« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 43

Ieşirea din tabără s-a dovedit a fi mai simplă decât intrarea. La locul cel mai văzut se află un buton pe care nu poţi să nu-l observi, am apăsat şi uşa s-a deschis. Cum de nu l-am observat atunci când mă frăsuiam, căutând ieşirea, mă gândeam chiar să mă arunc pe sârma ghimpată... totuşi, ce face frica din om... d-apoi că şi frica este o emoţie negativă, nu-mi place această senzaţie. Pe de altă parte... iată, merg acum pe cărare şi, dacă voi face un pas într-o parte, mă voi face ţăndări, prin urmare, frica este un protector, ea te ajută să supravieţuieşti? Sau nu? Dar parcă eu cu capul meu nu înţeleg că mă voi face bucăţi? Sigur că înţeleg. Este absolut clar că o parte enormă de temeri este lipsită de sens şi inutilă, e un simplu balast care atrage după sine un spasm general, o cufundare totală în emoţiile negative, cel puţin, acestor temeri vădit tâmpe aş vrea, la sigur, să le pun capăt.

O turmă întreagă de maimuţe îşi făcu apariţia pe neaşteptate din pădure – zece, douăzeci, patruzeci... câte-s ele?! Jungla a înviat, se scutură sute de ramuri, foşnesc tufarii, pretutindeni e mişcare şi pe drum, o duzină după alta, trec tot noi şi noi maimuţe de cele mai diferite mărimi – de la minuscule până la cele de un stat de om, am văzut ceva de felul ăsta în nişte desene animate despre Maugli, dar niciodată nu aş fi putut crede că o animaţie poate semăna atât de mult cu realitatea. Un adevărat râu, un râu de maimuţe. Mă ocolesc, curg în jurul meu din ambele părţi şi... între altele, mi-e frică! Stau ca un cui bătut în mijlocul unui şuvoi viu. Şi dacă vor tăbărî asupra mea?

Vreo două minute a tot curs râul viu din jungla de o parte a drumului în jungla de cealaltă parte, sfârşindu-se tot atât de repede cum a şi început. Jungla mai vălurează, respiră ca o mare, dar deja se potoleşte, plecând înapoi. Doar o femelă cu doi pui s-a reţinut la marginea drumului, stă şi mă priveşte, cu milă sau cu tristeţe, nu înţeleg, se scarpină într-un mod nostim, puii microscopici s-au agăţat de blană şi atârnă ca... desigur, ca nişte maimuţe:) E flămândă sau ce-i cu ea... şi nu am ce-i da, n-am nimic cu mine, am scotocit prin buzunare – nimic. Mi-i milă de ea, m-am dat mai aproape, m-am aşezat, privesc, privirile ni s-au încrucişat, are nişte ochi atât de trişti... of... OF!!! Halal să-ţi fie!! Maimuţica tristă s-a făcut toată numai furie! De îndată ce s-a lovit cu privirea de privirea mea, ochii i s-au înroşit, şi-a deschis botul plin de colţi şi a pornit spre mine! Din tufari a sărit un mascul mare şi, cât ai clipi din ochi, a şi ajuns la picioarele mele, se sprijină pe labele din faţă desfăcute la distanţă mare, şi-a îndreptat umerii, acuşi va sări! Dinţii! O!... Gura deschisă diabolic de larg i-i plină cu AŞA nişte colţi – rechin adevărat. În sfârşit, mi-a trecut prin minte că trebuie să încetez a-i privi în ochi, nu ştiu de ce, dar asta îi înfurie. Se pare, însă, că e târziu deja... La început, frica m-a paralizat, iar apoi, când am înţeles că atacul este inevitabil, am făcut ceva surprinzător chiar şi pentru mine: m-am aplecat brusc spre mascul, mai că nu bot în bot, am căscat larg gura, am şuierat zgomotos la el, am făcut o mutră plină de furie, am început să clănţănesc sfâşietor din dinţi... de m-ar vedea cineva acum:) Ei, acuşi mă va omorî, jigodia... vai!... a avut efect! Masculul s-a calmat, s-a clătinat puţin înapoi, s-a întors într-o parte, s-a dat înapoi... şi cu asta confruntarea noastră s-a încheiat în mod paşnic. O lecţie pentru viitor: să nu privesc maimuţele în ochi. Uite că frica te ajută, uneori, să găseşti o soluţie ingenioasă, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să rânjesc dinţii şi să încep a sâsâi astfel, instinctele primitive s-au trezit sau ce-a fost cu mine? Reiese, deci, că frica te ajută să găseşti o soluţie justă? Aşadar, ceea ce încurcă vădit, trebuie să fie eliminat, iar în rest trebuie să mă descurc. Nu este exclus că atunci când gunoiul evident de emoţii negative şi frică deşartă va dispărea, voi avea şi mai multă claritate.

De fapt, văd ceva straniu. Kaoru mi-a spus că ea este o ultra moderată, iar Michel – commandos, dar ele arată tocmai invers. Kaoru e concentrată, activă, chiar dură, deşi palma dată băiatului la popou a fost o atingere plină de simţ, e o căţeluşcă desfrânată, asta-i precis... Iar Michel e fierbinte, nu e grăbită, răsuflă în urechi, spune cuvinte pline de tandreţe... mi-a pipăit pieptul... m-am cutremurat tocmai de valul de excitare ce a trecut prin mine... iar Kam... nu, deocamdată nu înţeleg în ce constă deosebirea dintre dânşii.

 

Deja de zece minute bat pragul oficiului Sanctităţii Sale, toate uşile sunt deschise, dar în jur – nici ţipenie. Un bătrân tibetan solitar priveşte impasibil la mişcările mele, învârtind cu mâna dreaptă un careva mecanism tibetan cu lănţişor la capăt, buzele lui abia tresar într-un ritm cu mişcările, se vede, asta i-i practica. Curios lucru, el vrea să ajungă la iluminare învârtind cine ştie ce fier?... D-apoi că eu nu ştiu ce mai face el în afară de aceste mişcări neroade, din punctul meu de vedere. Am încercat să-l întreb, dar el, desigur, nu ştie engleza deloc, a zâmbit doar şi a revenit la ocupaţia-i monotonă.

Pierzând speranţa de a afla măcar ceva, m-am aşezat pe un scaun strâmb pe care cineva l-a scos în curtea mică inundată de soare. Aici e cu totul altă viaţă, este imposibil să-ţi imaginezi că pe undeva mai există metrou, grabă, stare cenuşie, iarnă, serviciu... Ritmul negrăbit, monoton, plin de vrajă al lumii tibetane se înscrie organic în impetuozitatea şi tensiunea fiecărei clipe din viaţa taberei – ca două şuvoaie, unul rece, altul fierbinte, s-au îngemănat, dar nu s-au amestecat. Îmi place să pendulez între cele două, încolo-încoace, ca în scrânciob, de la imperturbabil la hotărâre, de la negrăbire la impetuozitate, de la seriozitate la pasiune ce rupe capul. Un scrânciob ce se leagănă deasupra lumii... Cum sunt eu? La această întrebare nu am putut să găsesc răspuns niciodată.

— Aştepţi pe cineva? un tibetan robust, nu prea înalt apăru în capătul îndepărtat al curţii.

— Da, mi-ar trebui cineva din oficiu.

— Eu lucrez în oficiu.

— Da? Minunat:) Atunci spune-mi, cum aş putea să fiu primită în audienţă la Karmapa?

— Mâine la ora 11 trebuie să fii la reşedinţa sa cu paşaportul.

— Dar cum pot să ajung într-acolo?

— Ei, poţi să iei un taxi, deşi, desigur, asta costă scump. Cel mai simplu e să urci în autobuz, numai că mai întâi va trebui să ajungi în Daramsala de jos, iar de acolo să iei autobuzul spre Norbulinga. Ei, în asta nu-i nimic complicat:), dacă, desigur, nu eşti prima zi în India.

 

În India nu eram prima zi, dar cu fenomenul denumit „local bus”, probabil, nu mă voi putea deprinde niciodată, mai ales, dacă acest bus se mişcă printre munţi! Nu pot înţelege nicidecum, în ce mod acest schelet din plastic şi fier poate face asemenea viraje pe serpentină. Doi hinduşi care şed pe scaune alături de mine (în autobuzele locale scaunele sunt grupate câte trei, ce-i drept, ele-s prevăzute pentru oameni cu totul supli) mă tot strângeau la fereastră cu masa lor dublă, dezlipindu-se fără prea mare dorinţă după strângerile „forţate”. Scrâşnet de fier, claxonul care bate neîntrerupt în creieri, scârţâitul roţilor şi vârf la toate astea – o cascadă de muzică ritmică locală din difuzoare, intensificată de vocile a cel puţin jumătate din pasageri... Of, nu... E deja Daramsala de jos? Mai departe plec cu taxiul, oricât ar costa.

După această coborâre exotică avem greţuri în toate sensurile acestui cuvânt. Autobuzul mă scuipă în strada îngustă şi murdară, chiar în mijlocul unui alai sărbătoresc. Asurzind cu ţipetele unor trompete de aramă, care străluceau în razele soarelui fierbinte de amiază, cu bubuitul tamburinelor enorme din bronz, în care bat cu putere şi fără nici un simţ al ritmului zeci de zei butaforici, procesiunea curgea fără grabă în jos pe stradă.

M-am strecurat pe trotuar, dar şuvoiul lipicios de mase populare în sărbătoare s-a scurs şi încoace. Disperată, am alergat în primul magazin întâlnit în cale pentru a-mi trage puţin respiraţia înaintea ultimului efort în întâmpinarea lui Karmapa. Magazinul mă întâmpină cu obişnuita curiozitate şi mirosul pătrunzător al chimiei locale... Nu, probabil, e mai bine în stradă... numai putoarea asta îmi mai lipsea.

Folosind toate abilităţile mele de alpinism şi escaladare a munţilor, de depăşire a obstacolelor, am răzbătut, în sfârşit, spre staţia de taxi, unde am sărit în prima maşină ce-mi stătea în cale.

 

Strângându-se grămăjoară în anticamera mică de la primul etaj, vizitatorii aşteaptă ora fixată. Da, karma lui Karmapa nu e dintre cele mai bune, dacă el, la audienţele sale, este nevoit să-i vadă pe toţi aceşti oameni. Un zâmbet pentru toţi, parcă l-ar fi cumpărat la acelaşi magazin. Ce simt ei acum? D-apoi că pot să mă apropii şi să întreb! Mă dau lângă un cuplu – un tânăr îi povesteşte ceva unei doamne incolore în vârstă, le dau bineţe şi-i întreb ce simt ei acum, înainte de întâlnirea cu Karmapa.

— O! O! Sunt atât de emoţionată... Or, e eu zeu viu! Mă simt ca un copil în faţa lui, deşi el are 17, iar eu am 40, faţa doamnei rămâne tot atât de pustie, plicticoasă, dar e întinsă în zâmbet.

— Şi eu simt că acuşi se va produce ceva important, foarte important în viaţa mea, tânărul susţine spusele prietenei sale.

Se vede, el, de bună seamă, îl va privi cu interes pe „zeul viu”, dar îmi pot imagina că va manifesta acelaşi interes şi faţă de... Da’ ce să mai născocesc! Se pare că el niciodată nu trăieşte un interes viu, pasionat, când eşti gata să laşi, să dai totul pentru aceea ce te atrage... Dar oare există asemenea oameni în genere? Da, există, i-am văzut la Bodhgaia, în tabără... Dar ceilalţi, toţi aceşti oameni care umblă neîncetat în jur, exprimându-şi neîntrerupt admiraţia butaforică... aceşti oameni au ceva viu în ei?

D-apoi că şi mie mi se întâmplă să fiu tot atât de butaforică! Am fost învăţată: când, unde şi faţă de ce trebuie să-mi exprim admiraţia, uneori mă prefac şi eu că-mi place ceva... Cu ce-am trăit eu până a veni în India? Mi-a părut totdeauna că viaţa mea e plină, saturată, intensă, dar iată că acum ea s-a perindat înaintea ochilor mei doar în câteva clipe... Tot ce-am considerat strălucit şi intens, acum nu mai are nici o importanţă. O descoperire ce sperie şi bucură concomitent. Dar a fost nu numai asta. Nu numai. Prin toată această butaforie, ca un nerv viu, trece aspiraţia, la început vagă, abia perceptibilă, fără un scop concret, care apoi, însă, declară despre sine tot mai clar şi mai clar, şi, în sfârşit, explodează într-o ruptură de la viaţa veche şi venirea încoace, într-un salt disperat de căutare a nu se ştie ce.

...Şi la ce-i trebuie toate astea lui Karmapa? Şi această ceremonie prostească de înmânare a aţelor roşii, şi această prelegere deşartă, aceste fraze formale, pe care el le pronunţă de acum a câta oară cu aceeaşi intonaţie monotonă de om plictisit? Or, el are doar şaptesprezece ani... Ochi de tigru, buze... O dorinţă care pulsează surd... Labele, privirile – el mă priveşte ca un băieţandru! Până când un alt călugăr traduce frazele lui Karmapa în engleză, el se zgâieşte la mine – ca un copil? ca o fiară?... L-aş înşfăca, l-aş trage după mine, m-aş tăvăli cu el în iarbă înaltă, aş râde, l-aş privi în ochi. Un pasionat băieţaş tibetan în straie de călugăr... Curios lucru, el vede vise erotice?

Nu înţeleg eu nimic în acest budism pentru mase. Ce înseamnă a-ţi vedea mama în fiecare fiinţă? Parcă mama îmi este fiinţa cea mai apropiată? De ce? Aş înţelege dacă mi s-ar spune să văd în fiecare fiinţă pe Dalai-lama, Budda, dar mama??? Nu, dacă eu îmi voi vedea mama în fiecare fir de iarbă... Ideea compasiunii nu-mi este nici ea înţeleasă. Din ceea ce mi se spune ar reieşi că principalul nu e ceea ce trăieşti, simţi tu, ci doar ceea ce faci – ajută, dă etc. De parcă ajutorul ar consta numai în aceea ca să dai! Şi dacă eu voi da, iar omul va deveni încă mai avid, mai hrăpăreţ, dacă se va întări în obscurităţile sale? Nu, nu sunt de acord că există anumite acţiuni ce pot fi atribuite univoc la ajutor, la ceea ce-l va face pe om mai bun... Mai bun? Dar ce înseamnă mai bun? Or, ceea ce-i mai bun pentru mine, poate să fie cu totul altfel pentru un altul... Şi atunci de ce să mă călăuzesc? Reiese că budiştii pornesc de la premisa că „mai bun” al lor şi este „veritabilul”, dacă drept acţiuni consideră ajutorul acordat altor oameni?

Potecile pitoreşti din parcul Norbulinga mă aduc la un pârâu mic cu o punte decorativă. Aici m-am şi oprit pentru a-mi descurca gândurile. Mai bun – mai rău – ce-i asta în genere? Dacă eu îmi doresc iluminare, apoi pentru mine va fi mai bun ceea ce mă va conduce într-acolo. Dar asta nu va fi neapărat ceea ce-mi este plăcut! Tocmai invers – cu cât sunt mai puternice suferinţele mele, cu cât mai insuportabilă devine viaţa mea, cu atât mai ardent tind spre libertatea de EN. Reiese, deci, că pentru scopul meu – pentru libertate, un om care simte compasiune şi care vrea să mă ajute trebuie să-mi creeze situaţii de suferinţă, dacă eu, în momentul dat, vreau anume asta! Dar parcă mă întreabă cineva ce vreau eu anume acum? Parcă despre asta mi-a spus măcar un budist? N-am auzit aşa ceva. Ei îmi tot vorbesc despre careva fapte bune şi, desigur, toţi ceilalţi aşa şi înţeleg: dă tot ce ai, ascultă, nu-ţi da mânia pe faţă... Nu e clar.

Ce este compasiunea? Că doar nu este o suferinţă comună. Eu mai înainte aşa şi credeam: dacă-l văd pe cineva care suferă, înseamnă că şi eu trebuie să trăiesc aceleaşi sentimente şi asta ar fi trebuit să fie un criteriu că am „suflet mare”. Ce aiureală! În loc să sufere numai unul sunt deja doi suferinzi. Şi asta este iluminare?

Nu, nu există nici o claritate în asta. E timpul să mă întorc înapoi. Deşi aş putea să şed în gompa răcoroasă, frumoasă cu polog negru şi pictură tibetană impecabilă, dar eu acum vreau altceva, eu nu pot sta locului. Îmi trebuie acţiune.

 

<< Back

Forward >>