« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 31

Bodhgaya s-a dovedit a fi un orăşel destul de neobişnuit. Aici totul purta amprenta a ceva muzeal, de expoziţie. Muzeul arhitecturii budiste sub cerul liber nu e chiar atât de deschis ca Sarnath de lângă Varanasi, dar e ceva apropiat de asta.

Toată dimineaţa am dat târcoale principalului loc remarcabil care se vede bine de pretutindeni – un templu de formă piramidală, alături de care creşte renumitul arbore Bodhi. Anume acolo, potrivit legendei, Budda Gauthama a obţinut revelaţia. În jur a fost sădit un parc cu numeroase poieniţe. Cineva şede în poza lotusului, la o parte de toţi, cineva face nişte exerciţii budiste, alţii, pur şi simplu, pălăvrăgesc, tăvălindu-se în iarbă... Şi toate astea sunt îngrădite cu un gard metalic, de după care, deocamdată, privesc tot ce se face de cealaltă parte. Nu voiam să intru, parcă aşteptam când am să simt o chemare. Trecând prin partea opusă, am intrat în parc şi m-am aşezat pe trepte. Alături, un băiat de vreo douăzeci şi cinci de ani le povestea ceva câtorva ascultători.

Mă dau mai aproape şi-mi dau seama că se discută istoria canonică a lui Budda. Ei, asta puţin mă interesează. De fapt, ce aştept eu? Un prinţ călare pe cal alb? Un înger? Trebuie, pur şi simplu, să trec prin parc, poate, nu chiar acum îl voi găsi pe condrumeţul meu şi atunci va trebui să vin încoace mâine dis-de-dimineaţă, aşteptând toată ziua. Şi dacă nu va fi nici mâine? Dacă am întârziat şi ei au plecat de acum?

Neliniştea m-a cuprins prin surprindere, m-am ridicat şi am cutreierat toate poienile mai că nu în fugă. Nu-i. Observând portiţa în parcul vecin, am intrat şi acolo, dar acolo nu mai că nu era nimeni. De odată, m-am simţit aproape pustiită. Ce toantă sunt, nu trebuia să mă plimb atâta prin Varanasi. De ce am trăit aşa de parcă posibilitatea acestei întâlniri nu are unde fugi de mine? La o adică, de unde puteau să se ia careva garanţii ce mi-ar fi permis să mă încredinţez unor careva „sentimente” în loc să înşfac vrabia în mână? Şi ce mă fac acum?

Am mai umblat vreo oră prin parc, dezolată, disperată, dar m-am luat, totuşi, în mâini, hotărând că voi face totul ce se poate face în situaţia dată. Am să vin încoace în fiecare zi, petrecându-mi timpul pe aceste poieniţe, colindându-le periodic. La urma urmelor, orăşelul nu prezintă cine ştie ce prin sine, nu am absolut nimic a face în el, deci, poienile astea sunt locul cel mai potrivit pentru a şedea sau a sta culcată, a mă gândi, a citi sau a scrie. Încoace vin oameni la tot felul de prelegeri şi discuţii pe teme religioase, voi face cunoştinţă cu cineva, voi mai comunica, voi vedea cu ce trăieşte lumea. (Oare chiar am întârziat?... mama mă-tii...)

După prânz am mai cutreierat tot parcul încă o dată, din nou – nici un rezultat. Înseamnă că e tocmai timpul să plec la Internet, deşi, la o adică, cine ar fi putut să-mi scrie, nimeni din cei care-mi suscită interesul.

Am uitat cu totul despre Nataşka! Am un mesaj de la ea şi acest lucru îmi face plăcere.

 

„Sunt iar eu, Nataşka. Acum nu-mi arde de scrisori, dar anume ţie n-am putut să nu-ţi scriu. Vreau să-ţi împărtăşesc ceea ce trăiesc, numai ţie, mai mult nu am cui, în pofida faptului că noi suntem cunoscuţi de puţină vreme... dar, poate, anume din acest motiv? Nu, cred, totuşi, cauza constă în faptul că mi-i bine, pur şi simplu, când îmi amintesc de tine, mi-i cald de la asta şi aş vrea să te îmbrăţişez.

Am ajuns la Daramsala. Nu-ţi voi descrie impresiile despre oraş, despre călugării din Tibet şi mănăstiri – ai să vii şi ai să vezi singură (ai să vii doar?) Dar uite munţii... Am făcut un marş nu prea mare cu nişte băieţi din Austria, aici am şi făcut cunoştinţă cu ei. Munţii... Ei mi-au arătat la limita limpezimii ceea ce, de fapt, înţelegeam şi până acum, dar înţelegeam cumva numai cu raţiunea, fără un impuls frenetic de a face din această înţelegere o parte a vieţii mele. Vechea mea personalitate se află în opoziţie directă cu aceea cum trăiesc eu acum şi e un pericol de moarte să mă agăţ de ea. Eu nu pot, pur şi simplu, să mă dezic de ceea ce creşte acum în mine şi asta literalmente m-a impus să mă ridic cu înverşunare împotriva vechilor obişnuinţe de a trăi în mulţumire şi destindere, de a simţi jenă, timiditate, teamă de a-l incomoda pe cineva, a-i face griji, deprinderea de a arăta lipsită de griji şi de exigenţă, de a mă mulţumi cu ceea ce mi se dă. Trăsăturile pe care mi le consider necesare (şi pe care am început a le prinde, ele încep să crească în mine) – concentrare, vigilenţă, lipsa frăsuielii, capacitatea de a-mi pune scopuri mici şi a le atinge, atenţia şi intransigenţa faţă de sine.

Curios lucru, problema principală care era prezentă în mine atunci când mă aflam în munţi erau nişte nelinişti de rutină, habituale. Asta a ieşit la iveală după ce mi-am amintit cu atenţie tot ce mi s-a întâmplat şi parcă am mai trăit totul încă o dată. Acolo ele se simţeau ca un simplu văl care acoperea, din când în când, acel frumos pe care-l trăiam eu – admiraţia trezită de frumuseţea peisajelor, bucuria muncii în comun, bucuria că ti simţi singură în faţa stihiei montane... vălul neliniştii de cea mai banală făcătură se târa pe mine şi eu mă dădeam la o parte de el, mă feream, fără a-mi da seama, cel puţin, de ce mă feresc. A fost un imbold puternic de frică, apoi încă unul. Primul a apărut atunci când am făcut un popas pe o culme spre care ne-am ridicat o jumătate de zi. Nu intenţionam să înnoptăm la o aşa altitudine, dar însera şi nu ne era clar cum am putea coborî, începutul potecii care ducea în jos a nimerit sub o limbă de zăpadă. M-a copleşit un amestec de disperare şi frică, munţii din jur mi s-au părut străini şi duşmănoşi, m-am simţit aşa de parcă aş fi căzut într-o capcană, mintea, pur şi simplu, refuza să creadă că voi putea să plec mâine încă mai departe sau să cobor şi să mă ridic din nou la trecătoare şi iată atunci am înţeles că, dacă nu voi sări din această stare, apoi îmi vine capătul. M-am smuls din ea aşa de parcă de asta ar fi depins viaţa mea. Şi munţii ăştia, şi frigul, şi cerul asfinţitului, şi nişte vaci imposibile undeva departe în jos, şi această depărtare, şi sunetul clopoţeilor m-au atins cu nişte trăiri de o frumuseţe inexprimabilă. A doua oară asta a fost când mi-am fracturat piciorul. A fost aşa un moment de linişte lăuntrică absolută şi am simţit cum sunt gata să ia naştere şi să se aprindă în mine... nici eu nu ştiu ce, nu am avut timp să le văd pe toate, dar simţeam că e mult, m-ar fi îngropat, pur şi simplu. Am depăşit, parcă aş fi tăiat toate astea de la mine, fără a sta pe gânduri, printr-un efort. Şi trăirea frumuseţii muntelui m-a umplut, pur şi simplu, până peste margini, am simţit o tandreţe pătrunzătoare pentru acest munte. Părea că simt şi mângâi fiecare pietricică de pe acest munte. Tandreţea se scurgea şi spre aceşti tufari de care mă ţineam, spre pârâu... îmi era surprinzător de bine, nespus de bine. Şi după asta, când şedeam pe potecă şi priveam spre valea în care aşa şi nu am coborât, frica, durerea, neliniştea, regretul – nimic nu putea străbate prin imperturbabilitatea sclipitoare.

Aproape că nu există nici un spaţii dintre senzaţii în acele zile pe care le-am petrecut în munţi şi-n acelea în care m-am aflat la spital, probabil, şi-n astea de acum. Poate, de aceea că se iau în cont numai senzaţiile adevărate. În fiecare zi, apărea şi apare ceva ce cugetul consideră limită şi această limită trebuie depăşită. Am văzut că raţiunea nu ştie nimic despre aceea de unde şi pentru ce pot să se ia puteri, s-o asculţi înseamnă să te limitezi peste măsură. Contrar argumentelor ei, am o senzaţie absolut clară că acum se întâmplă tocmai ce-mi trebuie mie, simt o recunoştinţă profundă vieţii... de parcă m-ar duce nişte mâni gingaşe şi grijulii. Învăţ din nou să mă ridic, să mă mişc, să-mi menţin echilibrul, să ridic scările şi-mi place că acum măsor spaţiul altfel, că asta-mi cere anume acele manifestări de atenţie pe care consider necesar să mi le formez.

Scrie-mi, Maika, eu aşa de mult vreau să mă ating de tine... măcar prin scrisori:)”

 

...Tot timpul cât am stat în Internet şi i-am scris mesajul de răspuns nu puteam nicidecum să asimilez faptul că, în imaginaţia mea, Nataşka era o fiinţă nostimă, drăguţă, bună, desigur, sensibilă, dar aici ea a compărut în faţa mea cu totul alta... cum să exprim asta... toate cuvintele presupun, aşa sau altfel, un grad sau altul al unor calităţi care mie însămi nu-mi sunt prea aproape. Să spun că aici ea este „serioasă”? „Maturizată”? „Înţeleaptă”? Nu, nici unul dintre aceste cuvinte nu se potriveşte. Aici e altceva, dar nu cunosc cuvântul ca să exprim... Deja nu e prima dată când mă ciocnesc de situaţia în care insuficienţa cuvintelor este catastrofală. S-ar părea, mare scofală, dar uite că scofala e mare. Uneori simt clar până la imposibil că am necesitatea de a găsi ori a inventa un cuvânt prin care voi denumi o stare sau alta. La şcoală am supt cu laptele lui Puşkin că limba rusă e puternică, dar, uneori, ea mi se pare, pur şi simplu, slabă, plată, mai ales, când vine vorba de a exprima nişte trăiri sublime, nuanţe separabile cu greu. Se întâmplă aşa că vreo trăire aşa şi cere ca ea să fie numită cumva, să i se potrivească vreun cuvânt. Am zile în care, la fel ca şi azi, asta se transformă într-un chin adevărat – o mulţime de diferite senzaţii, nuanţe, rezonanţe parcă ar trece în zbor, aidoma unui cârd de lilieci, şi dacă pentru unele dovedesc să aleg o descriere, să inventez o denumire, apoi pe urmă pot să revin, să mă gândesc, să-mi amintesc, asta-mi va permite de a trezi trăirea care, mi se părea mie, a fugit fără întoarcere.

Este surprinzător, dar notarea joacă rolul unui cârlig cu nadă, care atrage o stare a sufletului ce a plecat deja. Înainte vreme, încercam să inventez denumiri frumoase, termeni care ar descrie cu o capacitate maximă ceea ce vreau să exprim eu, dar asta s-a dovedit a fi puţin semnificativ. E important însuşi faptul că ai dat o careva denumire, e important ca această denumire să fie în rezonanţă cu senzaţia, ca însăşi pronunţarea acestui cuvânt să genereze un impuls perceptibil al trăirii. Când o careva senzaţie fină, trăită înainte vreme ca abia perceptibilă, ca un gust uşor al vieţii, ca o aluzie la ceva, apoi iată, când această trăire, acumulându-se în anumite momente, trece, de odată, pragul intern al distingerii, iată atunci eu vreau s-o numesc cumva. Numind-o, eu aplic efortul de încheiere, atunci trăirea iese definitiv din găoace, îşi începe călătoria printre celelalte senzaţii. Cuvântul îi permite atenţiei, ca pe un fir întins, ca pe un conductor, ca după un indicator. să se îndrepte spre senzaţie, s-o apuce tandru de căpăstru, să o mângâie cu gingăşie pe bot, să-i dea o bucăţică de salam, s-o ajute să se conceapă pe sine în ineditul ei irepetabil, iar după asta să o lase în libertate. Cu ajutorul cuvântului, atenţia se orientează spre senzaţie, contribuie la creşterea ei puternică şi anume atunci ea intră în viaţă ca o parte organică, se manifestă din plin, pregătind descoperirile viitoare, atrăgând noi şi noi percepţii. E ca şi cum ai sări de pe o moviliţă pe alta în mlaştină. Un salt – te-ai întărit într-o nouă stare. Încă un salt, încă unul şi iată că universul meu s-a extins.

 

Am mai intrat încă o dată în parc, dar asta nu mi-a adus nimic nou. Pe trepte se aşeza un grup pestriţ de oameni care s-a pregătit să-l asculte cu atenţie pe un european în haine indiene. Poate, să ascult şi eu?

Având deja trista experienţă de comunicare cu „învăţătorii şi discipolii lor” la Rishikesh, cu atât mai mult, având experienţa comunicării cu ei în Rusia, eu voiam, pur şi simplu, să ascult în linişte ca să pot să plec atunci când mă voi lehămetui, dar gaşca religioasă s-a dovedit a fi doar o prelegere particulară de istorie a budismului, de aceea n-am răbdat (iar nu e cuvântul potrivit... poate, să mă duc să mă piş?:))... nu m-am reţinut şi am intervenit în povestire tocmai în momentul când era vorba că soţia lui Marpa a încălcat instrucţiunile primite şi, din milă, i-a adus lui Milarepa mâncare, ceea ce l-a înciudat tare pe Marpa, deoarece ea, în acest mod, putea să împiedice instruirea corectă a unui discipol foarte talentat.

-- Dar dacă Marpa s-a înciudat, ba încă şi straşnic, înseamnă că el nu era luminat? vocea mea a curmat cursul liniştit al prelegerii, încât vecina mea din dreapta a tresărit. Eu m-am zgribulit, involuntar, în aşteptarea unei reacţii furtunoase.

Uluitor! Nici pe o faţă nu se vede nici urmă de ciudă sau iritare, mai curând, curiozitate.

-- E o idee interesantă!

(Uite că e într-adevăr curiozitate).

Ei au început să raţioneze, să presupună diferite variante. Nici conferenţiarul n-a căzut în istericale, s-a pus pe gânduri, apoi a zis că, posibil, textul legendei nu redă cu precizie cuvintele, probabil, Marpa, totuşi, nu s-a înciudat, ci doar a simulat o furie, or, vedem pe pereţii templelor din Tibet imaginile unor demoni furioşi, dar ei nu reflectă careva stări obscure, ci doar simbolizează ceva.

În acest moment, cineva se atinse uşurel de umărul meu. M-am întors şi mai n-am căzut de pe scaun. Era EL!

-- Haidem.

Am schimbat, din mers, câteva fraze.

-- Cum m-ai găsit?

-- Kam mi-a spus că eşti aici.

-- Kam? Cine mai este şi Kam? Da’ el de unde ştia?

-- Ai să faci cunoştinţă cu el chiar acum. Iar el a aflat despre asta de la vânt. Vântul îi spune tot ce vrea el să ştie. Le-am povestit prietenilor mei despre tine şi Kam a întrebat vântul despre tine. Vântul i-a povestit despre ceea ce-l interesa.

-- Stai că nu înţeleg nimic. Vântul cine este? Spune-mi, în sfârşit, cum te cheamă?

-- Pe mine mă cheamă Sart, iar vântul este vânt, Sart dădu din mâini, improvizând ceva de felul unei mori, şi zâmbi, adăugând:

-- Hai să ne înţelegem aşa, el se opri pentru o clipă şi se puse pe gânduri, acum ne luăm rămas bun, vino în poieniţa ceea mai târziu, pe la vreo patru după-amiază. Acolo am să-ţi fac cunoştinţă cu unii dintre prietenii mei şi vom avea mult timp azi şi în câteva zile următoare ca să putem sta de vorbă atât cât vom dori.

O oră şi jumătate până la timpul fixat. Nu puteam să mă gândesc la nimic altceva. Sart îmi va face cunoştinţă cu prietenii săi! – repet această frază în sinea mea (sau, poate, ea se repetă singură?) şi, de fiecare dată, inima îşi grăbeşte ritmul de presentiment... Aş vrea să număr minutele, mă uit mereu la ceas, dar de la asta vremea doar încetineşte.

Un mic templu tibetan, un semiîntuneric răcoros, o pereche de pernuţe şi singurătate deplină, în care intervin, fără a mă întrerupe, paşii abia auziţi ai călugărilor veghetori, care toarnă ulei în candele şi mătură curtea. Am hotărât să aştept timpul stabilit în acest fel.

 

<< Back

Forward >>