pe pruncii care se caţără, se întorc, încearcă să se târască, iar părinţii „grijulii” îi trag înapoi în pat, înţeleg că ei nici nu-şi dau seama că asta nu e o simplă reacţie de mişcare, ca la o pasăre, un melc sau o amibă, ci e pasiunea deschizătorului de drumuri, că omul trăieşte ceva foarte important, iar el, sub drapelul „grijii”, este vârât înapoi în cărucior.

Una dintre cele mai straşnice perversiuni este înfăşarea. Eu apreciez asta drept fascism, nu în sens figurat, ci în cel mai direct sens al cuvântului. Înfăşarea este o violare cinică a înseşi naturii omului, ea merită cea mai aspră pedeapsă, inclusiv închisoarea. Am înţeles asta abia atunci când mi s-au conturat cele mai timpurii amintiri din copilărie – îndată după naştere, am fost dusă în camera pentru nou-născuţi şi înfăşată. Acum îmi amintesc perfect groaza animalică mi-a fost cauzată de faptul că am fost învelită strâns în nişte cârpe, încât nici nu puteam să mă mişc, că cei din jur mă învârtesc cum vor. Iată, m-au pus cu nasul în cearşaf, iată acum stau cu ochii pironiţi în tavan, sunt un simplu obiect care a nimerit în labele unor degeneraţi care m-au ţintuit, m-au legat şi ţin bine minte disperarea neputinţei – o suferinţă adevărată, nu una de copil. Sunt sigură că această stare o trăiesc toţi pruncii. Câte discuţii se poartă despre traumele de naştere, despre influenţa lor asupra vieţii ulterioare a omului, dar nimeni nu vrea să se gândească la faptul că aceloraşi copii li se cauzează o traumă cu mult mai serioasă prin faptul că ei sunt închişi, pentru câteva luni, chiar nu într-o celulă izolată, ci mai rău, într-un sicriu din cârpe, într-o cămaşă de cuminţire. Dacă aş avea aşa o posibilitate, l-aş înfăşa strâns, pe o zi-două, pe fiecare om care aşteaptă un copil, poate, problema s-ar rezolva de la sine.

O altă amintire din copilărie este când am văzut pentru prima dată cum cade zăpada. Am deja un an, alerg nestingherită prin odaie, fug spre geam, mă caţăr pe un scaun şi sunt uluită – afară totul e alb-alb şi cade o zăpadă deasă, pufoasă. În aceeaşi zi am obţinut ca părinţii să mă scoată afară, am mângâiat această zăpadă, i-am inspirat mirosul, m-am jucat cu ea, am râs şi am fost fericită. Cu cât mai mult îmi aminteam asemenea clipe de fericire nevinovată a descoperitorului, cu atât mai clar mi se face că asta nu va mai fi niciodată. Această claritate e ca o înştiinţare de deces, care vine în cutia mea poştală zi de zi. Am fost abonată la ea fără ştirea şi acordul meu încă pe când eram un copil neputincios. Şi de fiecare dată când mă pregătesc să ies afară, să plec la poştă pentru ca să-i dau peste mâini celui care-mi trimite această scârboşenie, trec pe lângă cutia poştală, o deschid, lipsită de voinţă, îmi primesc avizul de deces, îl citesc cu atenţie şi totul cade şi moare în mine. Picioarele-mi slăbesc, ţinta se vede ca-n ceaţă, iar eu iarăşi nu pot să fac nimic.

Acum siguranţa acestui sfârşit fatal s-a cam clătinat. Cutia poştală a fost aruncată la gunoi, nu mai ai unde pune avizele de deces şi, până când va fi agăţată o nouă cutie poştală, am timp să trec pe la poştă pentru a şterge numele meu din lista destinatarilor.

 

Aspiraţia plină de bucurie de a ajunge la Bodhgaia s-a ciocnit de realităţile vieţii indiene. Când eşti în India, îţi vine greu să planifici ceva din timp, dar în aşa un c...cat am nimerit pentru prima dată de când sunt aici. Am aflat că pot să-mi procur biletul numai în cazul în care voi prezenta un document justificativ care ar explica de unde am luat rupii indiene (?!). Altfel spus, trebuia să aduc un document de la casa de schimb. În tot drumul meu de până la Varanasi nu m-am ciocnit niciodată de această cerinţă stranie, am aflat că ea a fost introdusă abia anul acesta, de aceea, desigur, nu aveam nici un certificat. Am fost nevoită să plec la o casă, încercând să schimb rupiile pe dolari, apoi dolarii înapoi pe rupii, dar deja cu certificat. M-am grăbit fără rost – soarta n-a vrut să mă lase să plec din Varanasi în acea zi.

S-a dovedit că în oraş nu-s case de schimb. E un lucru uluitor (pretutindeni, în toate centrele turistice unde am fost până la şi după asta, casele de schimb lucrau la fiecare colţ). Ei bine, nu-i o catastrofă, am să schimb banii în orice magazine de podoabe sau de mătăsuri... Pot să mai fac schimbul la hotel (mi s-a propus acest lucru acolo, dar la un curs de jaf). Drăcie! Arşiţa asta mă încurcă să gândesc, or, mie nu-mi trebuie schimbul ca atare, ci blestematul de certificat, fără care nu voi putea să procur bilete pentru a pleca din oraş. Ei bine, în oraş există bănci.

Există, de bună seamă. Prima întâlnită în cale a fost „Bank of India”, unde mi s-a spus că azi ei nu schimbă bani. La „Andhara Bank” nu schimbau dolari în numerar, fiindcă în sucursala lor din New Delhi ceva nu coincide. Ce anume concret, nu poţi înţelege. Nu totdeauna îl poţi înţelege pe un hindus care vorbeşte englezeşte, pronunţare proastă, ba încă dacă el mai rumegă neîncetat betel... Când gura celui care vorbeşte e plină cu salivă de culoarea sângelui, el, sărmanul, ca să spună ceva, e nevoit să dea capul pe spate, vorbind aşa de parcă şi-ar clăti gâtul. Un tablou cu totul suprarealist.

Ei bine, eu mai am şi card... Da, mam, dar acum în oraş nu lucrează nici un telefon, de aceea este cu neputinţă să scoţi banii de pe card.

Tot umblând pe arşiţă vreo oră, am hotărât să scuip pe toată treaba asta şi să las problema pentru ziua următoare. Dar a doua zi situaţia s-a complicat numai, căci în oraş, pe neaşteptate (pentru mine) s-a început „festivalul” local şi toate băncile s-au dovedit a fi închise. Managerul uneia din bănci mi-a comunicat compătimitor că mâine, posibil, banca lor se va deschide, dar nimeni nu poate şti dacă va fi schimb de bani sau nu. Lucrul cel mai neplăcut în toată povestea asta a fost că, după cum mi-a explicat uşierul de la hotel, nu e vorba despre cine ştie ce sărbătoare, deoarece hinduşii organizează „festivaluri” mai că nu în fiecare săptămână. Au o sumedenie de zei, fiecare îşi are săptămâna sa ori măcar trei zile în an, când pentru ei se organizează ceremonii religioase.

În Varanasi, acest Babilon indian, s-au amestecat toate religiile din lume, de aceea epidemia serbărilor este aici deosebit de răspândită. Azi serbează sikhii, mâine – musulmanii, poimâine – shivaiţii, apoi vine revelionul, peste o săptămână – alt revelion, petarde, iluminaţii, zmei de hârtie în cer, din difuzoare răsună o cacofonie asurzitoare, pe străzi trec procesiuni interminabile cu goarne şi tobe, precum şi căruţe cu produse care dau de mâncare cerşetorilor şi şmecherilor din oraş.

Straniu lucru, nu mă neliniştea deloc gândul că aş putea să întârzii şi să nu găsesc pe nimeni la Bodhgaia. Era o siguranţă neînţeleasă, chiar extatică: am să vin tocmai atunci când trebuie, nici mai devreme, nici mai târziu.

Momentul adevărului a survenit peste două zile, când sărbătoare nu era, toate telefoanele funcţionau, era o zi obişnuită de lucru, dar în toate băncile... mi s-a refuzat schimbul fără careva explicaţii: nu schimbăm şi basta! Iată aşa. Capcana dracului.

 

„** octombrie

Circumstanţele mi-au zădărnicit planurile din nou. Planuri, planuri... toată viaţa e pătrunsă de planuri. Am văzut eu oare măcar un om care nu trăieşte cu planuri, ci cu senzaţii, dorinţe?

Nimic nu stânjeneşte aşa, nimic nu ţine aşa de tare în chingile trecutului ca planurile pe viitor. Când trăiesc ceva prezent, ceea ce se întâmplă chiar acum, pot să-mi fac concomitent, desigur, şi careva planuri pe viitor, dar asta va fi mai curând o perturbare decât o continuare a senzaţiilor mele. Nimic din ceea ce se produce în sufletul meu chiar acum nu este legat de planuri, perspective, gânduri la viitor. E corectă şi afirmaţia inversă – procesul planificării este absolut incompatibil cu trăirea – de fiecare dată când îmi planific ceva, mă rup de la realitate, mă mişc spre moarte.

Dar atunci cum să fac orice acţiuni? Cum să trăiesc? Cum pot să-mi gătesc un scrob, dacă nu voi cumpăra din timp ouă, nu-mi voi preconiza să trec la bucătărie, să aprind aragazul etc.?

Nu ştiu cum aş răspunde la această întrebare, deşi se pare că „ştiu” răspunsul, nu pot doar să-l exprim în cuvinte. În cap îmi roieşte o istorie, ea parcă explică ceva, dar de unde s-a luat ea... a... Andrei mi-a povestit-o acolo, pe Elbrus, când ne-am dosit de uragan... e curios faptul că această poveste s-a developat tocmai acum, până în această clipă nu-mi aminteam că el mi-a spus-o... de altfel, în starea ceea... Iată istoria. Odată, departe în Pamir, a întâlnit un bătrân, să fi avut peste 70 de ani, bordeiul său se afla într-un defileu adânc de munte. Trăieşte acolo bătrânul cela, are o grădină, de unde strânge nişte legume, să zicem, „ridiche”. Îşi strânge el ridichea, o udă dimineaţa şi seara. Pe de o parte, el, desigur, ştie, că mâine se va trezi, va trece pe la toaletă, îşi va lua săpăliga şi iar va începe să îngrijească vetrele, iar pe de altă parte, el meditează despre viaţă, despre un simţ pătrunzător al clipei, el trăieşte cu asta şi devine clar că scosul ridichii e o simplă ocupaţie pe care i-a dat-o în mâini CEVA, numeşte acest ceva dumnezeu ori destin, dacă n-ar creşte legume aici, le-ar creşte în altă parte, sau nu le-ar creşte, ci ar duce talgere cu mâncare la vreo cafenea sau ar ţine prelegeri studenţilor. Asta nu-i altceva decât forma în care te pune fluxul tău, ceea ce-ţi propune el ţie anume acum. Fiecare din noi şede undeva pe scaunul lui. Fiecare din noi îşi realizează o careva variantă din mulţimea evenimentelor şi circumstanţelor posibile şi, dacă el îşi face planuri şi contează să obţină ceva din asta, el e mai curând mort decât viu. Iar dacă eu, pur şi simplu, fac ceea ce-mi doreşte inima, ceea ce răspunde chemării celei mai sublime coarde, atunci eu sunt vie, sunt vie cu adevărat, în pofida faptului dacă mintea mea va urzi un careva plan sau nu-l va urzi, acest plan nu se va aşeza ca o greutate, asta va fi... ei, ca o recomandare, o recomandare a minţii. Eu, urmând deja senzaţia de prospeţime a momentului, voi decide, să urmez această recomandare sau să mă dau la o parte. Măsura pentru toate astea este senzaţia unui deosebit calm lăuntric intensiv strălucitor, acelui calm cu care un şuvoi de munte cade în jos. Cunosc această senzaţie! O cunosc, la sigur, deşi, se pare, am înţeles asta abia acum. Ce mai ştiu eu, dar am uitat?... Poate, eu cunosc şi libertatea de emoţii negative? Poate, îmi este cunoscută şi bucuria tihnită? Sunt nişte presupuneri absurde, din punctul de vedere al minţii... dar uite că, straniu lucru, aceste gânduri îşi găsesc ecou... e interesantă această opoziţie dintre siguranţa judecăţii şi ecoul lăuntric viu... aş spune chiar că, la moment, nici una dintre părţi nu poate prevala... ei, şi asta e un progres – înainte vreme nu aş fi dat nici o atenţie unor careva senzaţii abia perceptibile, dacă ele ar contrazice atât de evident ceea ce „ştiu” eu”.

 

<< Back

Forward >>