« Originea speciilor »

Capitolul 18

După discuţia de ieri cu Fossa, Thora a simţit că, în popoul ei, s-a pornit un motoraş. O viaţă moderată, cu un consum pasiv de impresii, cu o aşteptare fără grabă a evenimentelor s-a schimbat cu o sete febrilă de activitate. Deci, Thomas e aici. Thomas Heldstroem – o personalitate legendară. În drum spre centrul de cercetări, Thora se străduia să-şi amintească ce ştie despre el. Sigur, putea să găsească un cristal informaţional cu toate datele amănunţite, dar a rămas prea puţin timp – până la începutul experimentului mai rămân… da, numai 35 de ore! Şi nu se ştie dacă va reuşi ea sau ba să ajungă până la el, va avea el oare timp ca să comunice cu Thora. Thora îşi dădea seama că, de fapt, ştie prea puţin despre experiment. „Prea puţin” e spus încă rezervat. Aproape nimic! E şi asta o manifestare de infantilism, poziţia unei fetiţe mici între unchi şi tanti mari şi puternici. Pentru asta oare a fost ea invitată? Pe asta s-a contat? Şi, principalul: oare asta doreşte ea însăşi? Aceasta este oare modalitatea care ar face viaţa ei plină de presentiment, bucuria luptei, devotament?

Acum câţiva ani, Thora citea biografiile scurte ale renumiţilor cercetători contemporani, printre ele era şi biografia lui Thomas. Atunci el era perceput ca un erou îndepărtat, inaccesibil, aproape mitic, de aceea multe detalii ale vieţii sale, expuse în acea carte, s-au şters, contopindu-se cu detaliile altor biografii. Oare putea ea să-şi imagineze că va participa, împreună cu el, la egal, ei, să zicem, aproape la egal, la un aşa experiment de fain? La drept vorbind, Thora, până în prezent, îşi percepea participarea viitoare într-o lumină oarecum fantomatică – ca ceva puţin real, ca o cotitură surprinzătoare într-un vis interesant. La început a fost propunerea de a munci în calitate de consultant într-o grupă de istorici concreţi, a căzut ca din cer propunerea asta. Ea, desigur, a consimţit imediat, ba nu a consimţit, pur şi simplu, ci s-a încleştat, literalmente, în mâna fetei care a venit „de acolo” pentru a discuta cu ea. Thora o ţinea de mână, simţindu-se puţin prosteşte, dar temându-se să lase mâna, şi apoi, în timpul discuţiei, Thora o lua, din când în când, de mână şi strângea cu putere palma. Când îşi luau rămas bun, Thora a întrebat de două ori: fata a înţeles clar acordul Thorei, faptul că ea vrea foarte mult, că îi place să înveţe, că asta-i interesant pentru dânsa, că ea poate petrece zile şi nopţi în şir, făcând investigaţiile îndrăgite. Fata a înţeles totul, mâna nu şi-o elibera, se ţinea calm şi era atentă. Apoi s-a dovedit că Thora a fost luată nu doar drept consultant, iar apoi s-a dovedit a fi că nici chiar nu consultant. În primele două zile, ea nu se putea dezbăra de senzaţia că acuşi i se va spune „mulţumim” şi vor trimite-o înapoi la institut, prea lipsită de experienţă, ba chiar infantilă se simţea ea în societatea acestor oameni puternici, neobişnuiţi. Şi iată că atunci când ea abia-abia a început să se deprindă, să înveţe submersiunile, să absoarbă un volum enorm de informaţii noi, situaţia a început să evolueze încă mai vertiginos, încă mai surprinzător. Ca la caiac: de înşfacă şuvoiul şi te duce spre praguri, abia ai scos-o la capăt cu un şuvoi că te ia altul şi te duce mai departe şi mai departe, dar aici… aici mai era ceva, nu doar un simplu concurs de circumstanţe. Prea neted se dezvoltă totul – neted şi consecutiv, de obicei, nu se întâmplă aşa când împrejurările te aruncă de aici încolo.

Thora a intrat în centru. Judecând după schemă, camera Centrului se afla la nivelul şase. Nu avea dorinţă să coboare cu liftul, de aceea Thora porni pe scară în jos, păşind gânditoare de pe treaptă pe treaptă. Lângă un bazin mic, ea s-a aşezat pe margine, bălăcindu-şi picioruşele în apa caldă.

Prin urmare, acum Thomas are circa o sută patruzeci de ani, deci, spre sfârşitul Marelui Război al Copiilor el a avut la vreo treizeci. S-a născut într-un oraş suedez mare, se pare, la Malmoe, dar, încă în copilărie, familia s-a mutat la Copenhaga, deoarece viaţa în Suedia a devenit imposibilă, ţara se sufoca în ruine. Copenhaga din acea vreme devenise unul din centrele rezistenţei organizate a copiilor, deoarece Danemarca, o ţară relativ liberală comparativ cu celelalte state scandinave şi, mai ales, baltice, frâna pe toate căile implementarea măsurilor represive împotriva copiilor, le acorda azil. Lumea se întorcea din cap pe picioare, nimeni nu ştia cum trebuie să trăiască mai departe, dar, către acea vreme, peste treizeci de ani după manifestarea primelor simptome ale Războiului, toţi înţelesese deja că o revenire la trecut nu va mai fi niciodată. Nimeni, însă, nu ştia cum trebuie să fie edificată lumea nouă, deoarece părţile beligerante s-au îndepărtat atât de mult una de alta în reprezentările lor despre drepturile fireşti ale omului, îşi apărau aceste reprezentări cu aşa un spirit de furibund care nu admitea compromisuri, încât exterminarea reciprocă era iminentă. Thora ţinea minte cifrele sondajelor din acei ani, e surprinzător, dar chiar şi-n anii ceia, când deja era clar că războiul ameninţă cu nimicirea întregii omeniri, nu mai mult de două procente din populaţia matură erau gata să accepte necondiţionat că şi copiii au dreptul de a face sex în orice formă care-i interesează şi la orice vârstă, la care apare o asemenea dorinţă. Că ei au dreptul să nu frecventeze şcoala, să trăiască aparte de părinţi. Încă circa zece procente erau gata să accepte asemenea reprezentări, dar numai cu anumite condiţii, iar ceilalţi erau gata să-şi apere concepţiile până la capăt.

Acolo, la Copenhaga, Thomas, la vârsta de 10 ani, a făcut cunoştinţă cu unul din activiştii mişcării şi s-a simţit aşa de parcă ar fi nimerit în stihia nativă. El s-a despărţit îndată definitiv de familie, obţinând statutul de „copil refugiat”, ceea ce era un lucru foarte simplu la Copenhaga, iar deja peste un an era în anturajul cel mai apropiat al conducerii Rezistenţei Nordice, care unea şi organiza lupta copiilor din nordul continentului european. Vreo şase sau opt ani, Thora nu ţine minte precis, Thomas, de dimineaţă până noaptea, continua să se ocupe activ, aproape ca un fanatic, de autoinstruire, îmbinănd-o cu activitatea în Rezistenţă.

Apoi a urmat trădarea, zdrobirea, Thomas a reuşit să se salveze şi să ajungă până la Geneva. Până la victoria deplină a Rezistenţei mai rămâneai încă vreo zece ani, şi anume această parte a istoriei sale este cea mai ceţoasă. Menguez a amintit ceva, în treacăt,că Thomas a fost unul din membrii grupului care, cu preţul unor eforturi aproape neîntrerupte pe parcursul a trei ani, a reuşit să intre în contact cu Bodhi şi cu dragonaşii, convingându-i să le acorde susţinere în război, după ce a devenit mediator între dragonaşi şi copiii din Rezistenţă. Încă o perioadă interesantă a fost în anii douăzeci, când Thomas a dispărut pentru câţiva ani şi au circulat zvonuri că el a învăţat la dragonaşi, iar Appel aminteşte că, anume datorită medierii lui Heldstroem, el a reuşit să se întâlnească cu dânşii. Însuşi Heldstroem a scris câteva schiţe despre viaţa sa, Thora a frunzărit câteva, dar ele erau consacrate, în temei, amintirilor din anii de Rezistenţă şi expunerii ştiinţifico-populare a bazelor preluării percepţiilor.

Menguez l-a caracterizat pe Thomas ca pe un om care „se lasă captivat, poate chiar, prea captivat” şi nu este nimic de mirare că anume un astfel de om este invitat să conducă un asemenea experiment, că doar n-ai să încredinţezi acest rol unui funcţionar moleşit şi pedant… apropo, dacă anume Thomas este unul dintre conducători, înseamnă oare acest fapt că el are mai multe posibilităţi să întoarcă puţin evoluţia evenimentelor în aşa fel ca să obţină mai multe rezultate în domeniul progresoratului? Dar, la o adică, de ce a hotărât ea că Thomas va fi cel care va conduce? Parcă i-a spus cineva despre asta? Nu, înseamnă că, pur şi simplu, ea şi-a închipuit acest lucru… ei bine, mai are timp ca să se descurce.

O altă asociere cu numele lui Thomas, care-i trece prin minte oricărui om, care este iniţiat câtuşi de cât în domeniul călătoriilor în lumea percepţiilor revelatoare, constă în cuvintele „integrarea percepţiilor”. Thomas a fost unul dintre primii. În primul sfert al secolului trecut, cam prin anii 2430-2430, el a generalizat o experienţă destul de vastă, dar răzleţită a unor oameni şi grupuri aparte. Fiind deja atunci o personalitate aproape legendară, de fapt, unul din creatorii noii lumi, precum şi un om care, după cum se credea, a învăţat de la Bodhi şi dragonaşi, el găsea, fără nici o greutate, limbă comună cu cercetătorii contemporani lui, la drept vorbind, ei căutau să intre în contact cu dânsul. El lua cunoştinţă de rezultatele lor, prelua noi abilităţi, dădea sfaturi. Asta i-a şi permis să creeze, în definitiv, un tratat destul de voluminos cu denumirea naivă şi stângace „Bazele preschimbării percepţiilor benzii umane şi integrării percepţiilor altor fiinţe”, care punea o temelie generală sub toate rezultatele ce-i erau cunoscute în acea vreme, trasa noi orizonturi de investigaţii. Cele „şaizeci şi opt de probleme” formulate şi descrise de el în această carte au şi determinat, de fapt, dezvoltarea „diverilor” în următorii douăzeci-treizeci de ani. Progresoratul ca direcţie specifică a practicii a fost formulat de el tot atunci, vreo zece „Probleme” aveau tangenţe anume cu această temă – Thora ţinea minte clar numai câteva: problema apariţiei ataşamentului faţă de practicanţii din alte lumi, care strica echilibrul şi se solda cu pierderea conştientizării; problema acţiunilor pripite, negândite, comise fără a ţine cont de realităţile istorice şi sociale ale acelor lumi; problema apărării de acţiuni ostile – deşi fiinţele din alte lumi, adunate în visele conştientizate, nu puteau dăuna direct, indirect, ele puteau să-i provoace progresorului procese morbide. Problema interpretărilor – pătrunzând în lumea fiinţelor, care constau parţial, iar de multe ori — şi majoritar din percepţii ce nu fac parte din componenţa percepţiilor omului, nu are sens să încerci să le interpretezi şi să le estimezi în direct, „frontal”, dar, în pofida faptului că fiecare diver înţelege perfect acest lucru, una este să ai claritatea raţională în condiţiile lumii obişnuite a stării de trezie şi cu totul altceva e să revii la această claritate în cu totul alte condiţii, când chiar însăşi fixarea conştientizării prezintă o sarcină ce nu e dintre cele uşoare… apropo, asta se poate vedea – chiar dacă în carte se conţin circa două mii de pagini, acolo nu e greu să te orientezi, Thora a citit cartea acum doi ani, iar apoi a mai răsfoit-o periodic.

Cel mai apropiat computer era chiar la îndemână, butonul de comandă de un bej mat era montat chiar în bordul bazinului. Thora apăsă pe buton şi în faţa ei s-au desfăcut tastatura şi monitorul holografice. Deja peste zece secunde, cartea era în faţa ei. Căutarea cuvântului „progresorat” a adus-o la citate din descrierile primelor experienţe de influenţă şi Thora, involuntar, s-a adâncit în lectură:

„…movile nisipoase, am trecut puţin în adâncul deşertului, aşa încât, întorcându-mă în jurul meu, să nu văd decât movile nisipoase. Pe neaşteptate, parcă de nicăieri, au apărut trei fiinţe, transparente, de vreo trei metri înălţime, luminescente, luminescenţa nu era percepută în mod obişnuit, manipulaţiile obişnuite cu vederea, descrise de Larssen, nu influenţau asupra transparenţei lor, vreau să remarc acest fapt ca prima experienţă a mea de acest gen, totuşi, încă atât de multe nu le ştim… Ele mă priveau, dar era percepţia „concentrării atenţiei lor asupra mea”, poate, şi în virtutea faptului că, în regiunea cefei simţeam o duritate crescândă, ceea ce este caracteristic la fixarea atenţiei fiinţelor din lumile de tip Fesson.

Ele mă „privesc” concomitent cu simpatie, curiozitate şi lipsă rece de milă. Probabil, dacă eu aş fi murit în acel loc, ele nu ar fi făcut nimic, continuând să mă privească. A apărut o înstrăinare faţă de răceala lor, a fost nevoie de câteva secunde pentru a elimina atitudinea negativă şi a reveni la claritatea că „moartea”, aşa cum o înţeleg eu, poate să nu însemne pentru ei nimic în genere, poate, ele sunt lipsite de însăşi posibilitatea de a înţelege aceasta.

Ele se percep ca nişte fiinţe uşoare, care pot, în orice moment, s-o ia din loc şi să dispară, ele par a fi foarte asemănătoare una cu alta şi e uşor să-ţi imaginezi că ele sunt totdeauna împreună…”

„…malul abrupt, stâncos al mării, valuri mari, care bat în stânci. O masă enormă de fiinţe, care nu pot fi numărate, ceva asemănător cu crabii, se caţără pe stânci din mare. Sunt atâtea, încât mişcarea lor se percepe ca un covor — între ele nu există spaţii. Valurile sunt atât de puternice, încât, dacă unul din valuri cade pe „crabi”, apoi, se pare, ei vor fi aruncaţi înapoi în mare, spălaţi într-o secundă. La o parte de şuvoiul viu care se târăşte pe stânci, stă pe piatră un crab, el e singur, două labe din faţă sunt ridicate înainte şi cleştii sunt desfăcuţi. După spatele lui se vede marea. Când îl priveam pe acest crab, exista o percepţie distinctă de tandreţe-10 pentru el, el stă pe piatră şi, surprinzător lucru, poziţia în care el a ridicat labele, este în rezonanţă cu fermitatea. M-am prins la gândul că încep, de bună seamă, să am faţă de el o atitudine ca faţă de „crab”, am încetat această distingere mecanică, m-am concentrat asupra fibrelor centrale şi am obţinut o conştiinţă distinctivă revelatoare cu intensitatea de 8. Aş vrea să-i numesc nu „crabi”, ci cumva altfel, ca să-mi fie mai uşor să elimin accesele de conştiinţă distinctivă mecanică ce-mi vin. Bine, fie „acranezii”. Am purces la generarea pătrunderii, ceea ce nu era deloc complicat în virtutea tandreţei intense pentru dânşii. Am izolat percepţiile integrate şi am pornit din mers la analiza lor după metoda Dworak. În conglomeratul preluat, am distins clar percepţii lipsei fricii de moarte, acceptarea a tot ce se întâmplă, un devotament pătrunzător faţă de mare”.

A… ăsta e locul unde se descriu evenimentele care au pus temelia primelor noastre contacte cu civilizaţiile, calea spre care trece prin visele conştientizate – civilizaţiile acranezilor şi eterilor (de la cuvântul „ether” – eter, o denumirea nu chiar reuşită, desigur, dar s-a înrădăcinat). Dorinţa de a căuta lista problemelor a dispărut şi Thora a oprit calculatorul.

Ce mai e… a, sigur, toţi ştiu că anume Thomas a fost unul din cei care a susţinut imediat şi integral crearea, în anul 2422, primei baze de commandos. Jay Chok a fost principalul propulsor şi animator al proiectului, dar fără Thomas te-ai mira să fi ieşit ceva: nu-i de ajuns că el, de fapt, a înaintat un ultimatum Consiliului (caz rar în viaţa postbelică), ameninţând cu ieşirea din toate PTN („Proiectele Timpului Nou”, proiecte lansate deja după victoria în război – investigaţii ce ţin de cercetarea noilor lumi şi civilizaţii, integrarea percepţiilor şi toate celelalte, enumerate de Fossa, precum şi multe altele) în cazul în care proiectul refacerii sistemului de commandos nu va fi acceptat. El a mai pus o serie de condiţii, în care el este gata să susţină contactele cu dragonaşii, altfel, desigur, nici un fel de commandos nu aveau de unde să apară – cine i-ar fi instruit? Cine ar fi transmis cunoaşterea tehnologiilor? Sigur, nimeni şi nimic nu-l împiedică pe fiecare om sau un grup aparte să se ocupe de autodezvoltare, dar sistemul „commandos” a fost creat sute de ani în urmă de nişte oameni care nu erau, pur şi simplu, captivaţi de autodezvoltare, ci dragonaşi, cu participarea directă şi nemijlocită a lui Bodh. Ar fi fost un idiotism să nu încerci să aplici experienţa acumulată de ei timp de sute de ani. El aşa şi spunea – „idiotism”. Şi nimeni nu a încercat să i se opună – nu doar de aceea că el era om-legendă. Şi nu numai de aceea că, în spatele lui, stătea toată comunitatea de „diveri” şi nu numai. Vorba e că fiecare membru al Consiliului, într-o măsură mai mare ori mai mică, înţelegea: ar fi, de bună seamă, un idiotism total să renunţi la o asemenea încercare. Chiar şi în caz de eşec, s-ar obţine o experienţă preţioasă, când un grup întreg de practicanţi depune supraeforturi de masă în încercările de a străbate spre un nou nivel de claritate, spre noi spaţii de PR.

Au fost acceptate şi toate condiţiile de confidenţialitate, asupra cărora insista Heldstroem, pur şi simplu, era imposibil să nu le accepţi, fiindcă nu-i plăcea să facă târg – sau condiţiile se acceptă aşa cum sunt ele, sau el nici nu va mişca din deget. O asemenea poziţie ireconciliabilă ar putea fi atribuită acţiunii unor careva obscurităţi, dar nu în cazul lui Thomas – era greu să găseşti un alt om devotat cauzei în aşa măsură. Fiecare înţelegea; dacă Thomas pune o careva condiţie, apoi ea este cu adevărat necesară, te-ai mira ca cineva să vadă la el alte motivaţii.

Iată aşa s-a întâmplat că, împreună cu Chok, ei au format şi au condus primul grup de commandos în conformitate cu principiile pe care Thomas le transmitea oral – se presupunea că el le-a aflat atunci, la sfârşitul secolului trecut, inclusiv, cică, nemijlocit de la Bodh şi Yarka. Tot grupul, în întregime, a fost condus pe căi tăinuite prin universurile orientate vertical într-o careva regiune, în care ei au avut posibilitatea să înveţe de la adevăraţii commandos. De altfel, nu au rămas toţi, ci doar câţiva număraţi pe degete, ceilalţi s-au întors peste câteva zile şi puţin ce-şi mai puteau aminti. Călătoria celor care au fost acceptaţi (sau, mai precis, „cică au fost primiţi”) la învăţătură a durat circa trei ani, iar după revenirea lor nici scepticii nu au putut să nu recunoască — ăştia nu mai erau oamenii care plecare, acum trei ani, cu stări de spirit romantice şi aşteptări înălţătore. Distanţa dintre noii commandos şi practicanţii obişnuiţi era uluitoare — şi în sinceritate, şi în fermitate, în asiduitate, în capacitatea de a trăi percepţii revelatoare extatice… asta e greu să descrii, asta trebuie să vezi. Să presupui că toate acestea au apărut de la sine, fără participarea unor instructori cu experienţă, fără aplicarea unor metodici bine puse la punct era imposibil. Dar şi să recunoşti posibilitatea contactului direct cu Bodh şi dragonaşii tot nu era posibil.

Anume Thomas a fost cel care şi-a asumat principala povară a responsabilităţii atunci când tot grupul întâi de commandos, într-un moment, a dispărut, pur şi simplu. Au rămas numai Norton şi Chok. Către acel moment, iar asta a fost în 2473, fusese pregătiţi noii commandos, care, la drept vorbind, constituie acum nucleul principal al diverilor. Circulă zvonuri nebuloase că vechile contacte cu Bodh şi dragonaşii s-au întrerupt totalmente şi nici chiar Thomas nu poate stabili legătura cu ei. Mulţi atribuiau acest fapt unor careva evenimente catastrofal.

În timpul când Chok trăia un ciclon (adică o dorinţă îmbucurătoare intensă, însoţită de explozii frecvente de PR extatice) de restabilire a contactului pierdut (apropo, Thora trebuie să dovedească să-l găsească şi să stea de vorbă cu el, asta-i va permite să afle mai mult, să se pregătească, măcar câtuşi de puţin, şi de această latură a experimentului), Thomas a fost captivat de progresorat – pe loc gol, el şi partenerii său au început să pună temeliile susţinerii fiinţelor care fac practica, dar constau din alte percepţii decât cele care fac parte din banda de percepţii umane.

Thora a mai memorizat… în acest moment pe scară s-au auzit voci, câţiva omeni se coborau şi discutau ceva încet despre acranezi. Thora s-a întors şi l-a văzut pe… Thomas. El le explica ceva altor doi oameni, pe care ea nu-i cunoştea, aceia îl ascultau atent. Thora se ridică, lunecă de pe marginea bazinului pe podea şi aici ea fu cuprinsă de aceeaşi frică, de aceeaşi jenă ca şi atunci, la conferinţă.

Pentru o clipă, îi trecu prin imaginaţie amintirea unui munte, un râuleţ rapid, care sălta pe boturile mate ale unor pietre vărgate, o zadă căzută de-a curmezişul. Tulpina, groasă la bază, se îngustează apoi până la lăţimea tălpii, tremură la fiecare pas. Crengile şi cioturile se agaţă ca nişte gheare de şopârlă şi mai că nu te aruncă în apă. Instinctiv, încerci să te ţii de dânsele, dar ele sunt elastice, lunecă şi echilibrul devine încă mai instabil. E imposibil să te ţii de dânsele, dar e straşnic să le laşi din mâini. Până la apa dedesubt nu-s mai mult de doi metri, dar frica e animalică, paralizantă. Primii paşi îi faci fără greutate – spirit jucăuşi, fermitate, presentiment. Dar, într-un careva moment, a apărut frica şi continuă să crească, devenind o groază paralizantă, picioarele tremură, apare senzaţia de sine ca de o masă lichidă, ca de o meduză care curge pe tulpină. Dându-şi seama, în sfârşit, că frica nu poate fi depăşită şi că ea a supus-o totalmente, Thora parcă s-a scuturat, a apărut seriozitatea, atitudinea faţă de frică s-a schimbat, a încetat şa mai fie indiferentă, şi ea, pur şi simplu, a pornit înainte, cu orice preţ. Picioarele tremură şi abia de ţin corpul. Următoarea scintilaţie a amintirii – ea este de acum de cealaltă parte a râuleţului şi gândul „am trecut, n-am căzut!”, triumf şi admiraţie. I-a venit dorinţa să mai treacă o dată ca să consolideze siguranţa şi abilitatea de a trece pe asemenea bârne. Frica a reapărut, dar, de astă dată, i-au fost de ajuns câteva secunde ca s-o învingă şi să meargă mai departe. A treia oară, ea deja mai că nu a alergat pe bârnă, fără a se agăţa de crengi.

După această amintire, frica a dispărut, în afară de aceasta, ea deja se percepea altfel pe sine, nu ca pe un novice incompetent, ci ca pe un participant la experiment, iar asta i-a adăugat siguranţă – ei au o cauză comună, asta nu e o simplă curiozitate. Privirea lui Thomas îi mai provocă stupoare pentru câteva clipe, era privirea unui om deprins să-şi asume responsabilitatea, să fie lider, iar principalul – să fie un om căutător, sincer.

— Eu… vreau să aflu despre progresorat. Asta-mi este necesar, Thora îşi linse buzele, continuând să rostească fraze rupte, parcă grăbindu-se să-i comunice că este animată nu de o simplă curiozitate, dacă tu ai putea să stai de vorbă cu mine măcar o oră… măcar o jumătate de oră, eu aş putea… eu vreau să spun că aş putea, desigur, să incep a citi literatura ce ţine de progresorat, dar până la începutul experimentului mai rămân 35 de ore, mie nu-mi va ajunge timp pentru a evidenţia esenţialul, şi apoi acolo vor fi şi nişte informaţii parţial învechite, eu vreau să-mi povesteşti pe scurt pe unde trece prima linie a lucrărilor voastre, ce se întâmplă anume acum.

Thomas şi cei doi condrumeţi ai săi stăteau în tăcere şi o priveau, pur şi simplu. Dacă privirile celor doi bărbaţi erau iscoditoare, apoi Thomas, părea, nici nu asista integral în acest loc, în privirea sa era acea nebulozitate specifică ce este caracteristică pentru un om care cântăreşte ceva pentru sine, dar nu analizează. Secundele treceau una după alta, nu se întâmpla nimic. Fără nici o trecere, Thomas păşi spre ea, o luă de umeri şi o împinse înainte. Ea mergea în jos pe scară, avându-i pe tustrei la spatele ei şi simţindu-se stupid de tot. Apoi Thomas a rămas puţin în urmă, continuând să le spună ceva cu jumătate de glas condrumeţilor săi. Thora s-a simţit pe dată mai uşor, mai liber, ea nu a căutat să tragă cu urechea la discuţia lor, ci alerga, sărind peste trepte, până la platoul următor, aşteptându-i acolo, apoi alerga mai departe, înţelegând că ei au să coboare la nivelul următor. La nivelul al optulea, când ea s-a întors, Thomas a făcut o mişcare abia perceptibilă cu degetul mare al mâinii la stânga, arătând că ei au ajuns. Nu se ştie de ce, dar anume această mişcare i-a trezit Thorei un impuls puternic de încredere şi apropiere, el nu a chemat-o, pur şi simplu, nu i-a spus: „Acum — încoace”, nu a făcut un gest larg cu mâna, ci a mişcat doar degetul, un om străin nici nu ar fi evidenţiat această mişcare ca un semn – astfel comunică oamenii care contează la înţelegere din jumătate de privire, din jumătate de gest – oamenii egali.

 

<< Back

Forward >>