« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 45

M-a trezit un soare strălucitor. Doi pereţi ai casei reprezentau, în esenţă, două geamuri mari, de aceea odaia era luminoasă aproape toată ziua. E doar ora nouă, dar frige chiar bine... şi asta e în noiembrie! Poate, las jaluzelele şi mai pirotesc un pic... m-am întors pe cealaltă parte şi am văzut ceva ce mi-a alungat somnul pe dată – lângă peretele opus şedea Kam şi privea în geam.

— Kam!

— Astăzi plec şi aş vrea, înainte de plecare, să stau de vorbă cu tine.

— Unde pleci? Poate, plec şi eu cu tine?

— În Sri Lanka, dar tu nu poţi merge cu mine.

— De ce?

— Eu nu am această dorinţă.

— Pot să fac ceva ca să-ţi apară o asemenea dorinţă?

— Cred că da.

— Să elimin emoţiile negative?:) Am ieşit de sub plapomă şi m-am întins, îmi plăcea să mă scald, nudă, în privirea lui Kam.

— Sigur, ce altceva. Tu ai venit în India, te-ai întâlnit cu practicanţi, ai obţinut careva informaţii despre aceea ce este practica căii directe şi acum tot ce-ţi rămâne este sau să începi această practică, sau să revii la obişnuita viaţă de casnică, ziaristă sau călătoare – nu contează.

— Eu...

— La moment, tu nu prezinţi nimic, Kam a spus aceste cuvinte cu atâta tandreţe, încât nu am simţit obidă nici pentru o clipă şi chiar... chiar mi-a apărut un gâdilici în inimă, a săltat dulce şi a trecut în mâna stângă, unde s-a şi împrăştiat. – La moment, tu eşti un sunet deşert, o apologie de cimitir. A suflat vântul, s-a rupt o frunză de la ram şi a căzut pe genunchi. Ai scuturat-o şi nu-i. Oamenii se nasc, trăiesc şi mor şi asta e doar un foşnet de frunze uscate, nimic mai mult.

— Eu am să fac practica, sunt sigură.

— Iar eu – nu.

— De ce? Tu crezi că eu sunt incurabilă şi nu-mi va reuşi nimic?

— Nu, pur şi simplu, eu nu gândesc la modul condiţional, eu nu meditez despre viitor, deoarece nu există nici un fel de viitor, există doar momentul curent, există numai acum şi acum tu trăieşti sau nişte stări luminate, sau nişte stări obscure şi nici un fel de cuvinte nu pot schimba ceea ce este acum. Chiar acum tu nu faci practica, prin urmare, nu există nici un temei de a presupune că tu ai să te ocupi de ea cândva.

— Am să mă ocup de ea, eu înţeleg că aceste cuvinte ale mele nu valorează nimic, dar am să mă ocup.

— Eu nu am spus, Maia, că aceste cuvinte ale tale nu valorează nimic. Cuvintele pe care le-ai spus prima dată nu însemnau nimic. Acum tu ai repetat aceleaşi cuvinte, dar ai trăit în acest moment altceva – tu nu vorbeşti doar ceea ce nici tu nu prea crezi, tu simţi mai multă hotărâre, ardenţă. Iar asta deja „înseamnă” ceva. Şi dacă tu vei mai începe să depui eforturi, să le fixezi, să lupţi pentru această clipă, pentru aceasta, apoi cu fiecare acţiune viaţa ta va însemna tot mai mult – nu numai pentru mine, dar, întâi de toate, pentru tine însăţi.

— Eu înţeleg. Eu voi lupta pentru această înţelegere.

— Iarăşi „voi”? Nu există „voi”, Maia. Începe chiar acum, nu mâine, nu după prânz, ci chiar acum şi spune chiar aşa: „eu acum lupt” sau „eu acum nu lupt”, toate celelalte sunt o înşelare de sine. Dacă nu lupţi acum, apoi nu spune „eu voi...” – astea-s doar nişte vorbe dulci pentru a te amăgi pe tine însăţi, pentru că lucrul cel mai important nu sunt planurile tale, ci anume ceea ce este acum.

— Acum eu nu fac nimic. Eu nu întocmesc lista emoţiilor mele negative, nu fixez intensitatea şi durata lor, nu depun eforturi cu adevărat semnificative pentru eliminarea lor, ca să nu mai vorbesc despre supraeforturi, nu încerc să înlocuiesc emoţiile negative cu percepţiile care-mi plac.

— Da, asta e altceva, Kam zâmbi, or, tu simţi deosebirea?

— Deosebirea?

— Da, la început tu ai spus „eu voi”, iar apoi – „eu nu fac nimic”. Un observator care e lipsit de orice experienţă în practică ar presupune că în prima frază e mai multă afirmare a vieţii, pe când cea de-a doua este pesimistă. Iar tu simţi deosebirea în modul în care te percepi pe tine însăţi?

— Da... da, simt. În primul caz e o nebulozitate... nimic distinct nu pot să spun. În cel de-al doilea e mai multa mobilizare, mai multă dorinţă, da, precis, mai multă dorinţă şi... bucurie?

— Presentiment?

— Da, şi presentiment... iată ce e, Kam... probabil, nu mai are nici un sens să rămân aici. Nici în tabără, nici la Daramsala, nici în India în genere. Şi, desigur, nu are nici un rost să plec în Sri Lanka. În tabără nu am ce face, sunt doar un pui fără pene, iar în India... nu am găsit aici nimic interesant, asta e, pur şi simplu, o altă ţară, alţi oameni, nici mai mult nici mai puţin vii ca oriunde în altă parte. Iată ce am să fac eu... cred că am să plec acasă. Acolo vor fi o sumedenie de situaţii în care am să pot să-mi fac practica. Numai îmi imaginez că am să mă cufund iar în mlaştina ceea, că am să-mi văd părinţii, cunoştinţele, am să plec la serviciu... îndată se ridică atâtea emoţii negative!! Nici nu-ţi imaginezi!!:)

— Îmi imaginez:), Kam râse vesel, dădu din cap, chiar îmi imaginez foarte bine, or, eu tot nu din ou am ieşit, am trecut şi eu această cale de la cufundarea deplină în obscurităţi până la acest moment. Da, îmi place decizia ta.

— Crezi că e o decizie corectă?

— Uită cuvintele „corect”, „are sens” şi altele de felul lor. Repet, e o decizie care-mi place. Îmi place să-mi imaginez că ai să te întorci acasă, ai să te cufunzi până peste cap în mlaştina ta, anume a ta, Maia, pentru că emoţiile negative care-ţi apar sunt anume emoţiile tale, deci, nu spune „această mlaştină”, spune „mlaştina mea!”. Îmi place să-mi imaginezi cum vei începe să lupţi ca o tigroaică împotriva obscurităţilor, să le învingi, să mori din cauza lor, să te cufunzi în disperare, să radiezi de bucurie. Într-un careva moment, vei decide să scuipi pe toate – pe practică, pe practicanţi, pe Sart, pe mine şi pe alţii...

— Kam,...

— Eu ştiu ce spun. Tu AI SĂ IEI aşa o decizie şi poate nu numai o dată. Tu ai să te cufunzi, apoi ai să te ridici la suprafaţă, apoi iar şi asta-mi place pentru că asta e lupta în care poţi să învingi. Lipsa acestei lupte este înfrângere vădită şi totală...

— Nu pot să-mi imaginez cum aş putea trimite practica... pe tine... ei bine, d-apoi tu ai spus că are importanţă doar ceea ce este acum, atunci de ce îmi spui că-ţi place să-ţi imaginezi ceva ce poate să fie, dar poate şi să nu fie, nu?

— Tu eşti o fată aţoasă, Kam surâse, această calitate îţi va prinde bine dacă vei reuşi s-o îndrepţi împotriva obscurităţilor tale şi astfel s-o atragi de partea ta. Eu nu spun acum că va fi ceva, eu spun că-mi place să-mi imaginez asta şi aceste percepţii există anume acum — şi dorinţa mea de a mi te imagina o tigroaică furioasă care se aruncă asupra propriilor emoţii negative, şi plăcerea mea prilejuită de această imaginaţie. Dar de aici nu pornesc nici un fel de rătăciri – nu apare teama că totul ar putea fi altfel, nu apare îngrijorarea, nemulţumirea din cauza că sarcina care stă în faţa ta este complicată şi aşa mai departe. Percepţia revelatoare generează doar percepţii revelatoare. Dorinţa de a mi te imagina o tigroaică furioasă a apărut împreună cu un impuls de simpatie faţă de tine, dar de unde s-a luat acest impuls? Da’ cine ştie... nu ştiu. Posibil, în momentul când ai început să enumeri ceea ce NU FACI, în acest moment ai depus un efort, ai renunţat la autoliniştirea adormitoare, ai manifestat sinceritate, ai simţit aspiraţie, or, toate acestea sunt percepţii revelatoare şi o scânteie a dat naştere alteia, iar aceea, la rându-i, următoarei, or, Trăirile nu aparţin cuiva personal, asta-i ceea ce se află în afara limitelor lui „eu” şi „tu”, de aceea sinceritatea ta a generat fantezia mea îmbucurătoare, însoţită de aflux de Extaz, iar el, la rândul său, neapărat va avea cândva un ecou în tine sau în altcineva şi atunci când tu vei fi într-o stare foarte gravă, aproape înfrântă de obscurităţi, el se va aprinde în tine pentru o clipă, oferindu-ţi încă o şansă de a-ţi aduna forţele şi a învinge. Sau invers, când vei privi cu triumf câmpul de luptă, liber chiar şi de cadavrele obscurităţilor, el se va aprinde în tine cu lumina nelimitatului sau cu fermitate neclintită, sau cu extaz vâscos, cu ce vrei, cine ştie ce poate fi, aşa că nici un act de sinceritate, nici un efort de-al tău nu se va pierde zadarnic, de aceea luptă pentru fiecare clipă a ta, deoarece această clipă poate fi trăită sau în trăiri revelatoare, sau în percepţii obscure, sau în lupta împotriva obscurităţilor – altceva nu ni-i dat.

— Taiga m-a invitat să vin încoace la anul, ea va fi aici?

— Ea vrea să fie aici, dar ce va fi şi cum va ieşi, asta, precum îţi dai seama şi tu, nu se ştie. Şi eu aş vrea ca tu să fii aici şi ceea ce se va întâmpla între noi toţi şi în fiecare din noi depinde integral doar de modul în care fiecare va trăi acest an.

În general vorbind, totul e clar, ce poţi să mai spui aici... numai că apare o întrebare şi pe dată ea este tăiată parcă cu briciul – da’ ce-am făcut eu pentru a răspunde la această întrebare? Deocamdată, nimic, apoi ce să mai întreb? Ce pot să înţeleg eu acum în starea mea tâmpă de acum? Eu vreau să mă curăţ de prostii, vreau să nimicesc emoţiile negative şi-mi place atât de mult să-mi imaginez că la anul am să vin încoace alta, cu totul ALTA, nu de aceea că voi avea aşa o dispoziţie, ci pentru că eu cea de azi nu va mai exista, pur şi simplu, or, eu am să devin alt om... şi când mă gândesc că atunci şi Kam, şi Sart, şi chiar „omul cela” vor putea să mă înveţe multe... apare aşa un... aşa un sentiment... înainte e o întreagă viaţă, înainte e viaţa adevărată! Eu încă nu am trăit, dar eu voi lupta pentru a începe să trăiesc, pentru a-mi folosi şansa.

— Eu vreau să mă plimb cu tine, Kam. Mergem? Vreau să-ţi mai pun o întrebare, să mă dumeresc în ea.

— Ce fel de întrebare?

— Despre emoţiile negative ca „ceea” ce stă în spatele lor, vreau să am claritate în măsura în care ea este posibilă acum.

— Bine, ne vom întâlni la portiţă peste vreo douăzeci de minute, ne vom ridica în munţi şi vom mai sta de vorbă.

 

Coborând spre McLeod Gandj, am mers spre cascadă. Lângă „Green Hotel” mai nu m-a luat în coarne o vacă rătăcită şi nici până azi nu pot să-mi dau seama ce o fi putut însemna asta:) E destul de sensibil când ţi se înfige sub coastă un os tare... afurisenia... ce s-a năpustit ea asupra mea? Soarele ne lingea umerii fără a se sinchisi, câtuşi de puţin, de privirile celor din jur.

— Deci, iată ce am scos eu din discuţia precedentă... Că omul posedă capacitatea de a învăţa să-şi creeze cele mai sofisticate obişnuinţe, el e apt să facă minuni dacă doreşte, dar în ceea ce priveşte emoţiile negative totul e completamente altfel: în primul rând, nimeni nici nu vrea să se elibereze de ele şi nici chiar nu apare gândul că una ca asta este posibil. În cel de-al doilea rând, chiar dacă şi ar vrea s-o facă, fără un supraefort nu va ieşi nimic, trebuie să-ţi ieşi literalmente din carne şi oase, să te întorci pe dos ca să elimini cea mai simplă iritare, o ştiu bine... Şi atunci când cei care pot vedea văd procesul de trăire a emoţiei negative de către om, ei văd cum nişte fiinţe îl devorează pe om, aşa e?

— Ei văd ceva şi interpretează acest ceva ca pe o devorare.

— Bine, dar dacă asta e devorare, atunci la om ceva scade, iar la acele fiinţe se adaugă?

— Desigur, aşa şi este, cu toate aceste, „devorarea” este anume o interpretare, deoarece dacă, făcând baie, tu devii mai curată, speli murdăria de pe tine, aceasta ar putea fi interpretat aşa că apa te devorează pe tine, or, pe tine rămâne mai puţină murdărie, iar în apă – mai multă.

— Din câte-mi dau seama, în cazul emoţiilor negative totul e absolut altfel măcar şi pentru faptul că după spălat eu mă simt mai bine, iar după o emoţie negativă – oribil.

— Da, dar, cu toate acestea, eu prefer să nu uit că „devorarea” este doar o interpretare şi că nu există nici o garanţie că, odată cu trecerea timpului, nu se vor deschide alte aspecte ale percepţiilor tale pe care va fi mai comod să le descrii printr-o altă interpretare, începând cu „ele ne salvează de la o nenorocire încă mai mare” şi terminând cu „ele ne-au făcut robii lor pe viaţă”.

— Şi ce e de făcut dacă totul e atât de incert principial? Or, experienţa continuă şi noi nu vom avea niciodată un set final de percepţii, totdeauna ni se va deschide ceva nou în faţă, ceva ce ar putea schimba şi o interpretare convenabilă... ce e de făcut, Kam? Cum poţi să faci măcar ceva, dacă nu ai siguranţa că apreciezi corect ceea ce se întâmplă?

Kam mă cuprinse de umeri, noi mergeam încet pe drumul spre Bagsu.

— Maia, îţi repet încă o dată – nu există nici un fel de interpretare finală şi nici nu poate exista. Există numai aceea care ţi se pare cea mai potrivită în circumstanţele date, în prezenţa acelor percepţii pe care le ai acum. Ei, de exemplu, tu vezi că cineva se aruncă asupra ta cu un cuţit. Ai să meditezi atunci dacă el vrea să te omoare ori numai să te sperie, poate, nici nu pe tine vrea să te atace, acuşi va vedea că tu nu eşti aceea şi va lăsa mâna în jos în ultima clipă? Or, în realitate poate fi orice, dar asta nu te împiedică să întreprinzi măsuri hotărâte – să-l loveşti în mână aşa ca el să scape cuţitul din ea, să te fereşti de lovitură, iar apoi să te lămureşti. Aşa că la întrebarea: „Cum să faci ceva, dacă nu există o interpretare de adevăr absolut?” există un răspuns simplu: fă ceea ce vrei. Adică ceea ce ai să vrei să faci tu în condiţiile interpretării existente.

— Şi dacă pe urmă va deveni clar că interpretarea ta a fost greşită?

Kam mă privi ironic.

— Maia, tu îmi aminteşti o mamă care tremură asupra copilaşilor săi, cică, de n-ar ieşi ceva rău... dacă se va dovedi că, drept rezultat al acţiunilor tale ai descoperit aspecte noi, ai să-ţi schimbi interpretare sau se vor schimba dorinţele tale. În acest mod vei învăţa, cum altfel? Altfel nu se poate.

— Nu, Kam, de fapt, îmi place acest mod de abordare, dar eu mă situez intenţionat în poziţia acestei mame pentru a mă descurca în toate. Nu se va întâmpla oare că-mi voi provoca daune drept rezultat al unor asemenea investigaţii?

— Da, se poate întâmpla şi asta. Dacă tu vei încerca să înveţi a merge pe patine cu role, apoi şi-n acest caz ai să-ţi faci cucuie, dar oare asta te va întrista? Dacă da, atunci tu vei înceta să patinezi, ai să-ţi găseşti o altă ocupaţie şi atunci, văzând oameni care patinează, nu vei fi cuprinsă de un acces de tristeţe, cică, uite, ei pot, dar eu – nu. Tu vei şti că ai avut o asemenea dorinţă, ai încercat şi ai renunţat – nu te atrage. Nu trebuie să te uiţi la interesul tău, la dorinţa ta ca la ceva orb. Dorinţele, interesul, presentimentul sunt percepţii vii. La un om obişnuit toate astea sunt atrofiate, deoarece el e deprins, din fragedă copilărie, să facă nu ceea ce vrea el, ci aceea ce este acceptat, permis şi atunci când el începe să iasă din această închisoare, descoperă că dorinţele îi sunt imperfecte, contradictorii, sunt rare cazurile când ele sunt însoţite de presentiment, în schimb de multe ori – de emoţii negative. Dar există o singură cale de a creşte un copil – a-i permite să crească. Permite-le dorinţelor tale să se manifeste, eliberează-le de percepţii obscure, generează percepţii revelatoare şi atunci ele vor începe să se fortifice şi, într-un mod absolut de neconceput pentru raţiune, te vor conduce spre noi descoperiri.

— Da, eu ştiu! Or, de atâtea ori am descoperit acest lucru! Tu ai descris totul precis, Kam:) Deci, în pofida faptului că eu înţeleg că interpretarea emoţiilor negative ca percepţii care însoţesc devorarea noastră de alte fiinţe, poate să-mi pară inconsecventă sau chiar inadecvată, cu toate acestea, emoţiile negative sunt stări pe care nu vreau să le trăiesc, ci vreau să încetez a le mai trăi şi folosesc această interpretare de aceea că acum ea are temei şi-mi permite să-mi mobilizez eforturile.

— Da, acum ai înţeles destul de precis.

— Ce bine-i... îmi place să discut cu tine, iese ceva de felul acordării pianului după camerton:) Emit un sunet, adică generez un gând, în tine acest sunet se reflectă, se compară cu etalonul (înţelegerea clară), apoi se întoarce la mine cu notiţă – uite-aici e fals, iar aici e sunet pur. Straniu lucru... de fiecare dată mă mir: de ne nu am înţeles acest lucru dintr-o dată? De ce n-am putut să descopăr singur acest fals şi să-l rectific? Or, eu nu accept orbeşte explicaţiile tale, eu anume că înţeleg!

Strecurându-ne prin morişca metalică îngustă, am ieşit la un drum pavat cu pietre plate ce duce spre cascadă şi, întrecând un grup de călugări tibetani, ne-am ridicat în sus.

— Bine, Kam. Ai putea să-mi mai spui încă ceva despre această interpretare a emoţiilor negative? La ce aş putea să atrag atenţia pentru a face încă mai clară înţelegerea mea că această interpretare este cât se poate de posibilă? Or, eu nu am acele percepţii deosebite, de aceea nu-mi rămâne decât... da’ ce-mi rămâne, dacă nu am percepţii? Eu nu vreau să creez o nouă concepţie, o nouă credinţă, de aceea pot să pornesc doar de la percepţiile existente, iar eu nu le am, apoi ce-i de făcut?

— Poţi să examinez cu onestitate faptele de care dispui. De fapt, nimeni n-o face.

— Şi atunci ce fac ei?

— Ei filtrează informaţia, supun gândurile lor cenzurii. Dacă vei contrapune onest toate datele de care dispui, vei ajunge la concluzii interesante. Ei bine, am să fac acest lucru pentru tine. Uite ce avem noi.

Kam scoase de pe sine bluza sportivă şi eu mi-am trecut cu multă plăcere palma pe burta şi pe spatele lui, spre marea mirare a turiştilor hinduşi care ne veneau în întâmpinare. Pentru dânşii asta e un adevărat desfrâu.

— Unu. Vedem că mulţi oameni învaţă lucruri foarte complicate – rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale, mersul pe o roată etc. Dar să înveţe a elimina măcar cea mai elementară emoţie negative... eu voi spune, pur şi simplu, „EN”, aşa e mai scurt, apoi iată, eliminarea EN se dovedeşte a fi un lucru foarte complicat, aproape imposibil. Şi asta în condiţiile în care, de fapt, fiecare om posedă experienţa că, în situaţii similare, EN pot să apară, dar pot să nu apară. Fiecare posedă experienţa percepţiilor revelatoare – tandreţei, îndrăgostirii, simpatiei, bucurie, deci, ai din ce alege. De aici apare presupunerea că există forţe externe care nu-i permit omului să depună aceste eforturi şi aceste forţe acţionează pe direcţii diferite.

— Doi. Atrage atenţia la următorul moment straniu. De îndată ce a apărut creştinismul, au apărut şi ereziile. De îndată ce apare o careva teorie, imediat se găsesc oameni care încep s-o surpe, s-o cerceteze, să încerce a o contesta. Pe Pământ nu există o singură religie – există vreo zece „de bază” şi mii de modificări. Oamenii nu umblă de bună voie încolonaţi – lor le place să meargă încolo unde vor. Dacă guvernul adoptă un program de dezvoltare a ţării, îndată se găsesc apărători ai drepturilor omului, avocaţi, politicieni, care, de dragul scopurilor lor, încep să nege, să „prăbuşească” acest program. Dacă ar fi acceptat de toată lumea că America nu există, îndată s-ar găsi oameni gata să pornească la drum pentru a o găsi. Dacă se consideră că sexul făcut public e ceva „rău”, apoi imediat sute de oameni se dezgolesc în stradă. Tu şi singură poţi să dai, din mers, sute de exemple. Iar acum hai să privim la EN. E straniu, dar ABSOLUT TOATĂ omenirea crede că este imposibil să trăieşti fără ele, că eliminarea lor este imposibilă şi ideile de acest gen vor fi primite, în cel mai bun caz, cu neîncredere, iar în cel mai rău – agresiv: şi-n Australia, şi-n Japonia şi unde vrei. E un fel de religie universală, împotriva căreia nu se ridică nimeni! Nimeni nu se îndoieşte de faptul că această religie este corectă! Consens social total! E straniu, foarte straniu. Acum imaginează-ţi că eşti văcar. Cel mai bun mod de a păstra cireada întreagă este să faci aşa ca vacile nici să nu-şi poată imagina că poate exista o altă viaţă în afara ocolului, atunci ele nu numai că nu vor lua cu asalt îngrădirea, dar nici n-au s-o caute, nici n-o să se gândească la ea, pur şi simplu, ciocnindu-se de ea, se vor întoarce înapoi. Iar dacă vreuna din vaci, „din prostie”, îşi va propune o asemenea sarcină, ea va fi pe dată atacată de toată armata de institute încorporate, începând cu morala şi terminând cu violenţa deschisă.

— Mergem mai departe. Trei. Uite cum reacţionează oamenii la epidemii, la războaie. Presupunem, un oraş întreg s-a îmbolnăvit de gripă. Tuturor li-i foarte rău, oamenii suferă continuu, îşi pierd bunul simţ de durere, sănătatea lor se înrăutăţeşte brusc, încep alte maladii. Ce întreprinde populaţia? Ea acumulează forţe, introduce vaccinarea obligatorie, îi izolează pe bolnavi de ceilalţi oameni, se ridică un zgomot de nu se mai poate. Iar acum priveşte: EN au cuprins toată lumea, oamenii le trăiesc mereu, gradul de afectare de această boală este straşnic. Nu trebuie să-i explici nimănui că EN este suferinţă, li-i clar tuturor. „Tu mi-ai provocat durere” – iată reacţia tipică la orice acţiune, după care omul simte obidă, gelozie, ciudă sau orice altă EN. Oamenii înţeleg că EN este suferinţă, dar ei NU FAC NIMIC pentru a încerca măcar să gândească: cum ar putea rezolva această problemă, cum ar înceta să sufere, cum să elimine sursa de suferinţe. Parcă asta nu e straniu? Parcă nu e straniu că oamenii care tind spre mulţumire de sine, confort, sănătate, NU FAC NIMIC împotriva uneia din suferinţele lor principale? Ei şi acum imaginează-ţi iarăşi că eşti văcar. Dacă procesul mulsului le va provoca vacilor chin, tu vei face tot posibilul ca ele să aibă faţă de acest chin o atitudine ca faţă de ceva absolut firesc, ca nici prin minte să nu le poată trece că aici s-ar putea întreprinde ceva.

– Mai departe. Patru. Priveşte la cultura noastră, la cărţi, la filme. Nu există nici o carte ce nu ar cultiva o formă sau alta de EN, nu le-ar prezenta drept ceva ce face viaţa mai profundă. Se consideră bună acea carte, se aprobă acel film care reuşesc să trezească mai multe emoţii. Ian priveşte la componenţa acestor emoţii. În cel mai bun caz, cinci procente de bucurie şi tandreţe, iar restul – EN. Dacă tu ai fi văcar, sigur, tu ai avea grijă ca vacile să aibă aşa o cultură, care le-ar interzice să arunce priviri dincolo de îngrădire, care le-ar cultiva ataşament faţă de iesle, le-ar provoca suferinţe numai la gândul că ar putea părăsi ieslele.

— Cinci. Uite la aşa o ştiinţă cum este psihologia. S-ar părea, cine dacă nu psihologii trebuie să cerceteze, să caute căile spre fericire, spre libertate? Ei caută, dar cum? Priveşte cum o fac şi unde caută? Un văcar deştept va crea o „psihologie” care va căuta libertatea de staul... în însuşi staulul, desigur. Îţi dau un singur exemplu. În Marea Britanie, sub egida Societăţii Ştiinţifice Regale, asta nu ţi-i brânză cu smântână, se convoacă un seminar al savanţilor-psihologi în problema fericirii umane. Se discută, între altele, descoperirea unui careva Martin Seligman, psiholog american din statul Penncilvanya, „teoria psihologiei pozitive”. El a creat această teorie, lucrând vreo treizeci de ani asupra studierii stărilor depresive şi, în procesul lucrului, a înţeles că trebuie să se pornească nu de la dispoziţia proastă, ci de la cea bună. În opinia sa, studiind ce simte un om fericit, se pot înţelege criteriile fericirii. Aceste criterii, în opinia sa, vor putea fi proiectate asupra oamenilor nefericiţi, învăţându-i să fie fericiţi. După ce şi-a publicat teoria, Seligman a primit pentru investigaţii 30 milioane de dolari şi acum, împreună cu savanţi de la Universitatea din Cambridge, intenţionează să-şi promoveze teoria în Europa. S-ar părea că nu există nimic deosebit în asta. De exemplu, ţie, Maia, nu-ţi dă nimic de bănuit în teoria asta a lui?

— Parcă nu, omul caută reţete ale fericirii.

— Ei, vezi, nici ţie asta nu-ţi dă nimic de bănuit. Iar esenţa constă în faptul că un om obişnuit, citind despre asta, îşi va spune: „Aha, slavă Domnului, ei, în sfârşit, vor găsi reţete ale fericirii şi mă vor ferici şi pe mine, îmi vor proiecta starea necesară. Ca rezultat, el stă şi aşteaptă fericirea ca marinarul – vremea cea bună pe malul mării, aşteaptă să fie inventată pilula fericirii. Sigur, nici prin minte n-are să-i treacă să caute singur ceva. Cum se poate! Uite ce savanţi mari de la ce universităţi nu pot nicidecum să născocească ceva pentru a-l face pe om fericit, apoi unde să mă mai izbesc eu... Toţi aşteaptă pilula fericirii şi nimeni nici nu încearcă a măcar a se gândi că totul e în mâinile lui. În acest mod, o asemenea „ştiinţă”, pur şi simplu, îi taie omului pofta de orice activitate de căutare.

— Ei, nu... stai, tu vrei să spui că aceste fiinţe se deghizează în oameni şi sponsorizează direcţiile de cercetare ce duc spre impas...

— Sigur că nu:). De altfel, nu-i de mirare că, până şi acum, îţi trece prin minte cea mai absurdă variantă, vădit fantastică. La ce-ar trebui? Aceste fiinţe exercită influenţa cea mai directă asupra oricărui om, or, ei conduc emoţiile sale! Da’ tu crezi că ei nu au putere asupra gândurilor, legându-le de emoţii, limitând libertatea gândirii la un cadru rigid de concepţii stabilite nu se ştie de cine? Imaginează-ţi că ai aşa o posibilitate – să devii suveranul lumii! Unui om îi vei insufla ura faţă de oamenii indezirabili şi teoriile lor, altuia – altceva şi tot aşa. Şi acum uite că şed acei savanţi şi îl ascultă pe raportor, ei doar nu-l ascultă doar, ci trăiesc careva emoţii, Maia. Gândurile lor sunt limitate de concepţii. Stabileşte controlul asupra emoţiilor şi gândurilor lor şi tu vei obţine toate celelalte.

— Sunt de acord în ceea ce priveşte emoţiile, dar dacă e vorba despre concepţii... savanţii tocmai că...

— Savanţii sunt nişte oameni obişnuiţi cu obscurităţi. Ei pot să rezolve ecuaţii sau să cerceteze aceleaşi emoţii, dar întreabă-l pe oricine din ei: „De ce trebuie să-i stimezi pe cei mai în vârstă?” şi el, făcând nişte ochi cât cepele, îţi va răspunde: „D-apoi asta-i evident”, „Tu eşti mică, nu înţelegi?”, „Pe asta este clădită societatea”. Iar dacă ai să-l întrebi de ce trăieşte cu soţia sa, care anume percepţii ale ei îi plac? Aici fie el şi geniul geniilor, îţi va elibera o porţie de agresiune şi fraze lipsite de sens. Tu ai multe iluzii în ceea ce priveşte savanţii. Comunică cu ei. Fiecare din ei are un set rigid de concepţii, în afara limitelor cărora el nu numai că nu poate să iasă, el nici nu îndrăzneşte să se gândească la asta. Şi, deoarece oameni diferiţi nu au seturi identice de asemenea scheme rigide, ele diferă întrucâtva, de aceea oamenii nu se vor înţelege nicicând unii pe alţii. Dacă aş fi dumnezeu, nu m-aş ocupa de asemenea fleacuri cum ar fi să le dau oamenilor limbi diferite – la ce bun? Ei îndată ar crea dicţionare sau ar învăţa o careva limbă. Eu le voi da concepţii diferite, îngrădindu-le cu o pază din EN şi iată atunci rezultatul va fi obţinut, deoarece, în loc să discute şi să mediteze, oamenii scuipă unul în altul cu propriile concepţii şi nu au nici cea mai mică dorinţă de a se gândi: de ce ei consideră că anume concepţia lor este justă.

— Cu cât mai mult vorbeşti, cu atât e mai mare disconfortul pe care-l simt...

— Mergem mai departe, Maia. Imaginează-ţi o vacă turbată, trezită, care se rupe să iasă din ocol, în stepă, începe să împungă îngrădirea, s-o clatine şi în genere să se comporte indecent. Tu, fiind văcar, ce ai face? Gândeşte-te împreună cu mine.

— Ei... întâi de toate, aş întări îngrădirea.

— Just. Dacă vei începe să faci practica căii directe, vei observa că EN devin MAI MULTE, că ele încep să se manifeste mai activ, mai puternic şi chiar uneori începi să-ţi pui întrebarea: ce fel de practică mai este şi asta, dacă drept rezultat al ei EN sunt tot mai multe şi mai multe? Dacă vei începe să faci practica opririi la limita orgasmului, efectul va fi acelaşi! La început, tu te vei rupe între EN şi dorinţa de a termina! Iată ăsta şi este procesul de ridicare a gardului în faţa vacii care nu e cuminte.

— Kam... eu înţeleg că tu nu inventezi nimic acum, de bună seamă, îmi arăţi doar ceea ce ştie fiecare, dar... începe să-mi fie frică.

— Ce-ai mai face cu această vacă, dacă ea, orice ar fi, ar continua să rupă îngrăditura, vezi că acuşi va face o breşă în ea, mai mult chiar, nu numai ea va fugi, dar şi pe altele le va trage din urma ei?

— Ei, nu mai ştiu... în ceea ce mă priveşte anume pe mine, apoi, probabil, aş lăsa-o să plece:) Pentru ce atâta bătaie de cap cu dânsa... ori aş omorî-o... vai...

— Anume aşa.

— Kam, tu crezi că există un pericol real pentru viaţa celui care încearcă să elimine EN??

— Nu, eu nu cred aşa. Nu am temei să cred astfel, deoarece toţi cei care fac practica nu numai că nu mor, dar, din contra, au o sănătate excelentă. Apropo, anume din acest motiv eu nu împărtăşesc întru totul interpretarea acestor fiinţe ca nişte forţe totalmente ostile nouă. Ei bine, mergi pe drum, ai văzut o văcuţă, are lapte gustos... ei, am să-i leg frânghia de coarne, am s-o trag după mine, cu atât mai mult că nici ea parcă nu e împotrivă... ah, e împotrivă?... vom trage mai tare... se împotriveşte puternic?... ei bine, du-te în drumul tău. Eu accept anume această interpretare. Când funia se întinde prea tare, suntem lăsaţi să plecăm.

— D-apoi că e mai simplu să omori, de ce nu omoară? Şi altora le va fi de învăţătură. Iată, noi cu tine ne târâm pe o stâncă, împinge-mă puţin şi gata, nu mai este un practicant:)

— Judeci straniu, Maia... tu însăţi de călăuzeşti de acest principiu – „e mai uşor să omori” – când te ciocneşti de ceva ce este un obstacol pentru planurile tale?

— Nu, eu însămi – nu.

— Iată că nici aceste fiinţe nu procedează astfel. Şi apoi nu uita că ele nu pot să te împingă singure, ele pot doar să trezească ura în cineva şi atunci acel cineva te va împinge. Şi eu nu exclud că ele pot recurge, uneori, la asemenea măsuri... şi ele pot fi diferite, ca şi noi, oamenii. E unul din motivele pentru care eu prefer să fiu adaptat din punct de vedere social. Dacă m-ai pune într-un rând cu nişte oameni selectaţi la întâmplare pentru a organiza un concurs de „normalitate”, apoi eu am să câştig acest concurs, eu mă voi arăta un domn solid şi stimabil, deoarece mă pricep foarte bine în mecanismele care-i dirijează pe oamenii posedaţi de obscurităţi.

— Mă miră faptul că tu, pe de o parte, eşti ceva cu totul miraculos, atingerea de tine generează în mine atâtea... lucruri neobişnuite..., dar, în acelaşi timp tu poţi vorbi absolut adecvat despre ştiinţă, iar în timpul cât mergeam prin Daramsala nu te recunoşteam deloc, tu, de bună seamă, ai devenit cu totul alt om, un turist străin obişnuit şi doar privindu-te în ochi te recunoşteam pe cel cu care am făcut cunoştinţă la Bodhgaia, pe tine-stihie.

— E o artă. Arta supravieţuirii. Or, nu te miră faptul că omul care porneşte în munţi învăţă a se căţăra pe stânci, se obişnuieşte a mânui frânghia şi căngile. Iată şi eu, atunci când pornesc în societatea omenească, îmi iau cu mine echipamentul şi îndemânarea pentru a supravieţui în acest mediu.

Ne-am ridicat până la pietrele pe care am şezut, acum câteva zile, împreună cu Lassy. Simţeam că a venit momentul când va trebui să rămân iarăşi singură, că a mai luat sfârşit o etapă a vieţii mele. Ce va fi mai departe? ...Cascada pleacă în vale, pierzându-se în el ca un şarpe argintiu... Kam şede cu ochii închişi, faţa lui trezeşte admiraţie şi o încordare stranie, necunoscută în tot corpul. Ea trece într-un vuiet abia perceptibil ce răspunde stihiei apei şi pietrelor. Corpul începe a se legăna lin dintr-o parte în alta fără ca eu să particip cumva la aceste mişcări. Imaginea tremură ca în vis... Un acces puternic de somnolenţă, deschid ochii cu putere... Kam! ...Asta nu poate fi! Kam!!! Eu nu puteam să adorm pe aşa de multă vreme încât el să fi dovedit să plece, eu în genere nu am dormit! Kam! Din ochi mi-au răbufnit lacrimile, eu nu vroiam aşa despărţire, nu vroiam să adorm, pur şi simplu... D-apoi că el singur a vrut să plece anume aşa, anume aşa. Kam, de ce? M-am aşezat iarăşi pe piatră şi am izbucnit în hohote de plâns, nici eu nu înţeleg de ce. Aveam o milă nemărginită de mine însămi, nu mai vroiam să rămân singură, nu mai vroiam să mă întorc acasă... Stop! Lovitură, încă una, efort, mă întăresc, tai, încă o lovitură, iarăşi mă întăresc, răgaz... O mică insuliţă a libertăţii.

O mănăstire tibetană! Am sărit şi am alergat în jos pe pietre... Cerul, norii, valea, pinii, păsările, totul a început a se învârti într-un vifor care m-a luat în iureşul aspiraţiei spre libertate. O exaltare răsunătoare, un râs pe toată lumea, cât de mult iubesc viaţa! Am alergat în mănăstire ca un tigru mic, gata să-i antreneze pe toţi cei întâlniţi în cale în jocul său... Un cântec monoton, împăcare cu toate, un Budda de aur, concentrare.

M-am aşezat în colţ, m-am rezemat de perete... Emoţiile negative. Acum două clipe, am eliminat iarăşi emoţiile negative. E o realitate. Şi dincolo de această realitate se deschid lumi, chiar şi o umbră slabă a cărora pare grandioasă. Cât de subţire este acest perete! Trebuie doar să elimini emoţiile negative! ...Dar câtă pasiune, disperare, furie, tenacitate, îndrăzneală trebuie să consacri acestui „doar”!

Am avut cândva un hârciog, care în fiecare zi îşi rodea cuşca metalică. Asta-mi trezea nişte sentimente vagi pe care totdeauna vroiam să le alung. El alerga prin cuşcă, sărea în roata făcută din bare, învârtind-o ba într-o parte, ba în cea opusă, iar apoi se apuca iar să roadă vergile metalice. Eu ştiam precis că el niciodată, NICIODATĂ nu va răzbate la libertate... Şi dacă sunt şi eu un asemenea hârciog? Şi dacă???!!! Asta nu schimbă nimic. Am să rod vergile cuştii, n-am să mă împac niciodată cu roata.

Lăsând capul în jos, strângând pumnii, am aruncat acest gând, acest etern sceptic care se vâră cu o voce scârboasă în orice început, în tot ce are în sine o scânteie de curaj cutezător. Salturi încrâncenate, pasiune pentru viaţă. Eu voi stabili în această ţară alte legi. Eu nu-i voi permite acestui haos să-mi rupă atenţia. Eu voi instaura legea MEA în acest loc în fiece clipă. Legea Bucuriei Tihnite. Legea Imperturbabilului. Legea Stihiei.

— Tashi delek!

— Tashi delek!

Îl privesc, surprinsă, pe un mic călugăr simpatic. Nişte percepţii vizuale neobişnuite... căldură electrică prin tot corpul, un vuiet, o vibrare uşoară...

— Hai cu mine:)

— Unde? ...Ei, desigur, haidem!

Spre mirarea mea, mă ridic cu greutate, trezind un râs prietenos al unui băieţandru cu aşa o privire de ştrengar, încât îmi pare straniu: cum poate el să fie călugăr, având aşa o privire... Trăiri fizice stranii... Tot corpul a amorţit parcă, mă simt ca un cosmonaut în bocanci grei şi într-un scafandru enorm pe care încă nu ştiu să-l dirijez. Nu pot să spun că ar fi nişte senzaţii plăcute. Dar aşa ceva nu am avut niciodată! Acest gând a fost primit cu însufleţire şi m-am avântat înainte. Într-un mod cu totul de neconceput am fost deplasată în curtea mănăstirii, unde am şezut pe o bancă acum câteva zile.

...Un vânt uşor de toamnă fugăreşte frunzele galbene în curtea mică şi pustie. Copacii scânteiază, legănându-se uşor... Dacă priveşti la ei drept înainte, apoi sunt copaci ca toţi copacii, dar, dacă-ţi întorci privirea astfel ca ei să nimerească la periferia câmpului de vedere, apoi iar încep a scânteia. Vrăjită, mă uit la dânşii ba aşa, ba altfel, uitând cu desăvârşire că m-am pornit undeva.

— Ei, hai, suntem aşteptaţi!

— Cine ne aşteaptă? abia acum mi-am amintit că mergeam în urma micului călugăr.

— Acuşi ai să vezi, haidem dar.

Poarta nu se vede! Na-ţi-o bună... Dar asta nu poate fi un vis.

— Auzi tu, ăsta e un vis?

— Vis? Ce ai tu în vedere?

— Ei, cum ce am în vedere? Visul şi-l am în vedere.

— Eu nu ştiu ce-i asta.

Privind la faţa lui, am înţeles că el, de bună seamă, nu înţelege despre ce vorbesc eu.

— Cum, tu nu dormi niciodată?

Băiatul s-a pierdut cu firea în aşa măsură, încât, se pare, a uitat şi el că mergeam undeva. Mă priveşte cu nişte ochi neînţelegători...

— Eu, de bună seamă, nu te înţeleg.

— Înseamnă că, de bună seamă, e un vis:)

— Eşti o fiinţă surprinzătoare! băiatul râse şi alergă într-acolo unde trebuiau să fie porţile. Acum, însă, erau nişte copaci care se îngălbeneau.

Am aruncat o privire asupra mănăstirii şi abia peste câteva secunde imaginea s-a stabilizat. În jur – nici ţipenie, d-apoi când veneam încoace, era aşa de multă lume! Şi totuşi, ăsta nu e un vis, asta-i altceva. Ce? Drăcie, iar mai n-am uitat de băieţandru. Parcă aş fi beată. Nici no pot să întorc capul înapoi. Nu, numai nu asta... Dar cum să-l întorc?

— Ajută-mă! am strigat din răsputeri şi am simţit îndată că cineva m-a înşfăcat de mână, trăgându-mă ca pe un motănaş lipsit de voinţă.

Asta mi-a amintit precis starea mea când, de câteva ori, mă îmbătam criţă şi prietenii erau nevoiţi să mă târască acasă, atunci aveam doar nişte clipiri rare de claritate... Am obosit straşnic, vroiam să dorm.

Şi iarăşi o limpezire! Suntem într-o odaie nu prea mare, dar spaţioasă, privesc în jur... Cine-s aceşti oameni? Toţi se uită la mine... Călugări... Împăciuire aurie, tihnă însorită, bucurie tihnită, încredere neclintită – oare poate fi şi aşa?

— Abia de am reuşit s-o aduc încoace! glasul răsunător al băieţandrului se împrăştie, scânteietor, pe spate.

— Ei, hai, băiatule, nu-ţi lua nasul la purtare! Fata asta ar putea să te înveţe multe, dacă nu vei fi aşa de prost.

Cred, e un Lama, de la el vine aşa o putere, în acelaşi timp, toate mişcările-i radiază blândeţe, calm, lipsă de orice grabă.

— E un vis? cât de mult aş vrea să înţeleg ce se întâmplă.

— Depinde ce numeşti tu vis, intră în discuţie un Lama înalt, cu trăsături clare, frumoase ale feţii... Cât de mult seamănă el cu Lobsang! Anume aşa mi-l imaginam eu!

— Tu eşti Lobsang?

El zâmbi uşor.

— Da, şi voiam să mă întâlnesc cu tine. Ştiam că mă cauţi.

— Cine ţi-a spus despre asta?

— Tu îl cunoşti ca Tai.

— Tai??? El e aici?

— Nu, acum el nu-i aici...

— Acum? Lobsang, ce înseamnă „acum”? Eu vreau atât de mult să-l văd! Cum aş putea s-o fac?

— Tu o ştii şi fără mine. Elimină emoţiile negative, obţine o conştientizare continuă de sine în vis şi ai să-l găseşti... Ce-ţi trezeşte tristeţe? Tu crezi că această sarcină nu este pe puterile tale? Cu atât mai mult ai să crezi aşa, cu atât mai departe ai să fii de realizarea ei. Nu există o altă cale decât eforturile. Eforturi neîntrerupte, în fiecare secundă. Dar parcă tu îţi doreşti o careva altă viaţă?

— Nu!

— Atunci încetează să mai scânceşti şi pune-te pe treabă. Ce te împiedică să încetezi a trăi emoţii negative chiar acum?

Pumnii strânşi, un mârâit furios, încă, încă, încă! Gata! Am eliminat.

— Uite, băiatule, uite atent cum o face. Iată aşa pot fi schimbate toate percepţiile, toate fără excepţie.

— Peste doi-trei ani de muncă asiduă vei fi totalmente liberă de emoţii negative şi atunci ne vom întâlni iarăşi, am să te ajute să-ţi aminteşti ceea ce te va ajuta în înaintarea ta de mai departe spre răscrucea trăirilor.

— Încotro?

— Răscrucea trăirilor – aşa numim noi o fiinţă care s-a eliberat de emoţii negative, gânduri haotice, dorinţe mecanice, conştiinţă distinctivă oarbă şi perceperea obişnuită a corpului.

— Parcă voi nu-l numiţi Buda?

— Da, se poate spune şi astfel.

Fiecare cuvânt al său pătrunde în mine ca un nectar auriu. Fiecare cuvânt?... Nu, asta se întâmplă şi chiar acum, când el tace. Înţelegerea se naşte aşa cum se desface o floare, totul se aşează la locul lui, în piept tălăzuieşte un ocean de bucurie. Eu înţeleg cum poţi să nu fii indiferent, dar să nu simţi nici umbră de suferinţă. Eu înţeleg... la ce-mi trebuie cuvintele, ele doar frânează, eu mă las în voia ochilor lui Lobsang, privesc, vrăjită, în faţa lui şi înţelegerea curge ca un râu larg şi domol... Ce cale a parcurs el, spre ce mai tinde ÎNCĂ? Iar Tai? ...Kam, Sart? ...Feţele stihiei, chemării căreia nu te poţi opune.

<< Back

Forward >>