« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 07

Cabina ascensorului se lovi cu zgomot şi, legănându-se de vreo două ori, s-a deschis într-o ceaţă impermeabilă – la o distanţă de douăzeci de metri nu se vedea nimic decât solul pietros cu mănunchiuri rare de iarbă umedă, pe aici a trecut o ploaie. Toţi privesc derutaţi în jur, neştiind ce să facă în acest nor opac, care, vârf la toate, ameninţă cu o nouă ploaie. Ei, ce naiba ne-a adus încoace pe o vreme ca asta?

-- Şedem puţin în cafenea, poate, se ridică ceaţa? nu mă trage deloc în această pâclă udă.

-- Vrei un ceai din ierburi?

-- Vreau:)

-- Ce mi te-a înveselit aşa?

-- Mi-am amintit cum îmi spunea Shafi despre unul din avantajele acestui ceai – al culeg virginele.

-- Da? ...Că tare le mai place oamenilor să-şi iasă din minţi! Castitatea trezeşte forme deosebite de alienare... Nicidecum nu mă pot deprinde că trăiesc într-o veritabilă casă de nebuni. D-apoi că unul care atribuie ATÂTA importanţă castităţi nu poate avea patimă, senzualitate... Sunt sigur că o asemenea atitudine ascunde nimic altceva decât o frigiditate absolută.

Îmi vine să râd, dar mă reţin, văzând că dispoziţia mea uşuratică nu prea se îmbină cu seriozitatea cu care Danny răspunde la întrebările mele.

-- D-apoi că asta nu e totdeauna opţiunea noastră – să fim atât de jenaţi, complexaţi, ni se impun totdeauna nişte reprezentări anume şi nu-i atât de simplu să te debarasezi de ele, de aceea nu cred că raţionamente de felul „cum sunt toate virginele” au un temei. Suntem toţi diferiţi, fiecare om, în definitiv, este...

-- ...un univers aparte?:)

-- Ei, ceva de felul ăsta, nu ştiu cum să formulez asta...

-- Cred că tu, pur şi simplu, ai ciordit de undeva această frază, de aceea nici nu ştii cum să formulezi, nu prea seamănă să te fi gândit cu adevărat la asta... Ştii, de obicei nu-mi trezesc interes şi simpatie cei care se sforţează să vadă universul în fiecare om, în opinia mea, asta demonstrează nu vederi largi, ci o frică dulceagă de a avea o părere proprie, impotenţa totală, incapacitatea de a-şi declara gusturile şi a-şi manifesta dorinţele. Ei, şi ce poţi aştepta de la un om care se teme să-şi manifeste liber dorinţele, care nici nu tinde să se dumerească sincer în preferinţele sale? Şi această frică este înţeleasă: or, dacă înţelegi ce doreşti, apoi ce vei face pe urmă cu această dorinţă, cum vei realiza-o? E „bine” dacă această dorinţă va corespunde stereotipurilor care trăiesc în tine, dar dacă nu? Va trebui ori să trăieşti într-un conflict lăuntric ce te otrăveşte mereu, ori să începi a face careva paşi care pot fi ireversibili, dar cine-i gata pentru aceea ca viaţă să i se schimbe într-un mod ireversibil, ba şi cu nişte consecinţe imprevizibile? E cu mult mai simplu să-ţi vâri sinceritatea undeva mai adânc, ţinând pentru uzul cotidian vederile largi lipsite de principii, dându-le drept model de ecumenism sănătos. Când, în sfârşit, mi-a ajuns curaj să recunosc măcar o fărâmă de adevăr despre mine, am devenit încă mai nenorocit decât am fost până atunci, dar nu regret că am pierdut şi confortul, şi mulţumirea de sine, şi calmul. E mai bine să crap decât să trăiesc în împăciuire cu asta toată viaţa.

Nu m-am aşteptat că, uite, într-o cafenea din Sri Nagar aş putea întâlni aşa un interlocutor. Imediat s-au întins labele hrăpăreţe – ian să mi-l apropriez pe acest băit! Dar îndată mi s-a făcut scârbă – nu vreau să-mi ambalez interesul în cutia de carton a uzualului. Mi-am şi format o alergie la tot felul de familism – când aud fraze de felul „Şi iată-i deja zece ani împreună” simt un dezgust puternic, nu există nici o îndoială că, oricine ar fi aceşti oameni, viaţa lor în comun este un triumf al plictiselii, indiferenţei, rutinei... Chiar şi doi ani sunt suficienţi pentru a ucide tot ce-a fost viu cândva, însufleţitor, îmbucurător. Dar, iar din nou, nu-ţi ajunge hotărâre şi sinceritate pentru a recunoaşte faptul şi a rupe relaţiile... Mi-i greaţă numai de sintagma „relaţiile noastre”.

Cabina funicularului recent sosită mai descarcă pe iarbă o grămadă zgomotoasă de hinduşi tineri. Au ridicat un tămbălău, se frăsuiesc, cântă, se ghiontesc – asta ar arăta firesc dacă ar avea câte zece ani, dar să fii aşa la douăzeci, la treizeci... Feţe ce nu exprimă nimic, ochi bulbucaţi. E bine că măcar nu-s agresivi... Dând buzna în cafenea, ei desigur, nu pot trece în linişte pe lângă mine şi Danny. În maniera lor prietenoasă şi impertinentă în acelaşi timp vreo doi hinduşi se apropie îndată cu rugămintea să mă fotografiez cu dânşii. Îi refuz politicos în măsura în care pot, dar ei numai se prefac că mă lasă în pace, fac câţiva paşi şi încearcă să mă prindă în cadru pe neobservate. Iau o poziţie ca să nu mă poată lua decât din spate. Trepădând un timp şi văzând că nu le iese nimic, se întorc în roiul lor.

În pofida faptului că parcă n-am făcut nimic împotriva voinţei mele, mi-a apărut o senzaţie de intoxicare, inevitabilă atunci când faci nu ceea ce vrei.

-- Cât de mult mă irită această atenţie agasantă. Dacă ai fi fată, m-ai înţelege. Mereu vor să se fotografieze cu mine. Ce vor face apoi cu pozele? Le vor arăta rudelor, uite, chipurile, ce-s eu de fercheş, mă fotografiez cu o străină? Mi-am stabilit o regulă – să-i refuz cu hotărâre, deşi mai înainte îmi era incomod.

-- Ţi-ai stabilit o regulă să-i refuzi cu hotărâre?

-- Da, dar ce te miră? Tu consideri că asta-i...

-- Mă mir, pentru că refuzul tău nu e nicidecum hotărât. Mai curând e invers – vinovat.

-- Da, precis... dar, probabil, asta nu contează atât de mult, ăsta-i un fleac, principalul e că-i refuz.

-- Adică tu crezi că asta-i o nimica toată şi „nu mi se va muia nasul”? Şi eu credeam aşa mai înainte, dar apoi am înţeles de odată că mi se va muia chiar tare, că dacă nu voi schimba nimic în poziţia mea, apoi viaţa aşa şi va trece. Uite cum se repetă situaţia – unu la unu.

-- Care situaţie?

-- Un om... nu contează cine-i el, un om foarte interesant mi-a atras şi el atenţia asupra faptului că mă mint pe mine însumi în „mărunţişuri”, şi a zis că nu există nimic mai important ca dânsele, căci prostiile cele mari sunt reţinute de ciurul analizei, se denaturează, se amortizează, pe când cele mici se strecoară de-a dreptul şi înţeapă tare. În opinia sa, anume atenţia faţă de mărunţişuri îl deosebeşte pe un căutător veritabil de adevăr de un fantezist.

La sigur, Danny e dispus cam sever, dar asta nu respinge, în asta nu se simte nici aroganţă, nici agresiune. Şi atunci ce-i în asta? Ceva foarte aproape şi parcă uitat de mult... El spune ceea ce mă interesează cu adevărat! Nicidecum nu pot să-mi recunosc mie însămi acest lucru – mai întâi înghit frazele lui pe negândite, or, ştiu apriori că oamenii îmi trezesc plictiseală, în cel mai bun caz, voi auzi nişte fraze filozofice sau ezoterice şterpelite de aiurea, în dosul cărora nu există nimic – nici meditaţii, nici muncă, nici căutări, nici o experienţă reală. Iar băiatul acesta, se pare, gândeşte independent, asta poate fi în genere?:) ...Deşi uneori mi se creează impresia că, uneori, căutând să iasă din stereotipuri, exagerează puţin şi cade pe cealaltă coastă a negării totale.

Am aflat că Danny ştie câtuşi de cât aceste locuri şi, deoarece timpul se poate schimba brusc, cum se întâmplă deseori în munţi, bând ceaiul, hotărâm să nu mai amânăm plimbarea călare. Nimeni n-a vrut să urmeze exemplul nostru, de aceea peste puţin timp am rămas singuri -- unul în faţa altuia şi faţă-n faţă cu ceaţa.

Aproape că nu am experienţă de călărie, dar Danny m-a asigurat că nu voi avea probleme – caii de aici sunt bine dresaţi şi simt cea mai mică mişcare a picioarelor călăreţului. Aşa şi a fost. O atingere de cal cu piciorul stâng şi el se întoarce la stânga, cu dreptul – o ia la dreapta, cu ambele picioare – porneşte mai repede, tragi puţin frâul – se opreşte. Mai înainte mi se părea că şi calul e ceva de felul maşinii, nu iei seama – te izbeşti neapărat de ceva, dar temerile s-au dovedit a fi cu totul lipsite de temei – atunci când calul nu simte un frâu strâns, când îi dai de înţeles că te-ai adâncit în gândurile tale, apoi el îşi urmează obişnuitul drum şi alege traiectoria optimă. Tot jucându-mă cu „ghidarea”, am pornit chiar calul în galop, dar, lovindu-mă destul de sensibil cu popoul de spinarea calului de câteva ori, am revenit pe potecă şi am pornit cu Danny alături.

Ceaţa s-a destrămat repede, cerul a devenit însorit şi senin, departe în zare, între norii de ceaţă, s-a deschis, ca o scoică de mare, o vale verde. Avem timp mult, munţii din jur sunt învăluiţi de o ceaţă uşoară, vegetaţia rară nu-i ascunde. Tăcem, aruncându-ne câte o privire fugară, fiecare e cu gândurile sale.

Deodată Danny începu să vorbească. A început aşa de parcă a reluat o discuţie întreruptă acum o clipă, cu pasiune neaşteptată, de parcă a răzbit ceva ce-l frământă de mult timp.

-- Nu sunt pentru prima dată în India, am văzut pe-aici multe locuri, deseori îi priveam pe oameni în ochi, căutând răspunsul la întrebările ce mă chinuiau, dar tot ce auzeam nu-mi dădea nici bucurie, nici speranţă, în asta nu se simţea viaţă, nimic veritabil.

El a tăcut câteva clipe, de parcă ar fi cântărit – să continue ori să se oprească.

-- Eu nu pot să-mi trăiesc viaţa pur şi simplu, nu pot şi nu vreau! Nu ştiu, cum trăiesc aceşti oameni, care-şi petrec zilele, una după alta, în griji sau în distracţii, fără a fi chinuiţi de căutarea sensului principal în viaţa lor, acelui conţinut principal care ar umplea-o cu vârf. Am văzut pe-aici mulţi oameni care-şi zic Învăţători, dar în ochii lor nu era scânteia căutării adevărului, nu era tendinţa disperată de a trăi, pe care eu vreau s-o găsesc. Dacă vorbim în ansamblu, apoi o trăsătură comună a tuturor acestor învăţători este mulţumirea de sine, o satisfacţie de om sătul. Iar de multe ori e un simplu business sau un hobby. Nu mă puteam împăca cu faptul că nici aici, în India, aşa şi n-am găsit fiinţe care ar fi purtători vii ai unei Cunoaşteri deosebite, o cunoaştere ce duce, descoperă, naşte din nou, eu nu vroiam să mă împac, am hotărât că voi căuta până la urmă, or, nu am ce pierde, nu-mi doream nimic altceva. Ştii, mi-am abandonat serviciul. La ce-mi trebuie serviciu? Bani parcă-mi ajung. Am lăsat tot cu ce trăiesc prietenii mei în Franţa, de fapt, i-am părăsit şi pe aceşti prieteni, deoarece între noi nu există principalul... În ultimii doi ani revin acasă o dată în jumătate de ani, îmi iau bani şi iar vin încoace, aici aceşti bani îmi ajung cu prisosinţă, dar nu-mi ajungea principalul – acel adevăr, de dragul căruia am venit. Nici nu ştiam ce voi face dacă aşa şi nu-l voi găsi...

Chiar dacă după colţ şi-ar face apariţia marea albastră, asta nu m-ar mira aşa cum m-au mirat aceste monoloage înfocate. Danny, se pare, a şi regretat cele spuse, se vede că-i este incomod, drept răspuns parcă, m-am simţit şi eu incomod. Tăcem un timp, dar asta nu mai este tăcere tihnită, ea-i gata să înţepe. În sfârşit, mă încumet să sparg liniştea, spunând ceva drept răspuns.

Oamenii consideră că ei poartă discuţiile. De fapt, însă, discuţiile îi poartă, iar ei sunt traşi de ele ca nişte căluţi duşi de căpăstru. Iată şi eu am început a vorbi cu totul altceva decât aş fi dorit să spun. Vorbesc pentru că văd că se jenează, că nu există motiv pentru jenă, că înţeleg întru totul aspiraţia lui, că eu însămi caut adevărul şi numai pentru asta am venit, că-mi sunt foarte simpatice cuvintele sale ca şi el însuşi... Nu, e timpul să închid gura, e destul aplomb, toate astea nu-s ceea ce trebuie, nu există în asta unisonul cu simpatia care m-a învăluit din cap până la picioare, iar fiecare cuvânt mă îndepărtează tot mai mult de la acest sentiment.

-- Toate astea nu-s ceea ce trebuie, Danny, e o gunoişte răsunătoare, nu cuvinte vii, nu ştiu de ce am pornit vorba asta. Vreau să spun cu totul altceva, dar nu ştiu cum.

-- Maia, uneori simt clar că, pentru mine, asta e o problemă de viaţă sau moarte, iar uneori mi se pare că s-ar putea întâmpla ca eu să adorm parcă, să mă întorc în Franţa mea, devenind un trăitor obişnuit, sau un călător ordinar... în vocea lui nu se mai aude disperarea, mai curând, e o alarmare, un fel de fior trezit de căile care se află undeva înainte şi nimeni nu ştie anume care-s ele pentru dânsul.

-- Tu zici „nu ştiam”, „credeam”, „nu puteam să mă împac cu faptul că n-am găsit nimic” – totul la timpul trecut, iar... acum s-a schimbat ceva?

-- Maia, el se opri, luă frâul meu, trase calul meu spre al lui, îl mângâie pe bot şi mă privi în ochi. De fapt, am găsit câte ceva în călătoriile mele, dar simt în asta o aromă deosebită, aroma a ceva veritabil, asta-mi insuflă speranţă şi mă pătrunde atât de adânc şi eu... eu sunt un laş, Maia, mă tem să verific această şansă, deoarece mă tem s-o pierd, mă tem că sau nu voi reuşi, sau reuşind, voi descoperi şi acolo un impas. Vreau să-ţi povestesc această istorie, deja de un an nu ştiu ce să fac cu ea, uneori mă tem chiar să mă gândesc la dânsa, mă încălzesc, pur şi simplu, în preajmă... ca lângă un rug... în ea există aromă de speranţă şi eu mă tem s-o pierd, cum te temi să pierzi ultima speranţă. Îmi placi foarte mult, simt în tine şi pasiunea pentru viaţă, şi luciditatea rece... şi încă ceva... pentru prima dată după un an mi-a apărut dorinţa să povestesc despre acea întâlnire... Ţie. Te interesează?

În tăcere, dau din cap afirmativ, deşi aş vrea să mă arunc asupra lui, să-l privesc în ochi, să-i spun că asta-i formidabil, că aşa ceva nu poate fi – o întâlnire întâmplătoare într-o cafenea şi o fiinţă atât de apropiată!

-- Asta a fost exact un an în urmă. Am revenit în Franţa, am luat nişte bani şi m-am gândit că ar trebui să-mi schimb ruta, să plec undeva în America Latină ori în Australia. Nicidecum nu puteam să aleg încotro să plec. Nu ştiu de ce, dar problema îmi părea foarte importantă, poate, de aceea că, în călătoria prin India, eu vedeam, întâi de toate, căutarea adevărului şi dacă aş fi plecat unde ar fi, asta ar fi însemnat că am renunţat la această căutare în folosul celei mai banale colectări de impresii.

Până la urmă, am avut un vis: o clădire foarte veche, părăsită, dar nu ruinată, iar toţi porii ei parcă eliminau străvechiul. Clădirea era aproape de un râu, să fi fost la vreo treizeci de metri. Nişte trepte largi de marmură duceau chiar de la oglinda apei spre intrare. Contururile clădirii le distingeam ca prin ceaţă, totuşi, ea se asemăna cel mai mult cu un templu străvechi al lui Shiva, un templu de care-s multe pe malul râului Gange sau pe litoralul Oceanului Indian.

În acest vis am auzit un sunet straniu – jos, dens, întins şi puternic, el se auzea din interiorul clădirii, iar apoi parcă din mine, ceva în mine, contrar voinţei mele, i se opunea, dar am învins această rezistenţă şi m-am lăsat în voia sunetului şi atunci sunetul m-a umplut totalmente. Ştii, poţi simţi ceva asemănător dacă stai alături de un clopot în timp ce el bate... Acest sunet mă chema, mă invita, mă trăgea, curgând de sus în jos, transformând tot corpul într-un şuvoi încordat de bucurie. M-am trezit, plângând de acea aspiraţie exaltată pe care am trăit-o, dându-mă acestui sunet.

Surprinzător lucru, dar după acest vis mi-a apărut o claritate absolută: era indubitabil faptul că vreau anume în Himalaia şi nicăieri în altă parte, vreau chiar acum. În aceeaşi zi am plecat în Nepal.

Nu aveam careva planuri şi nici termene, de aceea, sosind la Katmandu, am văzut că toate rutele sunt deschise pentru mine. Da, Maia, în Nepal sunt ADEVĂRAŢII munţi Himalaia, să pleci neapărat încolo! Asta nu poţi s-o redai nici prin cuvinte, nici prin fotografii, nici în film, e ceva incredibil.

În dimineaţa următoare am plecat la Jomsom, un orăşel situat între două culmi cu înălţimea de peste 8000 de metri, Annapurna şi Dhaulagiri. Acolo e o frumuseţe uluitoare, poţi să te plimbi în voie pe potecile largi. Căutam singurătate deplină şi la patru dimineaţa am ieşit din hotel spre Mustangul se Sus. Credeam că am să mă plimb doar, căci această regiune este oprită pentru turişti, iar permisul de intrare costă 700 de dolari pentru o persoană, dar la post nu era nimeni şi eu am hotărât să nu mă opresc.

Câteva zile m-am plimbat în voie încolo-încoace, până la urmă, m-am oprit într-o localitate de lângă Lo Montang. Fără rucsac m-am simţit cu mult mai liber şi puteam să plec departe în munţi unde nu era nici o făptură. Odată am descoperit de cealaltă parte a unui munte nu prea înalt o frumoasă mănăstire tibetană. Aveai impresia că ea pluteşte deasupra pământului! Am înţeles îndată că vreau să ajung la ea, la început, credeam că drumul îmi va lua cel mult jumătate de oră, dar am avut nevoie de trei ore ca să mă ridic. Am fost întâlnit cu amabilitate, cu zâmbete calme. N-am văzut niciodată ca tibetanii, mai ales, călugării, să manifeste curiozitate, aşa şi n-am înţeles de ce, sau că nu au nici un interes să se zgâiască la străini, sau că, pur şi simplu, nu vor să mă jeneze cu atenţia.

Gesticulând, am explicat că rog să mi se permită să rămân. Cu o bucurie neaşteptată pentru mine, ei au acceptat, mi-au dat o chilie şi mâncare. Nu văzusem niciodată un loc atât de frumos care mi-ar fi plăcut ATÂT de mult. Chiar mi-a trecut prin minte că aş putea să rămân aici pe mult timp, poate chiar pe toată viaţa... Era încă întuneric când am fost trezit de un zgomot puternic – nechezat de cai, sunetele stridente ale unor trâmbiţe tibetane gigantice, vuietul surd al clopotelor. La început mi s-a părut că visez, atât de ireale erau aceste sunete, ele parcă s-ar fi rupt dintr-un trecut îndepărtat sau chiar din cu totul altă dimensiune. Când am înţeles că nu dorm, am sărit, alergând spre locul de unde se auzea zgomotul. În curtea mănăstirii erau o mulţime de călugări tibetani, între care se evidenţia un om, despre care m-am gândit că o fi fiind un careva Lama suprem. Era foarte înalt şi arăta robust, dar principalul e că avea o privire foarte pătrunzătoare, fermă şi profundă... Ştii, Maia, privirea ta se aseamănă cu privirea acelui Lama – am atras atenţia îndată asupra acestui fapt.

Deodată am înţeles clar că, dacă nu mă voi apropia acum de el, apoi, se prea poate, voi pierde unica şansă de a găsi lucrul cel mai important. Eram cuprins de o nelinişte puternică, deoarece nu ştim dacă pot să mă apropii aşa, pur şi simplu, de un asemenea om, nu voi fi oare alungat pentru asta... Dar parcă mă atrăgea un magnet spre el şi am pornit... Călugării se dădeau politicos la o parte şi iată că m-am pomenit pe neaşteptate chiar sub privirea lui, care crea senzaţia că stau pe un munte înalt şi mă bate un vânt cald care pătrunde până-n oase. Pe de o parte, nu mă simţeam comod, pe de alta, avem o senzaţie de pătrundere, de plinătate. M-am pierdut cu firea, fiindcă nu ştiam cum trebuie să mă port, nu ştiam ce să-i spun, dar, totodată, vroiam să pătrund cu simţirea în acest moment, căci se întâmplase ceva foarte important, dar eu încă nu înţelesesem ce anume. M-am gândit că, poate, aşa a influenţat asupra mea îmbinarea neobişnuită a tot ce mă înconjura – feţele blânde, detaşate de grijile cotidiene, ale călugărilor, culorile stridente ale hainelor lor, atenuate de întunericul dimineţii, sunetele, aceleaşi sunete care au răsunat aici încă o mie de ani în urmă. Lama zâmbi uşor, văzând că am încremenit, şi deodată îmi spuse într-o engleză clară că mă invită să intru la el azi la amiază.

Cu oră înainte eu nu-mi găseam loc, alergând prin mănăstire şi stârnind râsul băieţaşilor-călugări, încercând să întreb, prin semne, unde-i acel Lama care m-a invitat în ospeţie.

Lama m-a primit într-o odăiţă mică la etajul doi al gompei. Călugărul care m-a condus i s-a închinat şi a ieşit, am rămas în doi. Pe lama îl chema Lobsang, drept răspuns la întrebările mele mi-a zis doar că e magistru al meditaţiei tantrice şi acum se află într-o călătorie îndelungată, că uneori petrece mult timp la mănăstirile din Daramsala, Dardjiling, Varanasi şi din Sri Lanka, unde se întâlneşte cu alţi călugări, ţine prelegeri, primeşte examene. Iată de ce ştie destul de bine engleza – în aceste locuri sunt destul de mulţi turişti străini, plus la toate, el e cunoscut cu câţiva călugări care au sosit în India din Franţa şi Anglia, s-au călugărit şi, deja câţiva ani, trăiesc aici, asimilându-se totalmente. În ultimii ani, călugării tibetani, mai ales, din mănăstirile situate în zonele turismului de masă, studiază activ engleza, în una şi aceeaşi clasă poţi vedea şi un călugăr bătrân, şi un elev mic care se străduiesc să înveţe limba străină.

Am încercat să-i povestesc lui Lobsang ce m-a adus în India, dar toate cuvintele sunau în gol şi apoi cum să redai acea aspiraţie tăinuită care nu iese niciodată distinct şi clar la suprafaţa conştiinţei, ci doar curge ca un izvor viu şi curat undeva în adânc? Lobsang m-a privit simplu şi deschis în ochi până am vorbit şi aveam impresia că această privire pătrunde în interiorul meu, cuvintele mele mi se păreau tot mai inoportune, iar liniştea în pauze avea aşa un răsunet tainic, încât mi-am întrerupt vorba la jumătate de cuvânt şi am tăcut.

Un careva timp Lobsang a stat nemişcat, de parcă încerca să asculte atent, să simtă gândurile sale, apoi a zis că liniştea poate spune cu mult mai mult decât cuvintele celor care ştiu s-o asculte. El a mai adăugat că liniştea ne duce într-acolo, unde cuvintele nu-s în stare să ne călăuzească, totuşi, şi cuvintele sunt necesare, deoarece, dacă nu are o conştiinţă lucidă, omul se pierde, pur şi simplu, în tăriile tăcerii. Spunând asta, el deodată începu să râdă zgomotos, ca un copil. Mesajul său a produs o impresie neobişnuită asupra mea. M-a uluit nu sensul celor spuse, ci faptul CUM o vorbea. Dacă acelaşi lucru l-aş fi spus eu, ar fi arătat dintr-o parte emfatic, pretenţios sau chiar stupid, iar el a spus ce-a spus atât de simplu şi atât de calm. Ascultându-l pe Lobsang, am înţeles deodată că sună emfatic doar vorba fantezistului, visătorului, iar când vorbeşti numai despre aceea ce este o realitate pentru tine, însăşi vorbirea capătă o putere neaşteptată şi capacitatea de a împrăştia neînţelegerea.

-- Da, precis! l-am întrerupt pe Danny şi am izbucnit în râs, cândva îmi părea şi mie că ziaristica este ceva foarte interesant şi, când vorbeam despre ea, vorba îmi suna înălţător:) Iar când am început să învăţ la facultate, cu atât mai mult, când am început să muncesc în ziaristică, m-am izbit faţă-n faţă cu proza vieţii, descoperind că nu mai pot vorbi în maniera de cândva, iar oamenii au pierdut interesul de a mă mai asculta.

-- Da, aici, în India, i-am auzit şi eu pe mulţi oameni vorbind despre practica lor – pelerini veniţi să studieze yoga, înşişi profesorii de yoga, dar în vorba lor simţeam mereu acea artificialitate, emfază, îngrijorare, de parcă cineva te ademeneşte şi se teme să nu-i sară peştişorul din cârlig. Lobsang a fost primul om care a vorbit AŞA, încât era absolut clar – el înţelege ceea ce spune, înţelege nu într-un careva mod abstract, ci ABSOLUT precis, pentru că vorbeşte despre experienţa sa reală. Şi m-a mai pătruns până în adâncul sufletului râsul lui, poate, mai mult chiar decât cuvintele. Niciodată nu auzisem nimic asemănător. Probabil, aşa râd copiii în rai, copiii care încă n-au avut nici o grijă în scurta lor viaţă, care nu s-au posomorât niciodată. Un râs puternic, deschis, molipsitor. În aceeaşi clipă am simţit o apropiere atât de pătrunzătoare faţă de el, pe care n-am trăit-o niciodată nici înainte de asta, nici după. Iată şi acum, dacă vreau să mă acord la trăirea nevinovăţiei, deschiderii, îmi amintesc râsul lui şi... cât de mult îmi pare rău, Maia, că nu pot să-ţi redau amintirile, sunt sigur, acest Lama ţi-ar fi plăcut.

Câteva minute am stat în tăcere. Danny, probabil, s-a cufundat în amintiri, iar eu m-am gândit că împărtăşesc temerile sale, acelea despre care mi-a vorbit atunci când mi-a spus că se teme să piardă unicul fir de speranţă. Începutul povestirii sale era atât de frumos, încât începusem să mă tem de un careva sfârşit banal. Chiar mi-a trecut prin minte să-l distrag cu vreo vorbă, nu voiam să-mi stric impresia. Atât de uşor îmi imaginez un careva sfârşit trivial, de exemplu, Lama i-a spus că trebuie să pronunţi de o sută de mii de ori „Om mani padme hum” şi atunci tuturor le va cădea fericirea... De câte ori am fost dezamăgită de epilog atunci când mă captiva prefaţa! De câte ori am găsit la sfârşit doar un balon multicolor de săpun... Câte promisiuni care s-au încheiat cu dezamăgire! Ţin minte, cu ce exaltare şi anticipaţie citeam „Jocul cu mărgăritarele”, toată cartea te conducea undeva, promitea, până la urmă, să-ţi destăinuiască esenţa Jocului. Iar rezultatul? Nimic în sensul cel mai deplin al cuvântului, absolut nimic. Acelaşi lucru a fost cu Kafka... e ca şi cum ţi-ar arăta cineva o carte frumoasă cu peceţi, cu semnături, cu panglici, cu introducere, prefaţă şi postfaţă, în care nişte oameni gravi scriu despre importanţa celor ce se conţin între coperte, cât de înţelepte sunt acele lucruri, iar când deschizi cartea, vezi o hârtie de calitate cu monograme, dar fără text. Câte cărţi de yoga, de meditaţie, de psihologie am tot citit şi răscitit... cineva sfătuieşte să şezi în diferite poziţii, cineva spune cum trebuie să respiri, cineva raţionează despre zei, subconştient şi supraconştient, monade şi dharme, iar în comprimat – nimic. În cel mai bun caz, o masturbaţie mintală. Iar în cel mai rău – un comerţ prost camuflat.

-- Danny, numai să nu-mi spui, te rog, că trebuie să pronunţi de o sută de mii de ori „Om mani padme hum”, bine?

El mă privi neînţelegător, înmărmuri de surprindere, apoi izbucni în râs tare, încât calul său tresări, fârnâi şi sări la o parte.

-- Acum mă înţelegi, Maia!

Drumul ne-a adus spre un pârâuaş care sălta de pe o îngrămădire de pietre pe alta de undeva de sus, de pe stâncile mari.

-- Hai sus, acolo-i frumos, Danny mă ajută să descalec, am legat caii şi am mers în sus.

Pe mine poţi să nu mă hrăneşti, dar dă-mi posibilitatea să mă caţăr undeva, e aşa o plăcere – să sari de pe o piatră pe altă, parcă ai zbura deasupra haosului lor, luându-ţi avânt, aterizând, găsind un punct de sprijin în ultima fracţiune de secundă, de aceea foarte repede am săltat în sus, descoperind în curând un locuşor foarte comod, unde două moviliţe înfoiate de iarbă creşteau pe o piatră mare una contra alteia. Pe una din ele m-am şi aşezat.

Pârâul se ascunde cu un susurat încet sub piatră şi stropii rari abia de mă ating. Peste vreo două minute apăru Danny, aşezându-se pe moviliţa de alături. S-a făcut cald şi am ridicat maioul, întorcând spre soare burtica ce-i ducea de acum dorul. Descălţându-mă, m-am întins, punând lăbuţele pe genunchii lui Danni. El apucă tandru tălpile cu palmele, netezindu-le atât de senzual, de parcă încerca să se strecoare prin pânza subţire a ciorapilor. Simt totdeauna dacă omului îi este accesibilă plăcerea erotică fină, când corpurile de deschid unul pentru altul cu gingăşie, parcă ar fi acoperite cu un văl. Este imposibil să simţi o plăcere erotică fină cu un om pentru care nu ai tandreţe, simpatie blândă, exaltarea cunoaşterii unei fiinţe apropiate. Ea tocmai creşte din această simpatie, fiind continuarea ei. Senzaţiile sexuale sunt cu totul altceva, deoarece ele se mişcă în direcţie opusă – mai întâi, atingerea, apoi excitaţia sexuală şi abia după asta poţi trezi un val de tandreţe şi simpatie, dar poţi nici să nu-l trezeşti şi sexul lipsit de ele este, pur şi simplu, o plăcere mai mult sau mai puţin intensă care tinde să erupă în orgasm şi lasă în urma sa o mulţumire tulbure la limita dezamăgirii. Când abia începusem să-mi realizez dorinţele sexuale, nu-mi ardea de erotică, vroiam, pur şi simplu, să obţin mai repede aceea de ce am fost lipsită mult timp, să înşfac în grabă şi mai mult ca să compensez ceea ce nu primisem. Dacă nu am fi fost învăţaţi de mici copii că sexul este un lucru urât, dacă am fi avut posibilitatea să ne mângâiem în voie cu alţi copii de seama noastră, dacă nu ar fi fost intoleranţa oribilă a celor din jur faţă de atracţiile erotice ale copiilor, apoi pe urmă n-am fi atât de nesăbuiţi în setea de sex sau în ura faţă de el, ne-am edifica relaţiile mai mult pe simpatie şi tandreţe decât pe rotunjimea formelor şi dispoziţia de a te da sau a nu te da. Când eram copil, atât de mult jinduiam la tandreţe, dar primeam în locul ei doar lovituri verbale şi fizice.

Eu mă desfătam la soare, gândindu-mă ba la una, ba la alta, iar între timp Danny atingea pe rând degetele pe lăbuţele mele, mângâind călcâiele şi iată că un val de plăcere se ridică în sus de la tălpi, atingând parcă ceva în adâncul burţii, apoi contopindu-se cu tandreţea scânteietoare din piept şi pătrunzând încă mai sus, transformându-se apoi într-o exaltare fină în gâtlej, apoi se evaporă ca o boare de soare şi se ridică undeva deasupra mea... zău, asta-i mai bine ca orice sex...

-- Ce-a spus Lobsang, Danny? Am în vedere: ce-a spus el în esenţă? Eu vreau să ştiu esenţa, dă-mi-o încoace imediat. Oricare ar fi ea, oricum, ea n-o să schimbe senzaţiile generate în mine de mâinile tale, aşa că fii mai îndrăzneţ!

Danny se pierdu puţin cu firea, ceea ce mă uimi, el părea a fi încercat şi destins – oare nu cumva eu doar mi l-am imaginat ca pe un amant cu practică? (Poate, el în genere e cast??:)

-- Nu-i chiar atât de simplu... Nici până acum nu înţeleg: ceea ce mi-a spus el – asta-i esenţă sau nu-i esenţă? Pe de o parte, el parcă s-a exprimat cât se poate de concret, iar pe de alta... nu mi se aşează în cap – cum ai putea întruchipa asta în realitate.

-- Danny!! Nu mă chinui, altfel am să-mi iau picioruşele de la tine.

Ameninţarea îşi făcu efectul şi Danny îşi reluă povestirea.

-- Stăteam în faţa lui şi înţelegeam că n-am ce să-l întreb, or, nu-i atât de simplu să pui o întrebare. Imaginează-ţi că ai în faţa ta un om care posedă cunoaşterea deplină, iar tu ai posibilitate să-i pui o întrebare, o singură întrebare prin care ai exprima toată căutarea ta, toată disperarea, toată speranţa. În cap începură să roiască fel de fel de prostii de-alde „Cum să ating nirvana?” sau „În ce constă esenţa învăţăturii budismului?”, dar înţelegeam că asta nu-i ceea ce trebuie, în faţa acestui om nu este posibil nimic de acest fel, toate cuvintele „deştepte” s-au făcut praf, simţeam că le pot pronunţa sincer, asta ar fi fost o minciună şi nu-mi rămânea decât să rostesc ceva simplu, atât de simplu, încât nici n-ar fi fost nevoie să rostesc. Eram disperat: viaţa mea e atât de pustie, încât nici nu am ce întreba, dar cum am să găsesc răspunsul dacă nu pot pune întrebarea??

Lobsang ridică mâna şi făcu un gest liniştitor cu palma. Apoi a închis ochii, stând un minut-două în tăcere şi nemişcat. Îi priveam faţa şi nu-mi puteam lua ochii. Era parcă luminată dinăuntru de o lumină invizibilă. Nu puteai spune că e o faţă frumoasă în sensul acceptat al cuvântului, în ea nu exista frumuseţe şi perfecţiune a proporţiilor formelor, trăsăturile erau chiar puţin aspre, severe, dar asta nu-i ceea ce poţi vedea pe feţele oamenilor obişnuiţi. Pe faţa lui lipseşte orice amprentă de agresiune, pretenţie sau mulţumire de sine, e prezentă doar o asprime, seriozitate deosebită, de parcă ar privi de pe bordul navei sale în marea zbuciumată, gata în caz de ceva să-şi facă munca grea fără şovăieli, trecând corabia prin furtună. În mod surprinzător, această seriozitate nu era tristă şi, cu atât mai puţin, îngrijorată, ea era pătrunsă de o bucurie scânteietoare, deşi nici acum nu înţeleg cum se poate îmbina una cu alta şi dacă n-aş fi văzut cu ochii mei chipul lui Lobsang, dar aş fi auzit numai propria descriere, apoi nici n-aş fi reuşit să-mi imaginez ceva de acest fel, mi-aş fi închipuit, ca de obicei, ceva încordat sau ceva destins.

Când Lobsang a deschis ochii, el mi-a spus nişte lucruri stranii. El mi-a zis că adevărul i se deschide fiecăruia din cei care-l caută cu sinceritate şi oamenii nu-l găsesc nu de aceea că el e cetluit cu şapte peceţi, ci fiindcă ei doar se prefac că-l caută, iar în realitate caută cu totul altceva, dar nu vor să-şi recunoască acest lucru nici chiar lor înşişi. El mi-a spus că până şi printre călugării tibetani sunt multe persoane care nu caută adevărul, care chiar şi în timpul meditaţiei se gândesc dacă vor ajunge repede la iluminare şi la aceea când încă nu e târziu să pleci de la mănăstire, să te căsătoreşti, să-ţi înjghebi o gospodărie, dacă practica nu se va desfăşura cu succes.

El a spus că evenimentele din viaţa unui om obişnuit nu duc nicăieri, pentru că omul obişnuit e interesat nu de adevăr, ci de avere, de atenţia altor oameni, de obţinerea impresiilor, de discuţii despre una, despre alta, iar drept rezultat, viaţa se transformă într-o latrină şi evenimentele ce i se întâmplă sunt o simplă secţiune a acestei latrine.

El a spus că există un mod simplu de a-ţi găsi calea în toate sensurile acestui cuvânt – şi-n cel mai simplu, şi-n cel mai profund. Pentru asta trebuie să „auzi” o chemare deosebită dinăuntru, când ai s-o „auzi”, nu vei confunda-o cu nimic altceva, nu vei prefera nimic altceva în locul acestei chemări, ea va părea cea mai sublimă, cea mai dulce, cea mai înaltă în viaţa ta şi anume din această cauză chemarea îţi va arăta calea, ea însăşi va deveni calea ta, căci va trebui să-şi schimbi viaţa pentru ca ea să nu te părăsească, pentru ca s-o „auzi” mai des şi mai profund, ca să devii ceea ce descoperă ea în tine.

El a subliniat că foloseşte cuvântul „chemare” în sens figurat, că, atunci când apare această chemare, tu însuţi devii ea şi nu mai există altcineva care ar putea s-o audă – tu însuţi eşti această chemare.

Spunând astea, el tăcu şi mă privi întrebător, încercând parcă să simtă – ce atitudine am eu faţă de cele spuse. De astă dată nu mai exista dificultatea întrebării şi eu am pus-o imediat: „Lobsang, CUM trebuie să faci ca să auzi această chemare? CE anume trebuie să fac, Lobsang, ce trebuie să fac concret?”

El a dat din cam şi mi-a răspuns că, pentru a auzi chemarea, trebuie să devii liniştit, foarte liniştit înăuntru, deoarece atunci când viaţa noastră obscură face zgomot, când gândurile, dorinţele, emoţiile negative se perindă continuu, în acest zgomot nu vei auzi această chemare înceată. Când chemarea ia naştere, ea e foarte înceată şi abia după o practică îndelungată începe să răsune tot mai tare şi mai tare, până îşi capătă sonoritatea deplină care te atrage totalmente, fiecare părticică din corp şi suflet, umplându-te cu o vibraţie încântătoare. Văd, a spus el, că ţie-ţi este cunoscut ceea ce spun eu.

M-au mirat cuvintele lui şi chiar intenţionam să-i spun că el se înşeală, că n-am avut niciodată ceva de acest fel şi că eu, chiar de înţeleg ceea ce-mi spune el, dar în mod pur intelectual, înţeleg numai descrierea, dar nu trăirea ca atare. Dar Lobsang mă privea aşa că am tăcut abia începând şi iată că m-a străfulgerat: sigur, e anume ACEEA – acel „sunet” din vis! Lobsang a exprimat precis ceea ce nu reuşeam să exprim eu – acel sunet nici nu era sunet, pur şi simplu, cuvântul „sunet” era cel mai potrivit, şi el era saturat cu această plinătate uluitoare în care există totul. Era anume chemarea ce nu cheamă nicăieri, care este însăşi calea. Amintirile nebuloase s-au aprins iar foarte puternic, am trăit din nou aceasta foarte distinct şi Lobsang, zâmbind, dădu din cap – „iată, vezi...”

-- L-ai întrebat, oare, cum să devii tihnit, cum să faci acest lucru? eram puţin dezamăgită de cele auzite, aşa şi aşteptam că după asta va urma ceva de felul „astâmpără-ţi mintea” sau „concepe faptul că totul în această lume este o iluzie”, sau „imaginează-ţi că toate fiinţele vii au fost, în vieţile trecute, mamele tale, şi pătrunde-te de dragoste pentru ele”, după care poţi să te ridici şi să pleci acasă, mai ales că a şi sosit ora cinei.

Mi-am tras picioarele şi am început să mă încalţ.

-- Da, desigur, l-am întrebat. El mi-a spus: întâi de toate, trebuie să încetezi a trăi emoţii negative.

-- A, e clar...

Am legat şireturile şi m-am ridicat, picioarele au amorţit puţin.

-- Hai, Danny, e timpul, am flămânzit şi am obosit puţin, mai avem de mers călare încă vreo jumătate de oră până la funicular.

Înapoi am mers în tăcere, uneori trecând la un trap mărunt, eu, de bună seamă, am obosit, nu vroiam să vorbesc nimic. Parcă în unison cu dispoziţia mea, de jos s-a târât ceaţa, agăţându-se smocuri de copacii scunzi, presărându-i cu umezeală.

-- Adio, botule! am lovit uşurel cu palma calul, dând frâul grăjdarului, mai mult nu ne vom mai vedea, călătoria noastră comună a luat sfârşit.

Privind în ochii lui mari, am simţit deodată aşa o durere acută a despărţirii, încât îmi venea să plâng. N-am să-l mai văd niciodată... veşnicia ne desparte şi cândva ea mă va spulbera pe mine însămi... ce prostie – să simţi durerea despărţirii de un careva cal... ba nu, nu-i o prostie, pur şi simplu, s-a rupt ceva înăuntrul meu şi nu vrea să crească înapoi.

Spre maşină am mers tot în tăcere deplină. Shafi, văzându-mă, s-a înveselit (i se făcu dor, probabil:), deschise uşa galant.

-- Mam.

-- Mulţumesc, Shafi. Danny, vino şi mă vizitează, dacă vei dori. Poţi să vii chiar azi seara, numai ceva mai târziu, aş vrea să iau cina şi să mă întind puţin în pat, poate, chiar am dorm oleacă, iar pe la nouă vino la „hotelul” meu, mai şedem, mai tăifăsuim. Shafi, dacă el va lua o shikara, va găsi casa ta după denumire?

-- Da, mam, desigur, e tot aşa ca-n oraş. Iată, pentru orice eventualitate, el îi întinse lui Danny cartea de vizită.

-- Am să vin neapărat azi. Dacă ai să dormi, pot să te trezesc?

-- Da. Shafi, ai să-i arăţi lui Danny odaia mea.

Shafi a înţeles, se vede, că între noi ia naştere ceva mai mult decât nişte relaţii amicale, de aceea făcu din ochi.

-- OK, mam, cum spuneţi.

 

<< Back

Forward >>