« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 33

M-am trezit mai devreme ca de obicei, pe la vreo cinci dimineaţa. Am avut nişte vise haotice, totul s-a amestecat claie peste grămadă – Bodhgaia, nişte tablouri din copilărie, vocile hinduşilor năuci care mă împresoară ci strigăte, propunându-mi hoteluri şi tot felul de nimicuri, încât mi-a apărut dorinţa să arunc umbra lipicioasă a acestor aberaţii şi, adormind din nou, să văd în vis ceva mai plăcut. Am ieşit pe balcon, în jur era întuneric beznă, nici o luminiţă, parcă a murit totul.

Nopţile de aici sunt relativ răcoroase, poţi să începi a tremura de frig. Totuşi, clima de aici nu e pentru mine, am obosit eu de arşiţă. Oricât te-ai spăla, totuna eşti murdară şi lipicioasă. Am obosit şi de atenţia neîntreruptă şi agasantă a hinduşilor, chiar dacă nu încearcă să-ţi strecoare ceva, apoi te scot la hat cu întrebările, se zgâiesc, strigă din urmă... Poate, trebuie să fiu mai dură cu ei? Am obosit de această debandadă straşnică şi murdărie fantastică pe care nici nu poţi măcar să ţi-o imaginezi în proporţiile în care ea există în India.

Da, se pare că m-am trezit cu o dispoziţie care nu e deloc cea mai bună dintre cele pe care le am. Ce dă din mine? Ieri, tot aici, în această Indie c...cată eram cu nişte oameni... de dragul lor eram gata nu numai să umblu murdară şi lipicioasă, dar şi să mă cufund în această gunoişte până la urechi... Când sunt alături de ei, nu-mi pasă deloc de ceea ce se întâmplă în jur, de parcă lumea vieţii obişnuite nici nu mă priveşte, alunecând în nişte holograme lipsite de semnificaţie pe o pereţii unei sfere invizibile, în care eu îmi trăiesc viaţa neobişnuită.

Şi iată-mă că stau acum pe balcon şi rumeg cu gust nemulţumirea-mi bătrânească, mă cufund în cunoscuta stare pe jumătate depresivă, de parcă nici ieri, nici în tren, nici la Rishikesh, nici la Kulu n-am întâlnit pe nimeni şi n-an trăit nimic. Cum poate fi una ca asta? La Castaneda, am citit că el uita cu desăvârşire bucăţi întregi din viaţa sa, pe care le petrecea cu magii. El explica acest fapt prin poziţia punctului de asamblare, poziţia s-a schimbat şi gata, eşti iarăşi un om obişnuit... Şi dacă ea se va deplasa pentru totdeauna în această frăsuială moşnegească, în care am dovedit să mă cufund atât de uşor şi pe neobservate?

...D-apoi că eu nu ştiu nimic despre aceea ce reprezintă acest punct de asamblare! Ieri mi s-a părut că niciodată n-am să mai cad în această tâmpenie – să mă sprijin pe ceea e nu am în percepţii. Şi iată că am căzut iar în asta ca într-o grămadă de c...cat... Şi ce să fac? La gândul că e necesar să renunţ la toate gândurile despre punctul de asamblare din simplul motiv că nu am nici un fel de percepţii ale unui asemenea punct mi-a apărut o senzaţie de pierdere straşnică, de parcă mi-ar fi fost luată jucăria îndrăgită. Uite aşa te trage nămolul mlaştinii... Disperarea mi-a ajuns la gât, mi-a venit să plâng şi să mă plâng, iarăşi totul năboieşte asupra mea... Orice aş fi înţeles ieri, orice aş fi trăit, eu, inevitabil, inevitabil, inevitabil... Ce fel de aberaţii mai sunt şi astea??? Dacă nu-i una, apoi e alta. Ce să fac cu asta – nu înţeleg. Mai bine mă duc să dorm decât să mă vâr ba într-un cur, ba în altul.

M-am întors în odaie şi m-am lungit iarăşi în aşternut, m-am tăvălit, m-am întins... de-ar fi aici Christie... somnoroasă, caldă, tandră... de i-aş strânge sânii, de i-aş suge sfârcurile împietrite, de i-aş săruta picioruşele, de-aş muşca-o de ceafă, de m-aş juca cu popoul ei elastic... mâna lunecă în jos, degeţelele s-au atins de clitoris, prin corp alergară nişte valuri fierbinţi de presentiment. Am mijit ochii şi m-am lăsat stăpânită de această senzaţie, apropiindu-mă, periodic, de orgasm, pentru ca să mă revărs încă mai larg cu fiecare spiră a excitării, să mă ating de un cer încă mai înalt...

Somnul mă împresura tot mai tare, mă cufunda... o uitare de sine dulce, degeţelele ba înmărmuresc, cedând somnului, ba mă întorc iar la fantezii, iar parcă adorm... imaginile se amestecă... faţa lui Sart, Kam... pieptul elastic al lui Christie... stăm culcate amândouă, îmbrăţişându-ne, mângâindu-ne una pe alta cu degeţelele... buzele ei... iată Kam stă culcat pe iarbă... Kam... Kam? ...E vis sau nu e vis? Parcă o lupă ar fi smuls o bucată din imaginile şi senzaţiile amestecate, fixând-o stabil, clar, formând o insuliţă de claritate în această junglă de percepţii pe jumătate moţăitoare, inconştiente şi era absolut clar că această insuliţă sunt anume „eu” şi haosul din jur tot „eu” sunt.

Efectul lentilei măritoare era surprinzător de clar. Insuliţa a căpătat forma unui cerc perfect, colorându-se într-un violet-liliachiu intens, eu priveam prin această lentilă şi tot ce vedeam acolo era nu numai văzut, dar şi trăit de mine, adică eu eram, concomitent, şi observator, şi obiectul observării. Era atât de firesc, atât de simplu, dar, fire-ar dracului, cum poate fi una ca asta? Cum?

Curios lucru: aş putea să mă reîntorc în ziua de ieri? A apărut imediat poieniţa în care am şezut – iată-l pe Smart vorbind ceva cu fata bălaie, iată-l pe Kam, iată-mă şi eu... Eu???

Poate, astea sunt simple năluciri? La sigur, asta nu e imaginaţia! Când îmi imaginez, eu ştiu ce anume vreau să-mi imaginez, alternez arbitrar imaginile care se şterg, iar acum nu există nici o preconcepţie, nici o manipulare arbitrară a imaginilor, eu am dorit, pur şi simplu, să văd asta şi am văzut, dar în ceea ce văd eu acum nu pot interveni, nu pot crea fantezii. De parcă aş privi un film, subiectul căruia nu-l pot modifica... şi-l văd tot atât de clar ca pe ecranul cinematografului!

Nu, astea nu-s fantezii, e ceva deosebit, ceva ce-şi trăieşte propria viaţă, pe care o pot observa. Iată-i pe cei doi pe care, ieri, nu i-am văzut clar, iar acum lumina violetă le-a luminat feţele, atenţia mi-a fost atrasă de cel mai puternic, mai bărbat ca aspect... Vreau să-i văd mai clar faţa! Tabloul s-a deplasat supus, urmându-mi dorinţa. Îi privesc faţa, o văd foarte aproape, foarte clar, dacă aş vrea, aş vedea şi porii din piele... Dar n-am avut niciodată un văz atât de ager!

Oare el chiar arată anume aşa de bună seamă??? Acest gând mi-a trezit admiraţia, dar şi m-a speriat. Nu, desigur că nu, e doar un vis, visul meu... Dar câtă plăcere îmi prilejuieşte acest vis, acest joc, nici nu ştiu cum să-l descriu, n-am avut ceva de felul acesta niciodată. Şi dacă acuşi toate vor dispărea tot atât de fulgerător cum au apărut?

Nu, nu dispare, eu chiar pot să mă distrag, gândindu-mă la altceva, iar acolo viaţa continuă. Ce ochi frumoşi are! Planul e prea mare, dar dacă mă „îndepărtez” puţin... un val de frică puternică m-a lovit în piept, trecând ca o furtună prin tot pieptul – aceşti ochi MĂ OBSERVĂ! Asta nu poate fi, asta-i prea de tot, acest joc a ajuns prea departe... Trebuie să încetez imediat această experienţă stranie, eu vreau să ies din joc, nu vreau mai mult, n-am să mai fac, promit că n-am să mai fac... Pata violetă a devenit tulbure şi aproape că a dispărut, uite asta mai zic şi eu... m-am dezbărat... Se pare că implorările m-au ajutat.

Am răsuflat uşurată... dar deja peste un minut dispoziţia mi s-a schimbat. Cum am putut? Cum am putut să admit să-mi eşueze aşa o experienţă? Imediat înapoi! Învingând impulsurile de groază care deveneau tot mai slabe, am „animat” din nou tabloul. Iarăşi poiana, oameni în poiană... mă apropii... iar faţa lui... să-l privesc în ochi sau nu? Şi dacă voi vedea iar că el mă priveşte?... Mă uit, totuşi... Acuşi, mai aproape... Şi iar un şoc de frică – el mă observă LA SIGUR! Frica s-a intensificat, vine val după val, niciodată n-am tras aşa o frică... Nu, mi-ajunge, precis că nu mai fac mai mult... nu-mi reuşeşte! Nu-mi pot rupe ochii de la imagine!

Acest om m-a înhăţat! El a observat că-l urmăresc şi mi-a încleştat strâns privirea! Trebuie să deschid imediat ochii, trebuie să arunc de pe mine toropeala în care mi-a apărut această nălucire... Nu-mi reuşeşte nimic! O spaimă de gheaţă – acuşi mă va congela definitiv. Nici ochii să-i deschid, nici mâna s-o mişc – nimic! Corpul e paralizat totalmente şi asta mă face să mă înec în frică.

Vreau să strig tare, dar nici limba nu pot s-o mişc... Gata, s-a zis. În acest moment frica a trecut dincolo de o limită, dincolo de care, pe neaşteptate, a apărut un punct de sprijin, mai precis, doar o aluzie că trebuie să fie un asemenea punct. Mi-am adunat toate puterile într-un ghem, într-un efort disperat şi am încercat să mă mişc. Aruncând de pe mine o lespede de piatră de vreo tonă greutate, m-am întors, în sfârşit, pe coasta stângă.

Ei, am pornit... acum trebuie să deschid ochii şi să mă scol... sau ochii sunt deja deschişi? În tot cazul, îmi văd odaia... dar cum pot s-o văd pe toată?? În acest moment, mi-am dat seama că toate au fost atât de departe de limitele oricărui posibil, încât nici nu mi-au apărut careva emoţii, atâta doar că s-a cutremurat cu o nouă putere mlaştina grea a fricii: corpul meu zăcea la dreapta de mine pe spate tot atât de nemişcat, iar eu îl priveam, „stând culcată pe o coastă” cu faţa întoarsă în direcţie opusă.

Am strigat cu glas tare şi tot atunci am înţeles că strigătul meu îl aud doar eu: corpul stă nemişcat şi nu poate emite nici un sunet. Ce să fac??? Şi atunci mi-a apărut un gând strălucitor pe care nici n-am stat măcar să-l analizez, eram gata să încerc orice, numai de-aş vedea o şansă de a mă salva. Am strigat „tare” de câteva ori: „Sart, ajută-mă!” Nu puteam să mă mai consolez cu gândul că toate astea nu-s decât un vis sau o fantezie – totul era prea real. Dar strigătele au avut drept rezultat faptul că frica a slăbit brusc, în orice caz, nu mă inunda, ci tălăzuia undeva jos. Am continuat să apelez la Sart şi, undeva în regiunea centrală a „mea”, o regiune destul de mare, s-a instaurat calmul. Calmul s-a intensificat, transformându-se în repaus, intensitatea căruia a sporit în aşa grad, încât „eu toată” am fost cuprinsă de o vibraţie plăcută, profundă. Frica plescăia „în mine” „din afară”, dar nu putea nicidecum să pătrundă în regiunea repausului, vibraţia repausului era un obstacol impenetrabil pentru dânsa, deci, chiar dacă mai simţeam intoxicarea de frică, dar numai undeva la periferie”. În clipa următoare a răsunat vocea lui Sart: „Priveşte în ochii lui şi încrede-te lor”. Era, la sigur, vocea lui Sart, nu puteam să greşesc, nu înţelegeam de unde venea ea, făcându-şi apariţia într-un careva punct al repausului vibrant.

Încrederea faţă de Sart era indestructibilă şi eu mi-am aruncat ezitarea. Aruncându-mă parcă în apă rece, m-am concentrat, am dorit să văd iar pata violetă şi în scurt timp după asta am văzut-o, m-am „întors” iar în poiană, iarăşi (cu o anumită teamă) l-am văzut pe omul cela, „m-am apropiat în zbor”, l-am privit în faţă şi, timp de câteva secunde, n-am reuşit să mă decid. Ei, hai, ţi-ajunge să fii fricoasă... o inspiraţie profundă, în sfârşit, am privit în ochii lui şi iarăşi am fost scuturată de frică – parcă poţi să te deprinzi cu asta??

De astă dată în privirea lui era un zâmbet ironic, dar mie nu-mi venea a râde. Nu ştiam ce să fac mai departe, continuam doar să-l privesc în ochi, peste puţin timp ei s-au apropiat, dar deja fără nici o participare a mea. Aveam senzaţia că „în mine” s-a conectat un dispozitiv de ghidare automată şi el făcea ceva, iar eu nu puteam influenţa în nici un mod ceea ce se întâmplă, de fapt, nici nu tindeam spre asta, consolându-mă cu gândul că Sart m-a sfătuit să mă încred acestei fiinţe. M-am apropiat de omul acesta atât de mult, încât îi vedeam un singur ochi, dreptul, el era enorm, ocupându-mi tot câmpul de vedere, şi în el se deschidea o viaţă surprinzătoare. Numai de departe asta era un ochi, iar de aproape s-a dovedit a fi ceva indescriptibil, inexprimabil, mi-am concentrat atenţia asupra pupilei, care era singura insuliţa trainică în oceanul ochiului, pupila îmi veni brusc în întâmpinare şi eu am zburat în ea, pierzând în aceeaşi clipă orice capacitate de a concepe.

<< Back

Forward >>