« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 36

„** octombrie.

În fiecare din noi trăieşte o întrebare inexprimabilă, care străpunge percepţiile noastre, uneori găsind ieşire în cuvinte. Şi acele răspunsuri care vin ca nişte sclipiri de claritate, nişte scintilaţii de senzaţii neobişnuite, doar o acutizează, o întorc cu o faţetă nouă.

Îmi este foarte apropiată poziţia „necunoaşterii” pe care mi-a arătat-o Kam. Rămâne să învăţ să ies din obişnuita albie a gândurilor. Uite, ce este spaţiul, timpul? Trăiesc aşa de parcă aş şti ceva despre asta, dar asta e o minciună îndreptată spre a linişti, dar, de fapt, pentru a mortifica! Spaţiul... e firesc să pui întrebări despre spaţiu din starea de contemplare, de observare a lumii. Cum curge râul, suflă vântul, cum cade frunza, se desfac picioruşele...; cum are loc mişcarea, ce este asta şi unde se desfăşoară, ce înseamnă din afară, înăuntru, aproape, departe, lent, repede... Tu simţi că toate răspunsurile raţionale sunt o înşelare, iar altele nu ai, deci, totul ce-ţi rămâne este să recunoşti cu onestitate că nu ştii nimic despre asta şi să observi ceea ce se întâmplă. Şi uite că încep să se întâmple lucruri surprinzătoare.

Iată odaia mea, eu petrec aici câteva ore din viaţa mea şi m-am deprins, involuntar, să înlătur tot ce-i „exterior”, ceea ce-i în afara pereţilor, dar de ce? Ce mă împiedică să percep chiar acum ceea ce e „închis” de perete? Da, e închis pentru ochi, dar oare eu percep numai cu ochii? Cu ce simt eu tandreţea, dorinţele şi alte trăiri cu totul inexprimabile? De ce peretele ar fi pentru ele un obstacol impenetrabil? Numai pentru faptul că m-am deprins să cred astfel şi, închizând uşa după mine, mă închid pe mine însămi în sinea mea. Mai înainte, asta mă ajuta, îmi servea drept adăpost de ceea ce mă încurcă, trezeşte suferinţe, dar care-i preţul acestei evadări? Nu sunt gata să dau acest preţ, şi acum, când întâlnirea cu emoţiile negative, concepţiile false şi alţi factor ce mă încurcă nu mai este ceva indezirabil, nu mai prezintă ceva de ce vreau să mă ascund, acum, când sunt gata să mă ciocnesc cu ele faţă-n faţă pentru a mă lămuri cu ele, eu, poate, voi reuşi să întorc înapoi mecanismul mortificării artificiale a lumii. Când gândesc astfel, încep să resimt nişte sclipiri de o uimitoare stare de transparenţă, pentru fracţiuni de secundă numai, dar asta e suficient pentru a simţi. Dispare senzaţia spaţiului închis, prezenţei oamenilor din jur, în schimb pot simţi distinct prezenţa unui cineva care, la sigur, e departe. Tabloul vizual se dezintegrează, totul se amestecă... contururile obiectelor devin ceţoase, ele înseşi devin ba semitransparente, ba-şi schimbă formele, ba poziţia în spaţiu, pot să dispară cu desăvârşire din câmpul de vedere, cu sunetele e aceeaşi poveste... percepţia devine integrală, totul se percepe ca un întreg. În asemenea clipe eu nici nu pot să spun unde mă aflu, în afară sau înăuntru, nu există nici un fel de în afară şi înăuntru. Percepţia locală de sine dispare şi ea, parcă m-aş dizolva în spaţiu... eu fac o careva mişcare sau ea se face în mine?

Când mă plimb, în asemenea clipe se conectează o viziune panoramică, nu privesc nimic direct... nu se poate spune că nu privesc nimic în genere... oameni, maşini... privirea ca şi cum s-ar împrăştia, nu se agaţă de nimic. Lumea se scurge prin mine, mai ales, arborii, este aşa o senzaţie pe care nu o poţi descrie, parcă aş lăsa copacul să treacă prin mine, parcă aş trăi o clipă cu el în unison.

În genere, percepţia corpului se schimbă, simt că toate mişcările obişnuite ale corpului... sunt ca o faţadă, că, de fapt, eu mă mişc altfel... dar cum anume „altfel”, deocamdată nu pot să prind.

Observ cerul şi deodată conştientizez că şi el e de acum înăuntru, sunt plină de cer şi curg şi mă mişc împreună cu el. Sau, în parc, privesc cum cade o frunză, a doua, tot spaţiul e plin de această mişcare şi încep să cad cu fiecare frunză, aici, acolo şi dincolo... simt pierderea localizării, împrăştierea în spaţiu. Am o predilecţie firească spre contemplare şi, înainte vreme, puteam să petrec ore în şir, pur şi simplu, şezând pe pervaz şi privind cum se schimbă cerul la asfinţit, sau vine furtuna şi între timp se întâmpla ceva în mine, dar, până a face cunoştinţă cu practicanţii, până la ÎNŢELEGEREA care ei mi-o aduc în mine nu exista nici claritatea faptului de ce este atât de atrăgătoare această ocupaţie pentru mine, nu exista nici senzaţia de direcţie, unde să mă mişc mai departe. Acum, însă, acea potecă pe care o dibuiam în întuneric, se aşterne ca un drum sub picioare, pot să mă mişc pe el cu ochii deschişi şi, mergând pe el, întâlnesc oameni şi trăiri uluitoare.”

 

O bătaie în uşă mă făcu să pun jurnalul de o parte. Aşa nu-mi place când angajaţi hotelului îmi vin în cameră!

— Cine-i?

— Deschide, căţeluşo!

Taiga! Am întredeschis uşa şi ea s-a strecurat la mine. D-apoi că eu sunt goală-goluţă:) Şi cât de mult vreau să mă joc cu ea!

I-am arătat spre pat, am împins-o, am dezbrăcat-o repede şi iată că ne tăvălim, goale, amândouă, privind una la alta. Întind mâna ca să-i mângâi pieptul, dar, pe neaşteptate, Taiga face o mişcare bruscă şi-mi prinde mâna.

— Acum ai un mecanism invers, da? Dacă două fete pasionate goale se tăvălesc amândouă în pat, înseamnă că... ce înseamnă? Corect — înseamnă că trebuie să înceapă să se atingă una pe alta şi să înceapă a face sex. „Trebuie”. „Înseamnă că”, Taiga strânse buzele, mă trase spre sine şi, fără a slăbi încleştarea mâini şi aproape lipindu-se cu nasul ei de nasul meu, rosti gânditor:

— „Trebuie” e sicriul sexualităţii tale, iar „înseamnă că” este capacul sicriului. În sex, Maia, eşti încă un pui, de aceea, de fiecare dată, înţelegi, de fiecare dată când vrei să faci ceva, făcând sex, întreabă-te: „Vreau eu să fac asta acum?” Tu eşti sigură, bunăoară, că acum ai dorit anume să-mi mângâi pieptul? Nu să-mi săruţi picioruşele? Nu să te sui pe mine călare? Nu să mă îmbrăţişezi şi să mă mângâi cu tandreţe pe cap? Sau tu crezi că nu are nici o importanţă deosebită în ce ordine le faci pe toate? Or, totuna îi voi strânge sâni, apoi pot s-o fac şi acum, ceva de felul ăsta, nu?:) Din punctul de vedere al minţii tale e aşa, dar sexualitatea ta crede altfel, Iată de exemplu, eu acum ştii ce vreau? Eu acum iată ce vreau... Taiga mă lăsă, se aşeză în genunchi şi începu să-mi mângâie dosul palmei cu vârfurile degetelor, foarte tandru.

— Iată aşa, degeţelele ei, abia atingându-se, îmi mângâiau gropiţele dintre degeţele, mişcându-se ba în sus, ba în jos pe mână, atingându-se de pernuţe, apoi se întorceau înapoi, eu nu-mi rupeam privirea de la ochii ei şi deodată apăru o senzaţie dulce, vâscoasă în josul burţii, undeva în adâncul ei. Am recunoscut această senzaţie, era cea pe care am trăit-o la Rishikesh. Dar acum, de la acel ghemotoc dulce parcă au pornit nişte fire în sus, au împletit în jur pieptul meu, au pătruns în gâtlej, o şuviţă fierbinte începu să curgă în mâini, reunindu-se cu palma pe care o mângâia Taiga. Regiunea puţei, clitorisului rămăsese neatinsă, dar partea de sus a corpului... cu ea se întâmpla ceva neobişnuit.

— Sexul este o lume grandioasă, dar ea i se deschide doar acelora care permit sexualităţii lor să trăiască, să respire, să se dezvolte. Asta nu va fi dacă nu vei elimina emoţiile negative, fără asta nu va fi nimic în genere. Asta nu va fi, dacă nu vei nimici toate concepţiile, care-ţi spun la nesfârşit „trebuie”, „înseamnă că”, „nu se poate”, iar pentru asta trebuie să mergi în întâmpinarea sexualităţii tale, s-o ajuţi.

Spunând aceste cuvinte, Taiga, pe neaşteptate, îşi vârî degetul cu putere drept între degetul arătător şi cel mijlociu ale mâinii mele şi eu am tresărit cu tot corpul, aveam aceeaşi senzaţie de parcă în puţa mea ar fi intrat un penis fierbinte, dar, iarăşi din nou, trăiam senzaţia asta numai în piept, în gâtlej, în mâini şi mai era aşa o senzaţie de parcă plăcerea trece din ochii mei în ochii ei sau invers... dar, în tot cazul, faptul că ne priveam una pe alta în ochi mă excita acum mai tare ca orice altceva, chiar vroiam ca toate astea să se scurgă în jos, spre puţă, poate, în acest mod toate ar fi devenit mai obişnuite, mai cunoscute.

— Cum s-o ajuţi, Taiga?

Ea se aplecă spre mine, buzele ei aproape că s-au atins de ale mele.

— Mai spune asta o dată.

— Cum s-o... Taiga se apropie încă puţin şi, când buzele mele se mişcau, punând întrebarea, începeau să se atingă lin de buzele ei.

— Cum... s-o... ajuţi... Taiga...

Acum începu să vorbească ea şi buzele noastre au continuat jocul.

— Poţi să ajuţi sexualitatea ta să se trezească, poţi să-i mergi în întâmpinare. Îţi place să masturbezi?

— Da...

— Ai să-mi arăţi... pe urmă... cum te mângâi?

— Da...

— Tu vrei să-mi arăţi?

— Da...

— Vrei... să desfaci... picioruşele... fără ruşine... ca eu să mă uit...

Gâdiliciul dulce în buze deveni aproape insuportabil şi în acest moment ea a trecut cu putere limba pe buze, pe un obraz, pe celălalt, pe ochi, pe nas, încă, încă!! Nici nu ştiu cum n-am terminat... un val de excitare puternică mă lovi tare de sus în jos, a cuprins coapsele, le-a aprins. Dându-mă la o parte, respiram aşa de parcă am fost frecată cu nesaţ două ore de trei masculi puternici.

— Eu vreau să fiu aşa ca tine, Taiga, vreau să am un corp viu.

— Haidem, Taiga se ridică, se îmbrăcă, se aşeză în jilţ şi, până când eu îmi veneam în fire, trăgând pe mine hainele, îmi spunea următoarele:

— An de an, zi cu zi, de mii, de zeci de mii de ori omorai sexualitatea ta, interzicându-i totul, impunând-o să se înscrie în cadrul straşnic de îngust al îngăduitului. Acum ea are nevoie de ajutor. Când îţi mângâi puţa, apropie-te de limita orgasmului şi rămâi acolo cât mai mult timp – o jumătate de oră, o oră, cât vei dori. În tot acest timp dă-ţi frâu liber fanteziei, prinde cele mai neînsemnate, cele mai vagi plăsmuiri. Notează-le numaidecât şi ia-o de la început. Fă o listă a fanteziilor ce-ţi trec prin minte în timpul masturbaţiei, apoi analizează-le. Aproape îndată ai să descoperi că printre fantezii sunt unele „inacceptabile”, adică acelea pe care tu, atunci când nu eşti excitată, le consideri indecente. Aici trebuie să te opreşti pentru a explica creierilor tăi tâmpi că, dacă ceva te excită, apoi asta şi este decentul, asta şi este sexualul, iar data viitoare vei reveni la această fantezie, vei dezvolta-o, aflându-te la limita orgasmului. În acest mod poţi să spargi zidul interdicţiilor conceptuale şi, desigur, calea cea mai directă de înaintare este să tinzi să realizezi ceea ce ai plăsmuit. Da’ asta ce-i?

Taiga luă jurnalul meu şi-l deschise.

Prima mea reacţie a fost să-l smulg, să-l închid, să-l ascund.

— Tu ai secrete??

— De fapt... nu, e un simplu automatism. Poţi să citeşti.

Taiga se aşeză iar în jilţ şi, preţ de vreo cinci minute, studie jurnalul meu, ba răsfoindu-l fără nici un interes, ba citind atent.

— E interesant?

— Mai curând da decât nu... dar acesta e jurnalul unui poet, filozof, dar nicidecum nu al unui practicant. E un jurnal inutil, el, pur şi simplu, te ajută să-ţi dedublezi personalitatea, să-ţi imaginezi un careva cititor, un careva copasionat, iar asta e o cale directă spre fugă, spre înfrângere, spre cultivarea unor emoţii negative apăsătoare, cum ar fi, de exemplu, mila faţă de sine.

— Şi cum trebuie să fie jurnalul ca el să mă ajute în practică?

— Mai corect ar fi să întrebi cum trebuie să fie practica, încât în urma ei ar apărea un jurnal util.:) Tu judeci ca un poet, de exemplu: „Am început să simt cu mult mai puţină nemulţumire în situaţiile când...” – asta-i poezie, asta-i inutil. Mai mult, această afişare a propriei persoane în panoul de onoare este păgubitoare. Orice practicant, văzând aceste inscripţii, te va întreba, întâi de toate: „Ce înseamnă „considerabil mai puţin”? Cu cât mai puţin?”

— Dar cum să măsori asta?

— Că proastă mai eşti...

Taiga strânse buzele, dând din cap a reprobare.

— Asta e doar atât de simplu, ea luă un toc şi începu să scrie ceva în jurnalul meu, priveşte. Iei o careva situaţie, în care îţi apar careva emoţii negative... de exemplu, tu nu-i suferi pe proşti? Apoi ieşi în stradă, aşează-te şi priveşte feţele hinduşilor care trec pe alături – ai să obţii un flux infinit de atitudine negativă. Fixezi o bucată limitată de timp, să zicem, o jumătate de oră, apoi în jumătatea asta de oră nu elimini, pur şi simplu, toate impulsurile de atitudine negativă, dar, de fiecare dată, faci un semn în caiet. Parametri importanţi: a) de câte secunde ai avut nevoi pentru asta; b) ai reuşit oare să generezi, după eliminarea atitudinii negative, orice percepţie revelatoare – de exemplu, tandreţe sau simpatie, atracţie erotică faţă de oricine ar fi, sau bucuria că ai eliminat emoţia negativă. Apoi faci bilanţul pe curat. Iată cam cum arată asta:

 

Varianta de ciornă:

3 –

5 +

2 –

şi aşa mai departe. Cifra arată câte secunde din viaţă ai avut atitudine negativă, minus sau plus – ai reuşit ori ba să generezi o percepţie revelatoare.

 

Pe curat:

În 30 de minute au apărut 90 de AN. Din ele 20 au fost eliminate în 1 s, 30 în 2 etc.

Am reuşit să generez percepţii revelatoare după 10 eliminări.

 

— Iată şi-i tot! Când vei acumula vreo zece înscrieri de acest gen, apoi douăzeci, treizeci, atunci vei putea spune cu certitudine: „Calitatea eliminării AN, în situaţia dată, a crescut în următorul mod” şi vei avea claritate deplină – s-a îmbunătăţit ceva de bună seamă ori ba.

— Eliminarea cui?

— AN – atitudinii negative. Deprinde-te cu abrevierile, noi le aplicăm pe larg în discuţii, aşa e mai comod: atitudinea negativă – AN, emoţie negativă – EN, fon negativ – FN, stare energetică negativă – SEN. De multe ori, vorbind despre EN, avem în vedere toate patru feluri de percepţii. Ei, ai să-ţi dai seama despre asta din context. Asemenea notiţe te vor ajuta să eviţi înşelarea de sine, când, cu anii, te linişteşti că viaţa devine tot mai bună şi mai bună, dar, în realitate, nu se schimbă nimic. Controlează spusele mele – este o mare diferenţă în faptul dacă faci sau nu faci asemenea notiţe. Nu-ţi voi mesteca, ai să controlezi singură dacă tu faci ceva...

Taiga aruncă jurnalul şi se ridică.

— Dar ce înseamnă să generezi o percepţie? Eu nu ştiu... de fapt, nici să elimin încă nu ştiu, mai întâi trebuie..., m-am simţit totalmente un copil nepriceput alături de ea.

— Maia, ca să înveţi a elimina, trebuie să începi a le elimina şi să le elimini până te vei învineţi, iar ca să înveţi să generezi, trebuie să faci acelaşi lucru. O altă cale nu există. Numai aşa vei pipăi acest efort, numai astfel.

— Eu habar nu am de „fonul negativ”, „starea energetică negativă”. Ce subînţelegi tu prin aceşti termeni?

— Asta las’ să ţi-o spună Sart.

— Da’ de ce anume Sart? Şi Kam mă trimitea la Sart, acum tu faci acelaşi lucru, iar din câte înţeleg eu, fiecare din voi ştie ceea ce-mi va spune Sart. Şi atunci în ce constă problema? Sau ţie, pur şi simplu, îţi este lene?

Taiga îmi aruncă o privire plină de regret, meditând, se vede, să-mi răspundă sau ba.

— Că proastă mai eşti, Maia. De altfel, nu-i nimic straniu în asta, toate suntem nişte proaste până nu începem să ne eliminăm prostia. E straniu faptul că tu parcă de porţi cât se poate de adecvat – văd în tine un interes viu pentru ceea ce-ţi povestesc, îmi place să stau de vorbă cu tine, dar, pe de altă parte, uneori eşti toanta toantelor, deoarece nu numai că dai dovadă de tâmpenie, dar nici nu încerci s-o pui la îndoială, s-o analizezi. Maia-moneda... vezi, monedo, să nu cazi definitiv cu reversul tâmp în sus.

De bună seamă, am pus întrebarea în mod pur mecanic şi am dovedit să regret acest lucru, dar n-am întrerupt-o şi am ascultat-o – las’ să-mi spună încă o dată cât de tâmpă sunt, poate, măcar după asta voi începe să gândesc mai mult înainte de a întreba.

— Ei bine, totuşi, de ce anime Sart trebuie să-mi vorbească despre toate astea? El ştie mai multe? Pe de altă parte... la sigur, toate astea reprezintă doar fundamentul, aici nu poate să existe nimic „mai mult”.

— „Mai mult” există, dar acest „mai mult” nu constă în informaţie suplimentară, ci în aceea CE trăieşte omul care-ţi vorbeşte. Tu, probabil, gândeşti că nu are importanţă cin-ţi vorbeşte?

— Ei, nu, eu înţeleg că...

— Nu mai înţelegi tu nimic. Hai spre poiană, pe drum vom mai vorbi.

Strada revărsă asupra noastră o arşiţă sufocantă, de parcă mi-ar fi turnat cineva asfalt topit în cap. Probabil, n-am să mă deprind cu asta niciodată. Ei, cum trăiesc oamenii aici?...

— Dacă cineva îţi vorbeşte despre starea vremii, atunci, de bună seamă, nu are nici o importanţă cine anume vorbeşte, deoarece tu ai nevoie de informaţii şi de nimic mai mult. În cazul nostru, când e vorba despre emoţii negative şi trăiri, totul este completamente altfel. Mai ţii minte când ai trăit o emoţie negativă pentru prima dată?

— Desigur că nu:)

— Ce înseamnă „desigur”, miss atotştiutoare? Iar îţi demonstrezi tâmpenia?

(Drăcie... parcă-i atât de simplu — înainte de a spune ceva, gândeşte...)

— Eu, de exemplu, ţin bine minte când am simţit pentru prima dată iritarea. Eram mică de tot, abia m-am obişnuit să şed pe un scăunaş special alături de toată lumea la masă. Şed eu, la stânga de mine – tata, la dreapta – mama, mâncăm supă şi mama, absorbită de necesitatea de a nu mă slăbi din ochi, începe a clefăi. Tata s-a schimbat la faţă, a început să-i facă mamei morală, brutal, cu iritare, iar eu îl privesc bucuroasă, noua privelişte mă miră, apoi încep... încep să simt ceva nou, tocmai ceea ce simte tatăl meu faţă de mama. Şi cu cât mai mult privesc la faţa lui, îi ascult atent vocea, cu atât mai clar se manifestă această senzaţie – ascuţită, ghimpoasă, caustică. Când mi-am amintit acel episod, am înţeles absolut clar: noi PRELUĂM percepţiile. Nu ştiu cum anume o facem, dar o facem. Fiecare om posedă acest talent uluitor, ba, poate, nu numai oamenii. Am făcut mult timp observări asupra animalelor, am trăit mulţi ani înconjurată de câini şi pisoi, i-am dresat câte puţin, ca toată lumea şi sunt sigură că şi ei preiau percepţiile. Priveşte la fiecare stăpân care-şi scoate câinele la plimbare. Cât de mult se aseamănă ei! Aceleaşi obişnuinţe, aceeaşi expresie a feţei! Asta poate să pară un idiotism, dar eu cred că poate exista un animal luminat, de ce nu? Dacă un animal începe să preia Trăirile de la un om – purtătorul acestor Trăiri? Când nimerim, foarte mici fiind, în această lume, începem să le învăţăm pe toate, iar învăţarea nu-i decât preluarea percepţiilor. La început le preluăm pe toate la rând, apoi începem să încercăm a alege. Apoi iată... când Sart îţi va vorbi despre emoţiile negative, despre libertatea de ele, despre aceea ce sunt Trăirile, el nu-ţi va vorbi despre asta ca despre starea vremii, el VA TRĂI ceea ce-ţi va povesti ţie. Când îţi va spune ce este Trăirea, ce fel de Trăiri există, cum vin ele ca rezultat al eliminării emoţiilor negative, el va trăi toate astea chiar în acel moment. Iar tu, dacă nu vei fi o toantă, ai să-l asculţi atent, ai să-l priveşti în faţă, ai să te concentrezi asupra vocii lui, ai să simţi simpatie faţă de el, dorinţa de a învăţa totul despre ce vorbeşte el. Toate astea vor crea condiţii favorabile pentru a prelua aceste percepţii şi nu doar a auzi despre ele. Deosebirea este enormă, de aceea faptul că Sart are dorinţa să-ţi spună singur despre asta e un mare noroc pentru tine, profită de această şansă, prostuţo...

După aceste cuvinte Taiga parcă s-ar fi stins puţin, faţa i-a devenit mai sumbră şi mai departe am mers în tăcere. Acum mi-a devenit înţeleasă acea atenţie stranie cu care practicanţii îl ascultau pe Sart în timp ce el le spunea adevăruri elementare. Ei erau prezenţi la ceea ce simţea Sart în acel moment, ei îşi reglau trăirea potrivit etalonului, camertonului care este Sart pentru dânşii. Şi atunci când el îmi va vorbi despre EN, am să pot şi eu să preiau percepţiile sale! Dar cum aş face să nu c...c această şansă printr-o tâmpenie ordinară? ...D-apoi că ei trebuie să-mi fie recunoscători ca au aşa o tâmpă alături! Or, dacă nu aş fi fost eu, lui Sart putea să nu-i apară dorinţa de a vorbi pe aceste teme, deci, nu ar exista situaţia în care alţii ar putea să-şi facă reglarea. Acest gând mi-a insuflat încredere şi am întrecut-o pe Taiga, grăbindu-mă spre locul întâlnirii.

 

<< Back

Forward >>