« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 41

Dimineaţă timpurie la Daramsala. Undeva departe se aut trâmbiţe tibetane, un soare rece şi pătrunzător, bubuitul surd al tobelor, o pasiune pulsantă – m-au trezit gândurile la Tai. Astea nu-s gânduri, asta e cu totul altceva... Am visat iar că el era alături, că m-a atins abia-abia şi tot corpul a fost cuprins de foc. Eu iarăşi trăiesc, azi a început o nouă eternitate, azi e deja o altă lume, ieri a fost aşa demult. Ieri. Această zi va arde în memoria mea – ieri am eliminat emoţiile negative. Nu ştiu cum am făcut-o. M-am transformat toată în dorinţă, în pasiune, într-o intenţie furioasă de a trăi. Furia m-a aprins dinăuntru şi totul a ars şi s-a făcut linişte, aşa o linişte cum n-a mai fost niciodată. Da, Danny, da, tandra mea fiinţă... cât de mult îmi eşti aproape acum... da, acum şi eu ştiu ce-i aceea bucurie tihnită. Sunt anume cuvintele celea, acum şi eu ştiu că este imposibil să greşesc, e imposibil să-ţi născoceşti această stare, nu există nici o îndoială că a fost anume ea. Şi acum îi aud ecourile, toată fiinţa mea se trage spre ele, li se deschide în întâmpinare. Danny, băiatule...:)

 

Numai douăzeci de minute de mers pe un drum de munte de la piaţa centrală din Daramsala (McLeod poate fi numită piaţă doar foarte convenţional) şi iată-ne, împreună cu Lassy, la Bagsou. Aici totul e altfel ca la McLeod Gandj. Nici nu ştiu cum să descriu în ce anume se manifestă acest „altfel”, dar simt acest lucru cât se poate de clar. A-a... Aproape că nu-s tibetani, templul Hanuman, mutre impertinente negricioase care cheamă în prăvăliile lor... E clar, aici trăiesc hinduşii. Ieri, cât timp mă plimbam, privind în jur în căutarea unor băieţi (căutările aşa şi nu mi-au adus nimic, în jur sunt doar nişte pocituri obişnuite şi alte pocituri – drogate), am dovedit să înţeleg-aflu-simt că, deşi între tibetani şi hinduşi nu există acea ură ca dintre Palestina şi Israel, totuşi, nu e nici pe departe acea pace pe care vor s-o vadă turiştii. Tibetanii ţin magazinele cele mai scumpe – argint, suvenire, haine, muzică. Hinduşii vând legume şi te agasează cu trăsurile şi taxiurile. Băieţii tibetani se plimbă cu fete europene, îmbrăţişându-le, hinduşii se zgâiesc la asta cu dispreţ şi poftă sexuală. Tibetanii arată a fi satisfăcuţi de viaţa lor, la hinduşi parcă ar coace un buboi – o nemulţumire vagă, o ură tihnită (iată încă un termen foarte reuşit).

...Într-un cuvânt, hai mai repede la cascadă, prin arca frumoasă a porţilor templului, alături de Hanuman-ul lipsit de expresie proprie (aşa şi nu am reuşit să înţeleg hinduismul), ocolind un bazin de piatră plin cu hinduşi care se spală, printr-o barieră rotitoare (la ce naiba a mai fost pusă şi ea aici?), de care s-a agăţat un băieţandru mucos, spre munţi.

O cărare largă duce în sus, în depărtare se văd nişte puncte de culoare roşie – şi călugării pleacă în munţi. Grăbim pasul pentru a depăşi mai repede o droaie de hinduşi transpiraţi, care, oftând şi vorbind la nesfârşit, se ţin lanţ, familii întregi, iar familiile li-s numeroase.

Cât de bine e că, fiind împreună cu Lassy pot, pur şi simplu, să tac. Uneori ea mă roagă să mă opresc, îşi face ţigări subţiri din tutun şi le fumează fără a inspira fumul în plămâni, păstrând o mină serioasă şi eliminând nouraşi de fum. Îmi place să fiu alături de ea, pur şi simplu. Dacă nu o priveşti, ci îţi asculţi senzaţiile, apoi în acel loc unde stă Lassy se deschide o primăvară timpurie, început de aprilie, un aer umed şi proaspăt, un asfalt de culoare închisă pe care curg pârăuaşe, arbori negri şi umezi, o lumină solară subţire prin boarea ceţei de primăvară, presentimentul puterii ce se intensifică.

E arşiţă. Ne place să mergem în sus repede, chiar dacă suntem ude. Cineva ne strigă din urmă, dar nici nu ne întoarcem privirile măcar – la ce bun, dacă ştim ce vrem?

Cafeneaua lui Shiva. Arbori de marijuană, plante cu feţe omeneşti, un bazin mic cu apă albăstruie, desene frumoase pe pietre, cineva joacă şah (trag cu coada ochiului, da, trebuie să te droghezi de-a binelea ca să-ţi stea regele în această poziţie la mijlocul partidei!), cineva se tăvăleşte sub soare, iar cineva sub copac... Sper că mergem mai departe? Probabil, Lassy a observat nedumerirea mea şi m-a împins mai departe pe cărare. Am coborât de pe potecă în jos, chiar spre cascadă şi iată că în curând, sărind pe nişte bolovani mari, spălaţi de un pârăuaş de munte, ne-am ridica pe un teren mare de piatră, alături de un mic lac între pietre, un lăcuşor în care apa abia de-mi ajunge la brâu.

Am scos, uşurată, bluza udă-leoarcă de pe mine, expunând corpul înfierbântat de ascensiunea rapidă vântuleţului uşor, dar răcoritor. Lassy s-a dezbrăcat şi ea într-o clipă şi acum pot să mă zgâiesc la trupuşorul ei slăbuţ, la picioruşele lungi şi drepte, sânişorii mici cu sfârcuri mari roze... Sărind cu îndemânare peste pietrele ascuţite, ea a intrat în apă, s-a strâns uşor de frig, apoi, cu un strigăt uşor, s-a cufundat. Însufleţită de dânsa, m-am aruncat în apă şi eu.

!!! Ce apă de gheaţă! O gheaţă care frige! Surprinsă, am strigat atât de tare, încât Lassy izbucni în râs.

— Nu te-ai aşteptat?

Am sărit glonţ înapoi, m-am strâns într-un ghem tremurător; căutând febril, am găsit o basma mare, pe care intenţionam să stau culcată pentru a mă bronza.

— Asta mai zic şi eu! nu pot nicidecum să-mi vin în fire.

Lassy izbucni iar în râs.

— De te-ai vedea acum ce mutră ai! mă mai privi preţ de câteva secunde, dar pierdu repede interesul şi se grăbi să se întindă pe un pietroi mare şi plat, încălzit de soarele amiezii.

În sfârşit, m-am încălzit, am simţit aproape o arşiţă (cât de plăcut e acest „aproape”). Carnetul, playerul, piatra fierbinte, zgomotul cascadei, munţi, soare – pot să stau aici la infinit.

Zgomotul cascadei mă duce într-o uşoară uitare de sine a unor imagini ce se perindă, amestecate cu căldura soarelui, muzica se amestecă cu un râs răsunător şi frânturi de fraze din vise. ... Acuşi, acuşi, iată! ...zgomotul cascadei, muzica... Acum! ...e numai un vis... cât de bine e... cândva soarele mă va lua pentru totdeauna.

Nici n-am observat cum au trecut câteva ore. Aşa şi nu mi-am notat nimic. Răcoarea din preajma înserării îmi aminti cu timiditate că, probabil, ar fi timpul să plec şi că n-ar strica să mănânc ceva şi, poate, azi îmi voi găsi un băiat şi cât e de splendid atunci când poţi să faci tot ce doreşti.

M-am întins, lăsând braţele în lături, cât e de bine! ...Totul s-a schimbat din nou, grohotul cascadei, reflectându-se în nenumărate sclipiri şi faţete, într-un şuvoi unic de pietre ude, apă, munţi acoperiţi de tufari, se avântă în jos, în valea îndepărtată. Căldura soarelui, atrasă de gheţarii ce nu se zăresc de aici, se roteşte în jur, chemându-mă în joc... Viaţa e alta în genere atunci când nu există emoţii negative! Parcă puteam eu să-mi imaginez ceea ce trăiesc acum? Nici nu ştiu cum aş putea să descriu toate astea, într-atât întrec ele toate aşteptările mele şi toate reprezentările despre aceea ce aş putea trăi. Dar cum aş putea să rămân în asta? Nu există o altă cale – doar eliminarea EN, numai asta. Dar ce furie există în mine acum, când eu ştiu PENTRU CE vreau să lupt. Acum mă gândesc iar că aşa va fi totdeauna, că nimic nu se mai poate schimba, dar a mai fost aşa, de multe ori a fost şi iarăşi apăreau EN, şi iarăşi nu erau nici măcar cele mai mici sclipiri de Asta. Or, aşa poate continua oricât! Eu aştept tot timpul că se mai poate cumva altfel, că, iată, va mai trece puţin timp şi totul se va produce de la sine, fără luptă. Această aşteptare e aidoma morţii... Nu, ea este chiar moartea. Când încep să lupt, atunci chiar în acel moment deja există Asta! Deja există ceva din altă lume, din cu totul altă viaţă. Uite asta mai zic şi eu! O descoperire surprinzătoare, poate, cea mai importantă descoperire din ultimul timp.

— Tu eşti acum atât de frumoasă, Maia:)

— Da? Dar cum vezi tu această frumuseţe?

— Ei, nu ştiu cum... Uite, ieri, de exemplu, deveniseşi atât de nesuferită. (Uite, a observat! ...ruşine.) Iar acum tu eşti cu totul alta. Te schimbi atât de mult, acum Lassy parcă ar fi un copil mic, care priveşte, vrăjit, un miracol. Şi ea s-a schimbat.

M-am târât cu totul aproape de ea şi am început s-o privesc drept în ochi. Un val de prospeţime primăvăratică a cuprins toate mişcările, pe neaşteptate, Lassy mă luă de umeri şi mă trânti cu putere pe spate. În cap începu să-mi pulseze totul de un salt brusc al excitării, am început să respir des. Lassy... Dintr-un adolescent neîndemânatic, ea se prefăcu într-o zgripţuroaică mică cu ochi poruncitori şi tandri, care mângâie corpul meu cu priviri încete... Sărutări nevinovate şi profunde în obraji... îmi vine să gem. Degeţelele subţiri abia trec pe clavicule şi coboară spre sâni... Mă încovoiez de o desfătare pătrunzătoare şi insuportabilă... se strânge vulcanul orgasmului care se apropie... Stai! ...Stai, Vulpişoară, altfel am să termin chiar acum... Iată aşa... Încă! Cu palma caldă mă apasă pe frunte, cu cealaltă pe coşul pieptului, mă priveşte în ochi... Primăvară, sfârşit de aprilie... Arbori umezi, pământ reavăn, un cer tandru de un gri de mătase, şuvoaie ale unui ocean adânc, care se amestecă în nişte spirale enorme abia perceptibile... Limita precisă a neînfloririi, culmea primăverii, care chiar acum va deveni un început neauzit şi lipsit de griji al înfloririi... Cât de mult poate dura acest „chiar acum”? ...Oare????!!!

 

Ne întorceam înapoi pe drumul întunecat, tresărind uneori din cauza zgomotului cărucioarelor cu motor care treceau în grabă pe alături. Dimineaţa de azi a fost atât de demult, încerc să-mi amintesc, să confrunt asta cu obişnuita percepţie a timpului, dar nu-mi iese nimic, sunt aruncată ca un dop din sticlă pe drumul semiobscur ce duce spre luminiţe şi mai oglindeşte cerul înalt de seară. Gândurile parcă-mi îngheaţă şi nu am nici o putere ca să le fac să învie. O rotire blândă cu gâdilici şi desfătare în corpul deşert şi uşor... În unele clipe, corpul dispare, sunt doar nişte globule minuscule argintii în spaţiul dens şi fiecare emană desfătare. ...Cum ai putea să descrii toate astea? Şi totul, toate percepţiile vizuale devin asemenea globule – uşoare, strălucitoare, răcoroase... Libertate! Eu vreau să fiu liberă! Tu mă auzi??? Auzi???... Cer înalt, privire arzătoare, chemare înverşunată. Auzi???

 

— Lassy, aş vrea acum să şed într-o careva mănăstire, nu ştii, asta e posibil?

— Da, am să-ţi arăt drumul. E chiar lângă reşedinţa lui Dalai-lama. Acolo e minunat serile, nu e nimeni... Ce-i drept, nu cântă. Iar ziua cântă. În fiecare zi, patru călugări. Iar când e pudja sau o careva sărbătoare, se adună toţi călugării. Şi poţi să stai chiar împreună cu ei.

— Da???

— Ce te-a mirat atât de mult?

— Nu că m-aş fi mirat... Deşi este şi asta. Oare chiar poţi comunica atât de simplu cu călugării?

— Sigur... Numai că ei nu vorbesc engleza. Excepţiile sunt foarte rare.

— Eu îl caut pe un om anume, el precis că ştie engleza.

— A, e clar... Ei bine, hai să te conduc.

— Tu nu te-ai indispus că plec fără tine?

— Ei, puţin de tot:) Dar eu nu aş vrea să rămâi din cauza faptului că eu m-am indispus. Mie nu-mi place că eu m-am şi ataşat puţin de tine, aşa că şi eu însămi vreau să rămân singură acum. Uite, porneşti pe drumul ăsta, mergi înainte şi vei ajunge drept la mănăstire.

— Nu te întrista, micuţo:)

 

Scări, scări, cotituri, se pare că aici poţi să te rătăceşti... A, iată! Prin curtea largă, pavată cu lespezi din piatră, trec fără grabă călugări, trecând prin degete mătăniile. Şi sub felinare stau călugări şi, legănându-se uşor dintr-o parte în alta, citesc cântând nişte cărţi tibetane. Fiecare e concentrat asupra propriei practici. Nu există nici un fel de pălăvrăgeală, nici un prieteşug, mulţumire îngâmfată de sine, dar nici nu e atmosfera obscură a bisericilor ortodoxe cu aer închis, nimic comun. Asta seamănă mai curând cu un institut ştiinţific, unde fiecare îşi vede de investigaţiile sale şi seriozitatea muncii nu-i face pe oameni să fie mohorâţi şi ermetici. Văzându-mă, călugărul bătrân îmi zâmbi larg, îmi făcu cu ochiul şi plecă mai departe, cântând încetişor „Om Mani Padme Hum”. Mă simt aici ca acasă! Totodată, ştiu precis că mă aflu la o mănăstire tibetană pentru prima dată. Imagini vii, care se aseamănă atât de mult cu amintirile, prins-au a roi într-un vârtej al culorilor... M-am aşezat pe o bancă de fier, de pe care pot privi în depărtare la valea ce pleacă dincolo de orizontul care dispare în sosirea nopţii.

O chilie. O ferestruică nu prea mare ce inundă cu soare şi pereţii luminoşi, şi cele câteva obiecte simple: o rogojină, o plapomă subţire, o strachină din lemn, nişte mătănii lungi de un roşu-închis... Sala mare, Budda de aur, legănatul monoton şi plin de vrajă al corpului, loviturile zgomotoase ale tamburinelor, care se răspândesc cu ecou prin corpul deşert ca un clopot... Tronul galben, cusut cu aur... Pietate... Bucurie ce se scurge peste margini. Dalai-lama! Faţa, faţa, cum îi este faţa? Nu pot să-mi amintesc acest lucru.

Am sărit de pe bancă, având intenţia fermă să aflu totul chiar acum. Mă apropii de primul călugăr întâlnit în cale şi-i spun că vreau să mă întâlnesc cu Dalai-lama. El a făcut un zâmbet larg, i-a chemat pe alţi călugări şi iată că, în sfârşit, printre ei s-a găsit unul care vorbeşte engleza.

— Sanctitatea Sa acum nu e la Daramsala. Dar e posibil că se va întoarce săptămâna viitoare şi va avea o audienţă publică.

— Dar îl cunoaşteţi pe Lobsang? Este oare printre marii lama Lobsang?

Ei au schimbat câteva priviri, apoi au strâns din umeri.

— Mie-mi trebuie cineva care e aproape de Dalai-lama.

— Poate, Sanctitatea Sa Karmapa?

— Dar cum aş putea să-l găsesc? Aş putea să mă întâlnesc cu el?

— Da, desigur. E uşor să-l găseşti – trebuie să pleci la Daramsala de jos.

— Şi e simplu să te întâlneşti cu el?

— Apoi da... De trei ori pe săptămână şi dumnealui are audienţe publice şi e foarte simplu să nimereşti acolo. Poţi afla amănunte la oficiul care se află lângă hotelul Tibet din McLeod. Dar azi e sâmbătă, aşa că va trebui să aştepţi vreo cinci zile.

— Cinci zile? Ei bine, mulţumesc... Dar unde locuieşte Sanctitatea Sa Dalai-Lama?

— Iată acolo, călugării au arătat spre poarta de alături.

Discuţia mergea foarte greu din cauza englezei lor, mi-a devenit clar că nu voi putea obţine de la ei decât informaţie de serviciu. Uşor dezamăgită şi de asta, şi de faptul că Dalai-lama acum nu e la Daramsala, m-am îndreptat spre poartă.

Paza alcătuită din hinduşi înalţi cu feţe indiferente şi arme de pe timpurile primului război mondial îşi întoarse privirile spre mine. Am întrebat dacă pot să intru înăuntru... Sigur că nu. Na-ţi-o bună, îşi cer scuze... Ei bine, înseamnă că-mi rămân băieţii, mâncarea (fire-ar să fie, sunt şi flămândă ca o fiară!), Internetul... Poate, s-o găsesc chiar acum pe Lassy?

 

<< Back

Forward >>