« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 10

-- Fetiţa mea, eşti atât de mică... atât de mult îmi place să te mângâi. Îţi aminteşti cum e „a mângâia” în tibetană? Ciurciurge... e frumos? Uite la mine, vreau să-ţi văd ochii.

-- Mi se învârte capul:) E atât de fain – să te tăvăleşti aşa, să-l simţi pe cel din preajmă şi să te simtă el, să vă doriţi unul pe altul... – am strâns cu putere penisul elastic şi el începu să pulseze în mâna mea.

Danny s-a lipit de mine cu tot corpul... un geamăt de dorinţă... Mâinile, atât de tandre, atât de puternice şi insistente, îmi strâng coapsele, mă plesnesc uşor pe poponeaţă, mângâie burtica abia perceptibil, dar nu se ating, deocamdată, nici de sfârcurile încordate, nici de puţa udă de dorinţă. Scântei de plăcere se împrăştie în toate părţile în mii de jeturi, iar în adânc se aprinde tot mai tare văpaia, mă arde cu limbile sale, parcă ar linge cu jar tot corpul dinăuntru.

...Mă doreşti? E o şoaptă, sau, poate, un ecou care trece prin corp... Spune-mi că mă doreşti, eu vreau să spui... pune mâna ca să vezi cât de umed e acolo... o palpare abia simţită şi o clipă incinerată... Vreau... încă, mai atinge-mă încă... Îmi place că tu vrei... limba se atinge de sfârc... spinarea se încovoie cu dulceaţă... Încă! Fetiţa mea... Încă! Ce aer fierbinte... când, în sfârşit??? Buzele cuprind degeţelele de la picioruşe, asta devine insuportabil, acuşi voi striga – penisul tău nu poate să devină încă mai elastic... Am să te chinuiesc şi eu... uite-aşa... uite-aşa... rabdă, să nu cumva să termini... am să te pisez cât am să doresc... mişcări iuţi ale umbrelor... Ce degeţele gustoase ai... ce genunchi senzuali... şi cât eşti tu de udă... cu o putere neaşteptată desface şoldurile mele în părţi... tot corpul îl cere, ei dacă vrei aşa, primeşte!

 

Simţind cu obrazul respiraţia lui Danny, am început să mă trezesc, lipindu-mă de el. Corpul şi-a amintit pasiunea nocturnă, din centrul burţii au scăpărat în toate părţile fulgerele dorinţei, o dorinţă atât de acută, încât am tresărit convulsiv de câteva ori. Am întins mâna... mişto... doarme şi el, moale, tandru... aha, se pare că nu mai doarme...:) M-a răsturnat pe spate, m-a apucat cu palma de puţă – tare, dar nu brutal, a strâns-o cu mâna, o masează...

-- Tu încă eşti udă, micuţo... tot acum m-a întins sub el, m-a strâns de pat aşa că nu am nici o posibilitate să mă opun presiunii lui.

Îmi place uneori să mă joc astfel, când băiatul mă ia fără a-mi lăsa nici o posibilitate de a refuza, şi acum vroiam anume asta. L-am apucat de umeri, am desfăcut, supusă, picioarele... Cât de fierbinte-i! Încep să mă opun, încerc să-l resping uşor, să mă smulg, şoptesc tare „hai, ia-mă”, lunec ca un şarpe, dar forţa elastică desface buzişoarele, fără a intra înăuntru – Danny se opri pe un minut, mă privi în ochi atât de adânc, de parcă ar fi văzut acolo orizontul...

-- Vrei?

-- Da... numai nu te grăbi... încă mai încet... stai, stai... nu te mişca, deocamdată, da, aşteaptă, nu intra mai adânc...

-- Mă voi mişca încet, pur şi simplu, te voi mângâia cu penisul meu, deşi aş vrea atât de mult să te frec binişor, fetiţo!

-- M-m-m:)... Dacă ai să mă priveşti aşa, precis că termin!

-- Ei, ce să fac eu cu tine, tigroaică mică nesătulă ... Vreau să te privesc la nesfârşit... atât de frumoasă... atât de pasionată... Încă mai încet?:)

-- Danny, asta-i insuportabil, eu nu termin doar printr-o minune.

-- Şi eu, fetiţa mea, şi eu.

-- Ei, hai, hai... mai adânc, încă...

Şi iar un şuvoi impetuos de plăcere străpunge şira spinării, desface capul, explodează undeva sus de tot şi se împrăştie în scântei de pasiune incandescentă, ca o salvă a focurilor de artificii.

Cât durează această atingere de desfătarea care te rupe în bucăţele? Câteva secunde? Un minut? Pentru mine e puţin, e foarte puţin... şi nu reuşesc nicidecum să mă reţin acolo, chiar în vârf. Tandreţea durează încă mult, dar nu mai este atât de puternică, e acoperită parcă de o abureală fumurie... acum doresc un sex îndelungat, tandru... iată aşa, iată aşa... cât ai să poţi... măcar şi o veşnicie...

 

-- Azi e ultima zi de cazare pentru care am plătit şi, să-ţi spun sincer, n-aş dori să rămân aici, deşi habar n-am ce să fac mai departe.

-- De ce n-am pleca la Daramsala împreuna?

Cât de flămândă sunt! Acest dejun nu-mi ajunge, mai vreau.

-- Nesătulă în toate:)

-- Râzi tu râzi... ian de te-ar viola şi pe tine cineva ca pe mine noaptea asta... şi dimineaţa... şi încă o dată dimineaţa:)

-- Ei, ce facem, mergem?

Cerul, lacul care se oglindeşte în el... e atât de răcoare dimineaţa... ce vreau eu? Vreau ceva? Nu ştiu a vrea... sună neobişnuit – „a şti să vrei”... da, m-am dezobişnuit de mult să vreau cu adevărat, cu putere, cu bucurie, m-am deprins că toate dorinţele mele nici nu-s „dorinţe”, ci „mofturi”, „capricii”, „ciudăţenii”, nici n-am observat cum s-a întâmplat că am început să-mi privesc dorinţele ca pe o piedică supărătoare, ca pe ceva nu chiar decent, mai că nu ruşinos, or, asta mi se trage încă din frageda copilărie... şi acum, când am scos capul din mlaştina înăduşitoare, când e numai libertate în jur, trebuie să învăţ din nou să doresc.

-- Nu, Danny, cel mai puţin aş vrea acum să-mi creez o ataşare. Mi-i bine cu tine, dar aşa poţi să uiţi totul pe lume, or, eu n-am venit încoace doar pentru a călători. Cred că am putea să ne întâlnim peste vreo lună-două, poate, chiar la Daramsala, dar eu nu aş vrea ca noi să devenim o pereche. Înţelegi ce am eu în vedere?

Pentru câteva clipe în ochii lui am surprins tristeţea, dar această impresie s-a spulberat repede.

-- Da, înţeleg. Prima săptămână nu ieşi din aşternut şi totul în jur ţi se pare o poveste. În cea de a doua săptămână, încetul cu încetul, se strecoară rutina, dar tu continui să te plimbi mână în mână, iar apoi cotidianul de izbeşte în cap, dar tu continui să simulezi dragostea, să te prefaci că mai vrei să tot săruţi nopţi în şir, mână în mână... Aşa-i?:) el râse şi eu deja eram absolut sigură că el nu e dezamăgit, poate, e cuprins doar de o uşoară tristeţe.

-- Da, anume aşa. Cât de mult aş vrea să fie altfel! Crezi că asta e posibil?

-- Nu ştiu, Maia, aş vrea şi eu acelaşi lucru, dar asta seamănă mai mult cu o fantezie. Eu, cel puţin, n-am întâlnit în viaţă aşa ceva.

-- Poate, asta e posibil doar cu un singur om? Tu crezi că ai avea pe cineva care ţi-ar fi „a doua jumătate”?

-- După cum a spus un guru occidental (împărtăşesc părerea lui), a doua jumătate există, dar, cu regret, ea se află în tine însuţi.

-- Poate, aşa şi este... de fiecare dată, însă, când mă îndrăgostesc, cred în altceva. Şi în genere, ideea unei asemenea singurătăţi principiale şi mă atrage, şi mă sperie.

-- Poate, singurătatea nu va exista pentru cel care a găsit în sine această a doua jumătate?

-- Nu cred... nu vreau să cred că este anume aşa. Da, sentimentul de solitudine... el este profund, el respiră, el, luat prin sine, nu e nici obscur şi nici nu sperie, dar... totul trebuie să fie cumva altfel, nu chiar atât de rectiliniu, dar cum anume, nici eu nu ştiu. Aş vrea mult să cred într-un careva „deodată”.

-- Ce simţi tu, imaginându-ţi că ai rămas cu totul singură şi niciodată nimeni nu va mai fi alături de tine, doar nişte întâlniri efemere, fără ataşări, fără aşteptări...

-- Exaltare şi, totodată, frică.

-- Şi eu la fel. Totuşi, frica e undeva deasupra, ea-i ca o scoarţă, o coajă care, până la urmă, se va desprinde. Când văd astfel, încep să trăiesc lumea ca pe o stihie, fiecare pas trezeşte în ea un ecou de bucurie. Înţelegi?

-- Cred că înţeleg, simt. E straniu, dar îmi place să mă gândesc că am putea să nu ne mai întâlnim niciodată. Şi nu de aceea că nu aş dori această întâlnire, ci fiindcă te percep ca pe o manifestare a stihiei, ca pe un impuls de fericire neaşteptată, dar nu ca pe prietenul meu care mi-i totdeauna la îndemână.

-- Da, da! Şi eu te percep ca pe o stihie, când nu ştiu ce va fi mâine şi ne vom mai întâlni oare cândva... Şi totuşi, unde ai să pleci mai departe?

Mai departe? Habar nu aveam unde am să plec mai departe, deoarece nu aveam nici un fel de repere, nici un fel de dorinţe distincte. Întrucât „valorile culturale” mă interesau cel mai puţin, călăuzele turistice nu mă puteau ajuta cu nimic. Ştiam clar un singur lucru: nu vreau să mai rămân la Sri Nagar.

Shikara întretăia trupul orbitor al lacului, ducându-mă departe, pe mine singură. M-am tot uitat la jocul apei şi soarelui până când au început să mă doară ochii. M-am lăsat pe speteaza jilţului şi mi s-a făcut somn. Era o somnolenţă plăcută, ea mi l-a amintit pe Danny... şi am simţit îndată prezenţa lui. Părea că e destul să deschid ochii ca să-l văd alături. E uluitor, dar nu simţeam asta ca pe o iluzie sau înşelare a simţurilor, îl percepeam alături cu adevărat. Sau, poate, ar fi mai corect să spun că percepţiile mele erau aşa de parcă el ar fi fost alături? Şi ce-i atunci despărţirea? Şi ce înseamnă „să fim împreună”? Dacă eu şed într-o odaie cu băiatul meu iubit, dar nu mă gândesc la el, suntem împreună ori ba? Dar dacă eu îl simt chiar acum de parcă el ar fi alături, dar nu-l văd, suntem împreună ori nu? Pe unde trece hotarul? E destul să sapi puţin şi acolo unde totdeauna totul părea parcă absolut clar se deschide în faţa ochilor un hău...

Cuibărindu-mă sub plapuma răcoroasă, mă tot gândeam la asta şi cu cât mai clar vedeam că nu înţeleg ce înseamnă „să fii împreună” şi ce înseamnă „să nu fii împreună”, cu atât mai tare se făcea simţită presimţirea că, uite acuşi mi se va deschide ceva ce va răsturna toate concepţiile mele despre lume.

...Un râs răsunător, un scrânciob mare din lemn, o iarbă sclipitoare, norii ca nişte aripi de păsări fantastice, soarele zâmbitor, vântul care se joacă de v-aţi ascunselea... Să fi fost asta cândva? Sau e numai un vis? Dacă e vis, apoi nu vreau să mă trezesc niciodată. ...Şi totuşi, a fost aievea. Tare demult, în frageda copilărie... Potecile pe care alerg şerpuiesc în taină şi miracol, eu ridic capul sus şi copacii enormi îmi întind labele ca nişte uriaşi blânzi, frunzişul se scaldă în lumina solară densă pe care poţi s-o atingi cu vârfurile degetelor...

 

<< Back

Forward >>