« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 09

Am auzit prin somn o lovitură delicată în uşă şi un val erotic lin mi-a amintit despre Danny. Am strigat că acuşi ies şi am alergat afară. Danny aştepta, rezemându-se de corlatele slabe de lemn. La sigur, băiatul ăsta îmi place, îmi vine să-l iau de mână, să simt atingerea degetelor sale... aşa un joc sexual fin, care, mai curând, e posibil doar la începutul cunoaşterii, când pasiunea abia ia naştere.

-- Salut, Maia! în ochii lui se zbenguia acelaşi drăcuşor care era şi în mine, undeva în adâncul şi josul burţii. – Aici în apropiere se află un mic restaurant, tu doar vrei să cinezi?

-- E puţin spus -- vreau. Hai, botule!

Auzind cuvântul „botule”, el se cam pierdu cu firea, dar, aruncând o privire spre năsucul meu, crispat într-un zâmbet hâtru, aprecie altfel cele auzite (hai, nu fii inhibat, deprinde-te că eu nu ţi-s doamna cu camelii).

L-am împins spre shikara, am sărit în ea şi am pornit în lungul caselor plutitoare ce aruncau spoturi de lumină pe apă. Aceste case-bărci luminate dinăuntru seamănă cu nişte lămpi mari cu abajururi împletite, imaginaţia plăsmuind uşor în ele o careva viaţă de poveste. Plescăitul apei, o muzică ce răzbate de departe şi pare frumoasă, melodioasă, trilurile rare ale păsărilor nocturne – toate astea vrăjesc, acoperă cu un unduit fin suprafaţa liniştii adânci.

Şedeam atât de aproape unul de altul, încât îi simţeam căldura şi mirosul. Cât de bine e că el nu întrebuinţează nici un fel de apă de colonie şi pot simţi cum e mirosul anume al lui – însorit şi calm. Danny, parcă simţindu-mi dispoziţia, m-a apucat hotărât, dar tandru de umeri şi m-a tras spre sine. ...Nici un sărut, nici un alt scenariu standard, el, pur şi simplu, m-a strâns la piept şi asta a provocat un salt de trăiri erotice, a început a mi se învârti puţin capul, în piept simţeam o exaltare ce mă gâdila. Muzica se aude ba mai departe, ba mai aproape, aşternându-se hoţeşte pe apă între lotuşi, se împleteşte deosebit de dulce în acest ghem de sentimente, ea însăşi seamănă cu nişte atingeri erotice. În partea de jos a burţii, în adânc, pulsează aşteptarea şi prin tot corpul, de sus în jos, curge în şuviţă o senzaţie dulce, abia perceptibilă, ca apa vâscoasă din vise.

-- Aici e o terasă ce dă spre lac, mergem?

-- Da, terasa e ceva splendid. Hai!

Barca s-a apropiat de restaurant. Fotoliile moi şi joase seamănă cu nişte jilţuri mici în care poţi nu numai să şezi, dar şi să stai aproape culcat. Fiecare măsuţă e separată de celelalte prin nişte arbuşti în glastre, un felinar mare emană o lumină moale, caldă, care îndepărtează întunericul doar la distanţa mâinii întinse. Undeva în colţ abia se aude o mantra şi fumegă aromele. Mi-am împins fotoliul puţin înapoi şi, întinzând picioarele, le-am pus chiar între genunchii lui Danny. Apucându-mi labele, el începu să le strângă, să le mângâie, aproape deschis. Am coborât puţin mai jos şi picioruşele mele s-au oprit între picioarele lui. Acolo era ceva fierbinte şi elastic... Îl priveam în ochi, apăsând lin cu degeţele picioarelor... e un joc fain (numai nu termina, piciule)... Mi-a trecut prin minte un gând nebun. Lăsând fiecare cuvânt să zboare fără grabă în spaţiul ce ne unea, am rostit:

-- Danny, dacă eu... te voi ruga... să deschei blugii... să scoţi penisul... şi să-l dai pentru răfuială picioruşelor mele... ai să faci acest lucru?

Sub degeţelele mele s-a făcut ceva cu totul elastic – probabil, pe el chiar îl doare de strâmtoare. Respiraţia lui Danny deveni deasă, o şovăială de o secundă, o privire abia vizibilă prin părţi, încă o secundă pentru a se convinge de intimitatea deplină, chiar dacă se va apropia chelnerul, nici el nu va observa nimic în obscuritatea din adâncul fotoliului. Mâinile lui Danny se întinseră în jos, dar eu l-am oprit.

-- Tu nu m-ai înţeles, eu nu te rog să faci acest lucru, eu te întreb doar – ai să faci acest lucru dacă am să te rog?

El înţelese jocul meu.

-- Desigur.

-- Ai să-l scoţi şi ai să te laşi în voia picioruşelor mele?

-- Am să scot...

-- Vrei acest lucru?

-- Vreau...

Ne priveam în ochi şi făceam schimb de fraze scurte, sensul cărora conta mai puţin decât însuşi faptul rostirii lor anume în aşa o situaţie.

-- Danny, cum e el?

-- El te doreşte...

-- O simt... el e atât de fierbinte şi atât de elastic... nu te doare, doar el e atât de încordat şi se sufocă în blugi?

-- Mă doare puţin.

-- Vrei să-mi săruţi picioruşele?

-- Da...

-- Ai să-mi săruţi fiecare degeţel? Atinge-le, vezi ce picioruşe mici, frumuşele am.

-- Am să le sărut...

-- Imaginează-ţi, dacă ai să-l scoţi acum, am să-l înşfac cu degeţelele picioarelor... tu ai să fii în stare să nu termini?

--...

-- Ai să poţi?

-- E posibil...

-- N-ai să poţi... imaginează-ţi – îl strâng cu picioruşele, îl strâng, îl zădărăsc, un val fierbinte te cuprinde dinăuntru şi nu poţi să faci nimic cu asta, te laşi, lipsit de voinţa, la voia plăcerii şi sfârşeşti, simt cu tremură cu neruşinare penisul tău de fiecare dată când o şuviţă de spermă saltă din el... drept pe ciorapii mei... e fierbinte.

-- Aşteaptă, stai, altfel eu... chiar acum...

Bum!! Am lovit cu pumnul în masă. Danny tresări şi mai n-o luă la fugă din loc. Hinduşii-chelneri au zburat ca nişte găini undeva în adâncul cafenelei, dar îndată s-au liniştit.

-- Danny, eu mi-am luat picioarele, m-am aplecat înainte şi i-am aruncat o privire de SS-ist în ochi, hai să terminăm discuţia ceea de lângă pârâu despre Lama tibetan pe care l-ai întâlnit. Să punem punct ca să nu rămână în trecut ceva ce n-a fost spus. Voi fi cu tine sinceră şi deschisă, fiindcă tu mă exciţi, îmi trezeşti o simpatie nu numai erotică, de aceea hai să vorbim pe şleau. Să încetezi a mai trăi emoţii negative... Acest sfat mi se pare culmea absurdului, e acelaşi lucru ca şi cum ai sfătui să te îndrăgosteşti de toţi oamenii, de aceea ori Lama al tău e un palavragiu obişnuit, pe care eu nu-i sufăr, ori tu n-ai înţeles ceva corect.

Trecu un minut de tăcere.

Al doilea.

-- Danny?

-- Bine, am să-ţi povestesc istoria ceea până la capăt şi ne vom gândi împreună ce înseamnă toate astea.

-- A... nu ştiu eu să gândesc împreună...

-- Maia?

-- Ce? Ce Maia? am vrut să mai spun ceva, o frază brutală, poate, dar poate să izbucnesc în plâns... pentru o clipă, totul mi s-a părut lipsit de sens, posac – şed doi idioţi, îşi spun poveşti unul altuia, iar viaţa trece pe alături, să vorbeşti, să nu vorbeşti... – Bine, Danny, hai să uităm. Şi ce zici că a fost acolo?

Danny mă mai privi atent preţ de un minut, scoţând caraghios vârful limbii. Mi-a răsărit din adâncul memoriei un tablou de la vârsta creşei – şede un pici pe oală, tot aşa cu vârful limbii scos... mi-i frig, e seară târzie, podea de teracotă, totul e străin... da, totul e străin – acest sentiment l-am purtat cu mândrie prin toată viaţa mea – senzaţia de străinătate deplină în această strachină întunecoasă şi nenorocită.

-- Când am auzit sfatul lui Lobsang, am simţit şi nedumerire, şi dezamăgire, cam aşa ca tu acum. Dacă mi-ar fi spus-o cineva la o măsuţă în cafenea, aş fi procedat, poate, tot aşa cum ai făcut tu în munţi – m-aş fi ridicat şi aş fi plecat. Dar mi-o spunea un om, însăşi prezenţa căruia e mai elocventă ca orice cuvinte. Sigur, nu voi reuşi să redau în cuvinte acea ambianţă, dar omul cela... nu ştiu cum să spun – în prezenţa lui simţeam ceva ce răspundea în mine ca un ecou pătrunzător, puternic, într-un careva moment am fost tentat chiar să încep a plânge, lipindu-mă de el aşa cum se lipesc copiii de corpul mamei, dar să plâng nu de milă pentru mine, ci de o exaltare profundă, de parcă mi-aş fi găsit insula comorilor... Şi toate astea se întâmplau cu mine! Or, eu nu sunt predispus spre sentimentalism efervescent, nu plâng noaptea în pernă, nu declam versuri în glas şi nu mă bat cu pumnul în piept, rostindu-le în stradă:) Sunt, totuşi, raţional şi nu-s predispus spre... cum ziceai tu... da, nu-s predispus spre exaltare cu bulbuci şi superficială, de aceea cu atât mai puţin puteam să arunc la o parte ceea ce trăiam în prezenţa lui, explicându-mi totul prin faptul că nu am dormit suficient sau că sunt prea sensibil... Presimţind un sfârşit plicticos-politicos al discuţiei, am răspuns că, după părerea mea, aşa ceva este cu neputinţă – să elimini toate emoţiile negative, iar dânsul mi-a răspuns că nu contează ce cred eu despre asta, este important dacă sunt gata ori nu să-mi pun un asemenea scop şi să-l realizez orice ar fi? Înţeleg eu oare că e o sarcină de importanţă supremă, fără realizarea căreia nu va fi absolut nimic, nici un fel de căi, nici un fel de budism, nici un fel de creştinism, nici un fel de iluminare, nimic în genere, sau nu înţeleg, nu simt aşa?

-- Danny, l-am întrerupt eu cu nerăbdare, da, e importantă, e foarte importantă această sarcină, dar este imposibil s-o realizezi, unde ai văzut tu oameni care ar fi obţinut ceva de felul ăsta?

-- Exact acelaşi lucru l-am întrebat şi eu. Iar el mi-a răspuns: „Dar unde ai văzut oameni care şi-au pus în faţă această sarcină, încercând s-o realizeze cu toată seriozitatea şi consacrarea de sine? Iar dacă vrei să vezi un om care şi-a propus această sarcină şi a realizat-o, el e în faţa ta”.

-- Aş vrea să-l văd... totuşi, e ceva foarte interesant – un om care a încetat să mai trăiască emoţii negative... dacă asta nu este doar o poză ieftină... Dar unde poate fi găsit acest Lama, e pe undeva aici, în India, în Nepal?

Danny surâse şi dădu din cap negativ.

-- Chiar de-ar fi în odaia de alături... ce folos... ascultă mai departe.

Drăcuşorul care şedea în mine dădu din coadă pe neaşteptate, i-am făcut lui Danny un semn să tacă, am scos de pe umeri ambele bretele, pe care se ţinea rochiţa mea, lăsând-o să lunece încet în jos. Sub privirea lui sfârcurile mele dezgolite s-au încordat ridicându-se cu neruşinare.

-- Vrei să le atingi?

Tăcerea era mai elocventă ca orice cuvinte.

-- Dar să le sugi, să le strângi... să le apuci cu tandreţe şi cu putere, să ţii sânii mei în mâinile tale, să-i strângi privindu-mă în ochi... vrei?

Îmi plac contrastele...

Am mai aşteptat încă preţ de vreun minut, apoi mi-am tras rochia înapoi. Înghiţind un nod, Danny continuă:

-- Fără a spera la ceva deosebit, l-am întrebat: pot oare să învăţ, ei, în sensul că poate oare cineva să mă înveţe asta? Poate oare el însuşi să mă înveţe ori să-mi spună cine m-ar putea învăţa? Ca să produc o impresie bună, i-am spus că, după cum mi se pare, sunt deja destul de liber de emoţii negative, deci, sub conducerea unui meşter cu experienţă aş putea ajunge la succes destul de repede, probabil.

Lobsang s-a pus pe gânduri pentru o clipă, privind undeva prin mine: „Vino mâine tot aici la ora cinci dimineaţă. Vei înţelege totul mult mai bine”.

Ospătarul a adus sucurile, legumele înăbuşite şi puiul atât de mult dorit! În următoarele cincisprezece minute nu ne ardea nici de povestiri, nici de erotică. Clefăiam, rozând găina ca nişte lupi, luând unul de la altul bucăţelele cele mai gustoase, mârâiam şi râdeam. Treptat, găina începu să-şi ocupe locurile rezervate în stomacurile noastre, ritmul devorării au încetinit... am încetat masticaţia. Terminând de băut sucul, m-am lăsat în fotoliu.

-- Şi ce-a fost mai departe?

Aruncând o privire la genunchii mei goi, Danny continuă:

-- La cinci dimineaţa răsăritul abia putea fi ghicit după munţii înalţi, era răcoare, o linişte absolută şi o frumuseţe de neînchipuit. M-am apropiat de gompă, nu m-a întâmpinat nimeni, dar nici uşa nu era încuiată. M-am ridicat la etajul doi şi am nimerit în coridorul ce ducea spre odaia lui Lobsang. Chiar mă gândeam, nu-l voi trezi oare, căci era încă întuneric. Am mai făcut câţiva paşi prin coridor şi am înţeles de odată că „ceva aici nu-i aşa” chiar de la primul pas. Am mai făcut câţiva paşi, din inerţie, şi m-am oprit: „ceva aici nu-i aşa” s-a intensificat. Niciodată în viaţă nu am simţit ceva de felul ăsta. Aveam senzaţia că cineva mă pipăie cu privirea din toate colţurile întunecoase, iar privirea nu-i bună, grea, periculoasă. Da, am simţit anume pericolul. Stăteam pe loc şi-mi analizam senzaţiile. Ele se intensificau şi iată că mi s-a făcut rău de tot. Mi-am amintesc că, pentru o clipă, am fost cuprins de mirare: chiar ieri totul era pătruns de o căldură însorită, de o linişte extatică, ce anume s-a schimbat, de ce?

Am mai făcut câţiva paşi şi deodată m-a străpuns o durere slabă, dar acută, ca o împunsătură de ac. Îndoielile au dispărut. Am simţit cu toată certitudinea că cineva mă urăşte. Cineva înrăit, cu cerul gurii negru şede şi mă urăşte, mă urăşte pe mine, îi urăşte pe toţi şi părea că această ură izvorăşte de pretutindeni. M-am speriat de-a binelea, m-am întors, făcând câţiva paşi spre ieşire. Lângă scară m-am oprit pentru a-mi trage sufletul, am remarcat că ura a dispărut, a rămas doar senzaţia de încordare răuvoitoare.

Stăteam şi nu ştiam ce să fac mai departe. Oare chiar am putut să mă înşel atât de mult? Acest gând îmi sfredelea mintea neîncetat. Cum am putut să văd în Lobsang o fiinţă luminată, dacă în jurul său domină această atmosferă de ură?

În capul meu începură să se perinde tot felul de orori. Ştii, probabil, că în India, din când în când, dispar turişti străini?

-- Da, am văzut de câteva ori anunţuri despre dispariţia unor turişti.

-- Pe aici asta se întâmplă nu chiar atât de rar. India este considerată o ţară lipsită de pericol, relativ, desigur, mulţi călătoresc în singurătate, chiar şi fetele, de fapt, însă, această securitate există doar în anumite hotare. La Main Bazar sau Thamela totul e OK, dar e destul să faci un pas într-o parte şi ai să nimereşti în nişte fundături fantastice, unde securitatea nu ţi-o mai garantează nimeni. Cu atât mai mult dacă eşti consumator de droguri... Am auzit chiar că, uneori, oamenii albi sunt răpiţi pentru a fi aduşi în jertfă. Prin capul meu începură să roiască tot felul de gânduri că, probabil, şi Lobsang este adept al unui careva cult, or, în tradiţia tibetană „bon” au existat ritualuri legate de jertfire a oamenilor... sau asta eu am născocit-o deja de frică? Chipul lui Lobsang se ştergea, în locul lui apărea ceva monstruos, mi s-a trezit dorinţa să mă car de aici cât mai curând posibil, am încercat chiar să-mi amintesc cum arată porţile mănăstirii ca să-mi dau seama dacă aş putea să mă caţăr pe ele şi să sar de cealaltă parte, dacă ele sunt închise.

A mai trecut vreun minut, mi-am depăşit, totuşi frica, amintindu-mi iar trăirile de ieri. Am încercat iar să mă apropii de uşa chiliei lui Lobsang. Totul s-a repetat din nou. De astă dată, în mine s-a trezit o ură de răspuns, mi-am depăşit frica şi, adunându-mi puterile, am hotărât să dau iar ochii cu Lobsang, oricine ar fi el, un sectant înrăit sau un învăţător înţelept. Am mai făcut câţiva paşi prin coridor, dar am fost nevoit să mă opresc iar. Capul mi se desfăcea de nişte accese de durere sălbatică, atât de puternică era ura pe care o simţeam deja fizic cu fiecare părticică a corpului meu. Chiar m-am aplecat puţin înainte, de parcă m-aş fi luptat cu un uragan care căuta să mă dea jos, apoi am mai făcut câţiva paşi. Acum uşa odăii lui Lobsang era doar la câţiva paşi, dar această distanţă s-a transformat pentru mine într-un infinit. Nu puteam să fac nici un pas, în cap mi s-a lăsat o ceaţă deasă, în ochi vedeam pete roşii. Simţeam că vor mai trece doar câteva clipe şi ori am să mor, ori am să-mi pierd cunoştinţa. Durerea şi groaza mă paralizaseră, eu nu mai puteam să plec, nu puteam nici chiar să fac o mişcare, părea că voi muri de ceva îngrozitor dacă mă voi mişca măcar cu o şchioapă înainte sau înapoi. Puterile mă părăseau, simţeam că mor, părea că ura îndreptată împotriva mea acuşi va face să înceapă a fierbe sângele în mine.

Povestirea lui Danny m-a copleşit, am simţit chiar frica lui, nu-mi era bine în întunericul ce ne înconjura, lumina lămpii începu să mă alarmeze.

-- Deodată a încetat totul. Parcă ar fi scos cineva totul din mine – şi frica, şi ura, şi durerea – totul. O răcoare tandră curgea în mine cu nişte şuviţe subţiri, umplându-mă de prospeţime, de trăirea frumuseţii. Recunoşteam din nou nuanţele acelor simţiri pe care le-am încercat ieri, comunicând cu Lobsang. Uşa odăii lui se deschise larg, am trecut pragul şi mai n-am căzut în mâinile lui.

-- Dar cum vine asta?? Cum se îmbină una cu alta – o ură atât de straşnică şi declaraţiile despre libertatea de emoţii negative?

-- Anume asta l-am întrebat şi eu atunci când mi-am venit în fire, după ce-am băut un ceai cu un gust scârbos, pe care el mi l-a oferit. Răspunsul său m-a şocat. El a zis că toată oroarea pe care am trăit-o au fost doar propriile mele emoţii negative. Singurul lucru pe care l-a făcut el a fost că „doar” a umplut spaţiul coridorului cu o forţă oarbă care intensifică totul ce nimereşte în acest câmp. El a mai spus că, în pofida reprezentărilor mele despre sine ca despre o fiinţă destul de binevoitoare, eu îmi cultiv, îmi susţin un spectru enorm de emoţii negative dintre cele mai diverse. Chiar şi atunci când mi se pare că sunt absolut liber de ele, eu trăiesc nişte emoţii negative de fon, din străfund, tot felul de îngrijorări, alarmări şi aşa mai departe. Sigur, mi-am exprimat dezacordul, spunându-i că nu-l înşel şi-i vorbesc cât se poate de sincer, iar el, ca un om înţelept, ar trebui să vadă că sunt onest în faţa lui, nu mă înfrumuseţez pe mine însumi, nu încerc să mă dau drept cineva mai bun, dar îi spun cu toată sinceritatea că, atunci când veneam la el, eram dispus absolut pozitiv, simţeam inspiraţie, o simpatie profundă, curiozitate şi nu aveam nici un fel de emoţii negative de fon tăinuite, iar dacă această ură oribilă a apărut, apoi nu din mine, e ceva străin, asta se şi simţea ca ceva străin.

-- Ceva pare suspect, or, tu nu ştii nimic despre aceea cum şi cu ce „a umplut” el... Şi ce ţi-a răspuns?

-- Mi-a spus că mă crede că eu anume aşa şi consider cum spun, cu toate acestea, chiar dacă sunt sincer, mă înşel, tocmai acest exemplu poate să-mi servească drept o lecţie. Virusul denumit „emoţiile negative” s-a cuibărit foarte adânc în om, el nici nu le observă. În acel moment eram de acord cu el că emoţiile negative sunt, de bună seamă, un virus, dar mai apoi pierdeam tot timpul această claritate, chiar dacă ea mi se pare atât de simplă şi accesibilă atunci când e prezentă.

-- Sunt de acord cu noţiunea de virus, dar nu e clar deloc cum să lupţi împotriva lui, dacă de multe ori este cu neputinţă măcar să-l observi?

-- Lobsang mi-a spus că munca de încetare a emoţiilor negative începe cu cele care sunt la suprafaţă, se manifestă distinct şi, dacă această muncă este înfăptuită cu succes, apoi treptat poţi să înveţi a observa şi straturile subţiri de emoţii negative, eliminându-le. El a mai repetat o dată că, dacă în mine nu ar exista emoţii negative de bună seamă, atunci nu s-ar fi intensificat nimic, în acest caz, în loc de ură, aş fi simţit o desfătare ce ar fi crescut cu aceeaşi intensitate.

-- Da... E posibil că acest Lobsang, de bună seamă, este un om neobişnuit... Tu aşa şi nu mi-ai răspuns la întrebare: unde-i el acum sau, cel puţin, unde l-aş putea întâlni? Eu vreau să-l găsesc!

Nici eu n-am observat că, pe măsură ce Danny îmi povestea istoria lui, interesul pentru Lobsang a devenit distinct, îngrijorarea aproape că a dispărut.

-- Danny, eu vreau să-l găsesc!

Cu cât mai mult repetam această frază, cu atât mai insistentă devenea dorinţa mea.

-- Eu vreau să-l găsesc neapărat, mă cunoşti deja puţin – dacă am hotărât ceva, nu voi renunţa la asta până nu voi face totul ce-mi stă în puteri. Tu ştii unde ar putea fi găsit el?

-- Şi da, şi nu.

-- Ei, nu, lasă-ţi profunzimea gândurilor pentru alte situaţii, mai aproape de subiect, te rog, şi fii mai simplu. Eu sunt ca lipitoarea – dacă m-am lipit, nu mă las:), mi-am lăsat privirea mai jos. Danny oftă şi izbucni în râs.

-- Tu nu înţelegi, dă-mi voie să spun. Lobsang mi-a spus la despărţire că, dacă voi dori să-l găsesc, el ÎMI PROMITE asta, dar el nu are dorinţă să discute cu visători sterili, de aceea va trebui ca eu să susţin ceva de felul unui examen înainte ca să-l întâlnesc şi să reluăm discuţia despre ucenicia mea. Acest examen are două stadii, prima este tocmai să-l găsesc. Lobsang mi-a spus că am să reuşesc să-l găsesc, călăuzindu-mă de dorinţa mea de a mă întâlni cu el şi de acele semne pe care le voi vedea în calea vieţi mele. El a refuzat să spună ceva mai lămurit despre aceste semne, spunându-mi doar că aceste semne se manifestă pentru fiecare om pornit pe calea căutării adevărului, care, concomitent, începe o practică sinceră şi necruţătoare de eliminare a emoţiilor negative. Şi atunci când aceste semne se vor manifesta, chiar dacă au să apară careva îndoieli în legătură cu ele, aceste îndoieli vor fi superficiale şi nu vor putea umbri dorinţele ce-l vor purta pe căutător mai departe. Semnele vor începe să se manifeste, arătându-mi calea, doar în cazul în care toată viaţa mea, toate forţele, toată aspiraţia vor fi îndreptate spre eliminarea necruţătoare, fără compromis a emoţiilor negative de orice gen pe care le voi vedea în mine.

-- Şi cel de-al doilea examen?

-- Al doilea examen va fi acelaşi la care am fost supus în coridor. Dacă am să-l găsesc şi am să reuşesc „să trec coridorul”, înseamnă că realizarea merită atenţie şi atunci el şi alţi prieteni de-ai lui vor acorda instruirii mele atâta timp şi atenţie de cât va fi nevoie.

-- Şi asta-i tot? Doar cu asta ai plecat de la el?

-- Nu e chiar aşa. Am mai discutat cu el despre budismul tibetan, mă interesa informaţia obţinută din prima sursă, fără denaturări. De exemplu, vroiam să ştiu, e adevărat oare că unii învăţători tibetani se reîncarnează dintr-o viaţă în alta. Cum se poate afla că iată acest copil nu e un simplu copil, dar un careva fost Lama. Lobsang nu mi-a răspuns cu prea multe amănunte, cunoşteam aproape tot ce mi-a spus el din cărţile citite, dar atunci toate au devenit pentru mine mai reale, mai palpabile. Mi-a apărut dorinţa să trăiesc câteva luni între tibetani, să învăţ limba ca să fiu mai aproape de exponenţii acelei practici pe care o reprezenta Lobsang, dar el mi-a spus că asta nu are sens. Totuşi, m-a sfătuit să trăiesc un timp la Daramsala, un orăşel mic din India, unde se află acum reşedinţa lui Dalai-lama şi unde-s câteva mănăstiri tibetane. Apropo, probabil, am să plec încolo în acest an. Mă voi înscrie la nişte cursuri de studiere a limbii tibetane sau chiar îl voi lua pe cineva din călugări drept învăţător privat. N-am făcut acest lucru până acum, deoarece, după cum mi-a spus Lobsang, o asemenea necesitate nu există în genere. Ca să elimini emoţiile negative cunoaşterea limbii tibetane nu este necesară. El a refuzat să vorbească amănunţit despre fondatorul acestei practici, spunând doar că, spre deosebire de alte şcoli din Tibet, fondatorii cărora se încarnează aproape totdeauna în hotarele Tibetului – Dalai-lama, Karmapa, Trashi-lama, Panchen-lama şi alţii, el călătoreşte, în întrupările sale, dintr-o cultură în alta şi această practică se numeşte „practica căii directe”, deoarece nu se bazează nici pe o religiozitate, nici pe o îndoctrinare, ci doar pe propria experienţă. De fapt, fiecare om poate recurge la ea, dacă-i va ajunge tenacitate, iar în caz de succes, el va reuşi pe parcursul unei singure vieţi să realizeze capacităţi de neînchipuit pentru un om obişnuit, inclusiv capacitatea păstrării conştiinţei după, în timpul şi ÎN LOCUL morţii, capacitatea reincarnării conştiente sau transformării directe. Viaţa acestor oameni devine atât de neobişnuită şi atât de saturată cu trăiri şi aventuri ale spiritului surprinzătoare, încât acum nici nu are sens să se vorbească despre asta cu mine. Esenţa acestei practici constă în faptul că poţi să înveţi a schimba unele percepţii cu altele, la dorinţă, să consolidezi aceste modificări şi, dacă în viaţa unui om obişnuit schimbarea percepţiilor se produce în mod automat, fără participarea lui conştientă, apoi omul care face practica dată poate controla procesul integral. Când mă gândesc la asta, mi se taie respiraţia: cum trebuie să devină viaţa mea dacă eu voi putea simţi ceea ce-mi place, gândindu-mă doar la ceea ce vreau şi chiar să vreau anume ceea ce doresc să vreau! Însăşi ideea unei asemenea călătorii este captivantă prin sine.

-- Dar cum îl cheamă pe fondatorul acestei practici sau cum îl mai numesc ei acolo – patriarh, Lama principal? Unde-i el acum? Cum pot fi găsiţi alţi călugări din acea şcoală? Cum să faci aşa ca să încetezi a mai trăi emoţii negative, or, dacă vorbim despre o „şcoală”, trebuie să existe nişte tehnici puse la punct? Şi ce va fi dacă voi înceta să le mai trăiesc, nu mă voi transforma eu oare într-un lemn insensibil, poate, careva percepţii noi vor veni în schimbul lor? Vor veni de la sine sau va trebui aplicată o careva practică... – ai întrebat despre asta?

Întrebările curgeau şuvoi şi nici n-am observat zâmbetul lui Danny.

-- Sigur, Maia, am încercat şi eu să-l copleşesc pe Lobsang cu întrebările, dar, spre deosebire de noaptea asta nesfârşită care atârnă acum deasupra noastră, timpul întâlnirii mele cu el se apropia de sfârşit, fiindcă la şase dimineaţa urma să înceapă o ceremonie religioasă la care Lobsang trebuia să fie prezent. El mi-a propus să mă concentrez la o întrebare-două, pe care puteam să le aleg eu însumi, iar apoi să ne luăm rămas bun. De fiecare dată, amintindu-mi acel moment, simt o frică, deoarece curiozitatea putea să mă facă să întreb un lucru de nimic, ratând astfel şansa de a afla lucrurile cele mai substanţiale.

-- Poate, şi asta a fost un examen în felul său? Or, dacă tu, după toate cele auzite, ai fi întrebat: „Dar călugării pot zbura?”, asta ar însemnat, probabil, că eşti cel mai obişnuit imbecil?

-- E foarte probabil. Am pus două întrebări. Prima: cum îl cheamă pe fondatorul acestei practici, este el oare întrupat acum şi poate fi găsit. Lobsang mi-a spus un nume care nu semnifică nimic şi a zis că el este încarnat, adică trăieşte undeva chiar acum, este inutil să-l cauţi, dar poţi să i te adresezi.

-- Ce înseamnă „un nume care nu semnifică nimic”?

-- El a zis că pe omul cela îl cheamă „Bodhi”, dar, în limba tibetană, „bodhi” înseamnă ceva de felul „conştiinţă luminată”. Ăsta nici nu e nume, eu nu-mi imaginez cum aş putea să-l caut pe un om după acest nume – să întreb: „Nu ştiţi, există pe undeva pe aici conştiinţă luminată?”:)

-- Dar ce înseamnă „poţi să i te adresezi”?

-- Habar nu am, nu am acordat nici o importanţă acestei fraze.

-- Şi ce-a fost mai departe?

-- L-am rugat să-mi povestească ce trebuie de făcut pentru a înceta să mai ai emoţii negative. Aşteptam să aud tot ce vrei: acuşi îmi va arăta vreo poziţie de yoga, îmi va spune cum trebuie să respir, îmi va şopti la ureche vreo mantra, va face o minune... Dar el m-a surprins şi de astă dată, spunând următoarele (sper că nu am încurcat nimic): există trei motive din care oamenii trăiesc emoţii negative. Prima – ei vor să le aibă. Cea de a doua sunt concluziile false. Cea de-a treia – obişnuinţa. (Budism in două cu psihanaliză indigenă?) Deci, ca să încetezi să mai ai emoţii negative trebuie, întâi de toate, să te determini clar că nu vrei să mai trăieşti cutare sau cutare emoţie negativă. Este suficient să începi cu una, faţă de care ai o dorinţă absolut clară de a nu mai avea emoţia dată nici o dată mai mult, oricare ar fi împrejurările. În cel de-al doilea, trebuie să analizezi toate concluziile false, din care ar decurge că această emoţie negativă „trebuie să fie trăită” sau că ea „este motivată”. De exemplu, tu consideri că vecinul trebuie să-ţi dea bineţe şi dacă el nu te salută, simţi o nemulţumire, tu crezi că această nemulţumire e „justificată”, pe când în realitate e vorba doar despre alegerea ta arbitrară – ce să simţi şi ce să nu simţi. Iar ceea ce-i principal, în al treilea rând, este să depăşeşti, să învingi obişnuinţa existentă de a trăi emoţia negativă pe care nu doreşti s-o mai ai, creând o nouă deprindere – cea de a nu mai avea această emoţie negativă. El a spus că asta nu va reuşi prima dată, nu va reuşi nici pentru a suta oară, iar după două sute de ori ai să observi că ceva s-a schimbat în modul cum decurge emoţia ta, deoarece îţi vei crea o deprindere nouă – deprinderea de a „încerca să elimini emoţia nedorită”, această obişnuinţă va influenţa ea însăşi viaţa ta, dar, spre deosebire de alte deprinderi, e una aleasă de tine însuţi, de aceea posedă o putere deosebită, o „calitate” deosebită, şi, devenind tot mai puternică, te va aduce la rezultat. Cu cât mai multe emoţii nedorite vei elimina din viaţa ta, cu atât mai repede vei auzi o chemare deosebită dinăuntrul tău, o chemare pătrunsă de exaltare, care te atrage spre nişte trăiri necunoscute.

-- M-da... spune-mi acum altceva: încă Freud scria că emoţiile negative suprimate îşi iese pe ochi, ba încă cum! Astea-s stresuri, nevroze... ştiu eu însămi prea bine ce înseamnă suprimarea emoţiilor, mai bine e să le reverşi, scăpând măcar aşa de ele. De fapt, nu, nu e mai bine... tot un drac. Japonezii, în firmele lor, instalează matahalele şefilor pentru ca subalternii să poată să le bată – cu pumnii, cu picioarele, lăsând să iasă tensiunea din ei. Or, japonezii nu-s nişte proşti, dacă au inventat tocmai ei acest lucru, înseamnă că au studiat minuţios problema.

-- Sunt de acord cu tine. Când am auzit spusele lui Lobsang, am început să cred din nou că pierd timpul degeaba. Mi l-am amintit pe un cunoscut de-al meu încă de la facultate. Aflând că mă interesez de budismul tibetan, el m-a întrebat dispreţuitor: „Curios lucru, ce poţi să înveţi de la nişte văcari nespălaţi? Ei şi azi fac focul cu baligă de vacă şi trăiesc până acum tot în baliga asta. Ţi-ai ieşit din minţi, Danny, dacă pui pe acelaşi cântar aceste scamatorii şamanice şi CULTURA! Goethe, Schopenhauer, Kant, Rousseau... – toate astea, cică, nu-s bune, ian să mă duc eu să mai stau de vorbă cu nişte văcari puturoşi... numai să te speli bine când ai să revii, altfel vei murdări toată mobila acasă”.

Lobsang a înţeles întrebarea mea din jumătate de frază şi mi-a răspuns că suprimarea şi eliminarea sunt două procese cu totul diferite. La suprimarea emoţiei tu continui s-o trăieşti sau începi să ai o altă emoţie negativă, pe când la eliminare tu anume încetezi s-o mai simţi, ea, pur şi simplu, nu există, nu ai ce ascunde, tu faci ca şi cum „un salt” în starea de libertate, în care emoţia negativă nu există cu desăvârşire, îţi aminteşti cum eşti atunci când simţi bucurie sau tandreţe, în acest moment nu mai ai ce suprima. Şi dacă ai făcut totul corect, îndată după eliminare simţi o bucurie deosebită, o bucurie calmă. El a spus că lucrul cel mai complicat este să depăşeşti obişnuinţa de mulţi ani de a trăi o emoţie negativă, e greu, poate să pară ireal, dar asta este, totuşi, posibil, după asta în faţa ta se deschide Calea... Şi acum spune-mi ce crezi tu despre toată povestea asta?

-- E ispititor... dar ce-i în practică? Ai încercat să faci asta?

-- Am încercat, desigur... de multe ori am încercat, dar aşa şi n-am reuşit să ajung la ceea ce Lobsang a numit „bucurie calmă”. El a spus că atunci când are să-mi apară această trăire, nu voi confunda-o cu nimic altceva şi că bucuria calmă nu e un poetism, ci o descriere precisă a percepţiei. Eu, în cel mai bun caz, ajungeam la starea în care nu se întâmplă nimic – nu există nici nimic negativ şi nici nimic pozitiv, dar mie şi asta-mi place, e tot mai bine decât să fie agresiv ori dezamăgit.

-- Atunci de ce eşti atât de sigur că asta e posibil în genere? A trecut tocmai un an de când ai aflat despre practica asta, dar în viaţa ta aşa şi nu s-a schimbat nimic...

-- Nu e aşa. Am spus doar că ceva s-a schimbat. Am început să mă simt ceva mai liber, cad cu mult mai rar în disperare, apatie. Am început să observ cu mult mai des emoţiile negative în situaţiile în care ele se strecurau de parcă aşa şi trebuie să fie – acum parcă m-aş împiedica de ele...

--- Ei... să-ţi spun sincer, toate astea sunt nişte fraze generale, oamenilor le place să recurgă la ele pentru a se înşela pe sine înşişi... Chiar şi eu pot să mă conving de orice pe lume, dar oricum, mai devreme sau mai târziu, survine trezirea, or, poţi să-ţi plăsmuieşti „iluminarea” proprie doar până la o anumită limită, până la urmă, însă, adevărul iese la suprafaţă. Am avut de multe ori ceva de felul ăsta – încep să citesc o carte de yoga... ştii şi tu cum se întâmplă lucrurile de felul ăsta.

-- Trezirea? Ce ai tu în vedere?

-- Ei, citeşti, visezi, îţi imaginezi că eşti iluminată, pătrunsă de bucurie, puternică, umbli o zi sau două ca ameţită, iar apoi asupra ta se prăbuşeşte realitatea şi te înhami iar şi alergi ca o zăludă...

-- Se prăbuşeşte realitatea... de fapt, nu se prăbuşeşte nimic, e doar un mod de a te exprima, se întâmplă, pur şi simplu, ceva ce e peste puterile tale, pe când, din câte înţeleg eu, vorba e că anume trebuie să depăşeşti obişnuinţa pe care tu o numeşti „realitate”, or, sunt reale circumstanţele, dar nu necesitatea de a trăi emoţii negative. Tocmai aici se află cârligul de care te poţi agăţa, observi acest lucru?

Danny făcu o pauză, turnându-şi nişte suc, apoi întrebă:

-- Să-ţi torn şi ţie?

-- Nu, nu vreau... observ ce?

-- Uite, de exemplu, ai stricat paharul. Într-un caz, poţi să te superi ori să te întristezi, iar în altul – să izbucneşti în râs.

-- O, fireşte, doar asta depinde...

-- Anume despre asta vorbesc eu! Asta depinde! De aceea, de cealaltă... adică nu există o legitate fermă: dacă s-a întâmplat ceva, trebuie să te întristezi neapărat. Reacţia ta depinde de mulţi factori, tocmai acest lucru înseamnă că există posibilitatea reală de a alege.

-- Ei şi ce?

-- Tocmai aceea că, atunci când asupra ta „se prăbuşeşte realitatea”, asta nu-i decât un set de careva evenimente, iar tu poţi alege ce anume vei simţi în legătură cu ele.

-- ...

-- Înţelegi?

-- Ei bine, cu ce s-a terminat istoria ceea?

-- Lobsang s-a ridicat şi eu am înţeles că discuţia s-a apropiat de sfârşit. El de acum îşi luă rămas bun, dar mă reţinu la ieşire. Luând un creion şi un carnet, el a desenat un semn şi a spus că acest semn este simbolul practicii căii directe. Apoi s-a închinat uşor, a luat cu amândouă mâinile mâna mea, a strâns-o, luându-şi rămas bun. Faţa lui a căpătat o expresie de frumuseţe sobră, activă, străină de orice sentimentalism.

Am plecat de la mănăstire în aceeaşi zi, revenind la Muktinath, unde aveam de gând s­a meditez puţin asupra celor auzite de la Lobsang, iar apoi, dacă vor apărea alte întrebări, să încerc să vizitez iar mănăstirea ceea, poate, să mai învăţ puţin limba tibetană, dar la Muktinath am întâlnit o fată foarte simpatică din Irlanda (ei, poftim, m-a şi împuns cu acuşorul gelozia, ar fi bine s-o elimin, dar cum?), de aceea singurele cuvinte în tibetană pe care le-am însuşit au fost „a mângâia” -- - „tchourtchour-dje”, „a sărut”» - „o-dje” şi „a îmbrăţişa” – „tam”…

-- „Tam”? :) E nostim. În rusă, „tam” înseamnă „acolo”.

A venit ospătarul, a adus nota de plată şi a strâns vesela de pe masă. Danny a scos banii... m-a privit întrebător.

-- Ceva nu-i aşa cum trebuie?

-- Tu nu vrei să plăteşti pentru tine?

Întrebarea lui m-a derutat.

-- Mmm... sigur că da, vreau... cât trebuie?

Danny zâmbi.

-- Nu m-ai înţeles corect. Tu credeai că eu voi plăti pentru tine, aşa-i?

-- Ei, da, aşa-i, făcui eu un zâmbet strâmb, încercând să ascund faptul că-mi este neplăcut faptul că el e atât de mărunt. Poate, nu prea are bani?

-- Sigur, am să achit, nici o problemă, faptul, însă m-a mirat, fiindcă fetele europene plătesc totdeauna singure pentru ele, chiar dacă vom bea numai câte un pahar de apă. Dacă am să încerc să plătesc pentru cineva, asta va fi apreciat mai că nu ca o insultă, ca o discriminare, ca o aluzie la insolvabilitate, la ceva de mâna a doua.

-- Ce prostie! mi s-a făcut iar uşor şi bine cu el, ei bine, dacă-i vorba de cheltuieli serioase, înţeleg şi eu, dar aşa... să împarţi doi dolari cu prietenul tău?

-- Sunt de acord, dar... după cum spune Lobsang, o concluzie falsă din obişnuinţă le trezeşte fetelor obişnuitele emoţii negative:)

Pe neobservate, s-a acumulat oboseala – fie din cauza discuţiei îndelungate, care a cerut atât de multă atenţie, fie din cauza că toată ziua a fost suprasaturată de impresii. Vroiam să dorm puţin... sau să mai fiu alături de Danny.

-- Mergi la mine? el a pus această întrebare atât de firesc, încât vroiam să izbucnesc într-un râs copilăresc răsunător.

-- Merg, dacă-mi promiţi că ai să mă laşi să dorm câtuşi de puţin:)

-- Ei, poate doar puţin de tot:), el mă strânse cu putere la piept şi dorinţa de a dormi mi-a dispărut pe dată.

 

<< Back

Forward >>