« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 21

Până la Rishikesh mai rămânea vreo oră de mers. În pofida unei nopţi nedormite pe care am petrecut-o în autocar, nu-mi era somn deloc şi mă simţeam atât de vioaie şi de concentrată, cum mă simt mai rar chiar şi după un somn sănătos. E aproape opt dimineaţa, dar soarele e atât de strălucitor, încât, dacă te uiţi prin geam, iar apoi îţi întorci privirea, un careva timp e negru înaintea ochilor. Munţii de aici se asemănă cu nişte movile mari acoperite de vegetaţie tropicală deasă. Am scos capul prin geam, lăsând să-mi sufle vântul cald în faţă şi el parcă trecea prin mine. Corpul era atât de uşor şi atât de alertat, încât ai fi crezut că am ieşit un minut în urmă din camera de baie. Un miros de prospeţime, puţin răcoros, strident şi, totodată foarte fin... nu, nu era un miros, era ceva în tot corpul, parcă aş fi devenit o floare ce emană această aromă, chiar şi autocarul îmbibat pe veci cu praful şi murdăria drumurilor indiene trezea zvâcnete ale acestei trăiri crescânde. Parcă aş fi nimerit într-o mare răcoroasă a frunzişului de dimineaţă, pătruns de soarele matinal, parcă aş fi devenit eu însămi acest frunziş. În palme – o senzaţie de răcoare de mintă, care, fiind abia perceptibilă la început, a devenit atât de intensă, încât a dovedit chiar să-mi apară o nelinişte – „cât de departe aş putea să ajung cu această senzaţie”. Din palme, senzaţia de mintă a început să mi se ridice în sus, în lungul mâinilor, devenind deosebit de puternică în regiunea pieptului şi feţei. Şi respiraţia mi-a devenit geroasă, mi s-a făcut rece în gură. Aceste senzaţii noi nu m-au speriat, nu ştiu de ce, dar eram sigură că şi ele-s o parte a acelor schimbări ce se petreceau cu mine.

În ultimele zile nu mă părăsea un presentiment că iată-iată trebuie să se întâmple ceva extrem de important, de parcă aş fi mers toată viaţa spre asta şi acum mi-au rămas doar câţiva paşi... Încă vreo câţiva... Când, în sfârşit? Probabil, aşa se simte un prunc în pântecul mamei, când i se face tot mai strâmt şi trecerea inevitabilă într-o nouă calitate îl strânge din toate părţile. Îmi strâng pumnii, fiindcă nu mai pot aştepta, nici nu ştiu ce va fi asta – o întâlnire cu nişte fiinţe noi, neştiute, sau o explozie neaşteptată a ceva nou va veni dinăuntru, sau eu mă voi trezi dimineaţa într-o altă lume, cum scria Aurobindo, dar ştiu că ASTA va fi. Mi se pare că-s gata de orice, de orice schimbare în viaţa mea, care va fi însoţită de acest răsunet de bucurie şi admiraţie pasionată. Nu are nici o importanţă cum voi trăi, ce decoruri vor fi în jur, nu mai vreau să mă călăuzesc de nimic altceva decât de această dorinţă – să trăiesc ceea ce vreau să trăiesc. Am înţeles ce-a vrut să spună sadhu, am înţeles despre care dorinţe vorbea el, nu le poţi confunda cu nimic altceva şi eu nu vreau să le analizez dacă sunt „corecte” sau „incorecte”. Atât de mult doresc ca toate simţurile mele să fie anume aşa – ca nişte rafale de vânt solar, ca nişte jeturi puternice de curent rece, ca razele soarelui, pentru care nu există nici un fel de obstacole. Ţesătura evenimentelor devine vie şi senzuală, aidoma corpului unei fetiţe pasionate, ea se deschide în faţa aspiraţiilor îmbucurătoare, deschizându-şi profunzimea, atrăgând mai departe, mai departe de tabloul plat, spălăcit, pe care eu, în fiecare dimineaţă, îl iau drept singura viaţă posibilă... Cum? Sau – „ce”? Sau — ??? Nu ştiu cum să formulez întrebarea necesară, dar trăiesc căutarea acestei formulări ca pe o stare creatoare uluitoare. Poate, nici nu trebuie să caut careva cuvinte? Când renunţ la încercările de a găsi expresia verbală necesară pentru întrebarea care, pare, iată-iată se va rupe de pe buze, intensitatea elanului ce tinde să mă ducă dincolo de orice hotare devine încă mai puternică... Poate, anume în asta şi constă „răspunsul”?...

 

Rishikesh mi-a trezit doar un zâmbet. Am aşteptat că voi nimeri într-un oraş al unor temple hinduiste străvechi, unor yoga cu bărbi cărunte şi aer grav, când colo, am nimerit la un bal mascat destul de primitiv. Zeci de temple şi templişoare vopsite în cele mai inimaginabile culori împestriţează localitatea ca pe o masă de sărbătoare. Aici vezi şi nişte locaşuri minuscule (un teren îngrădit, în centru e un trident de care e legat un peticuţ, în faţa lui fumegă aromele – poftim, locul sfânt e gata), şi nişte zgârie-nori piramidali cu zece etaje, deasupra cărora e zugrăvită o inscripţie cu litere enorme – „yoga cutare”. Prin coridoarele care înconjoară zgârie-norii trece un şuvoi neîntrerupt de oameni. Pe fiecare stâlp, în fiecare cafenea poţi citi anunţuri despre cursuri de cutare yoga, cutare masaj etc. – de două săptămâni, de o săptămână... oricare. La orice colţ, în rânduri lungi, stau sadhu, dar ei nu seamănă deloc cu cel pe care l-am întâlnit la Kulu, ăştia-s nişte dubluri ale celor pe care i-am întâlnit la Delhi, cerşesc cu neruşinare bani de la turişti, îndrugă ceva repede, zâmbesc jalnic, întind mâinile şi în genere arată destul de neplăcut – nişte cerşetori ordinari care, nimerind la acest carnaval, au îmbrăcat straie de călugări peregrini.

Mi-am închiriat o odăiţă în cartierul Lakshman Djula, cel mai plăcut şi mai liniştit loc din tot oraşul Rishikesh, la doi kilometri de centru în sus pe cursul râului Gange. Un alt cartier turistic, Svarg Ashram, mi s-a părut prea colbăit, zgomotos şi costisitor. Primele două zile nu vroiam să fac cunoştinţă cu oricine ar fi, hoinăream, pur şi simplu, pe cărări, hrăneam cu nuci nişte maimuţe neobişnuite, cenuşii, care aveau feţe întrebător-îngrijorate şi, la început, săreau în jurul meu fără a vădi careva semne de agresivitate. Apoi, însă, un mascul s-a aruncat spre mine, m-a apucat strâns de mână şi, căscând gura, mi-a demonstrat un rând de dinţi enormi, apoi mi-a smuls din mână tot pacheţelul cu nuci. Hâtră jivină... da, dar uite că maimuţele nu sunt chiar atât de inofensive... Fotografiam fetiţe mici care umblau cu cerşitul, fiind atrasă de feţele lor surprinzător de frumoase, expresive, de ochii vii, vorbeam cu ele despre una, despre alta. E uimitor... toate top-modelele noastre nu fac o ceapă degerată în faţa lor. Zâmbitoare... le zâmbeam drept răspuns şi admiram aceste creaţii ale naturii.

M-am ridicat spre cascadă, am stat până la genunchi în apa lăcuşorului minuscul, săpat în piatră cu acurateţe de vinele de apă repezi, iar încă mai sus am descoperit o grotă. Pe pereţi şi din tavan se prelinge în şuviţe subţiri apa, se smulge la jumătate de cale şi cade în jos cu picături grele, care se spulberă în aer într-o pulbere fină de apă. M-am tăvălit pe plaja care era tot aici, la cinci minute de mers de la mica piaţă centrală de lângă podul, în centrul căruia şede un Shiva albastru. Plaja e destul de pitorească – un nisip alb şi foarte fin, iar chiar alături se află un templu părăsit, care parcă a crescut din povestea despre Maugli, o apă foarte curată, ca-n Marea Mediterană, un curs nu prea iute şi o temperatură de vreo optsprezece grade. Turiştii străini se ţin aici într-un grup destul de compact şi alde gură-cască hinduşi îi ocolesc, ceea ce nu poate să nu mă bucure, căci nu mai pot să văd hinduşii care se zgâiesc îngrijoraţi. M-au scos la hat cu naivitatea lor! Trec în grupuri, se aşează în rând ca maimuţele, trăncănesc neîncetat unii cu alţii şi, fără a-şi camufla curiozitatea animalică, nu-şi rup ochii de la umerii, picioarele şi burţile dezgolite ale femeilor albe. Apoi pleacă spre tufarii din apropiere (ori că se pişă, ori că masturbează) şi se întorc pentru ca să se zgâiască iarăşi.

Hinduşii săraci, bărbaţi, femei, bătrâni, dar, mai ales, băieţaşi şi fetiţe mici, îmi trezesc, de cele mai multe ori, fie o atitudine neutră, fie simpatie. Un dezgust stabil îmi provoacă tinerii şi bărbaţii îngrijoraţi din punctul de vedere al sexului – impertinenţi, tâmpi, zgomotoşi, cu ochi de sticlă şi lănţişoare de aur, iar în afară de ei – hinduşii bogaţi, care merg, mutându-şi picioarele ca nişte pinguini, cu burţile care se spânzură între picioare. Ei umblă cu un aer grav, privindu-i pe toţi cu un aer de superioritate, deplasându-se cu viteza melcului, vorbesc neîntrerupt ceva unul cu altul fără nici o expresie a feţei, de parcă ar rumega ceva fără încetare. De fapt, e o enigmă: de ce hinduşii nu umblă câte unul, mereu îi vezi în haite de câte cinci-zece inşi? şi despre ce pot vorbi atâta fără sfârşit, fire-ar să fie? împinsă de curiozitate, m-am alipit, neobservată, de o pereche: un bărbat o ţinea destul de liber pe o fată de mână (în cartierele turistice, hinduşii îşi mai permit câte o dată aşa un desfrâu făţiş), turuind ceva fără întrerupere. Îmi era comod: perechea vorbea în engleză. Engleza e una din limbile de stat ale Indiei, de multe ori, anume în această limbă comunică între ei hinduşii din familiile bogate sau aristocratice. Fata mergea, lăsând capul în jos, fără a spune un cuvânt, numai dădea din cap arareori, susţinând discuţia, alteori mai rostea un cuvânt-două. Cât timp mă prefăceam că sunt o turistă care se plimbă fără vreun rost anume, ia, m-a lipit întâmplător de ei şuvoiul leneş de oameni, îmi treceau prin cap tot felul de variante. Ei, probabil, abia au făcut cunoştinţă şi el îi vorbeşte despre sine. Sau sunt un cuplu conjugal şi el îşi exprimă părerea despre aceea unde ar fi mai bine să-şi trimită fiul la învăţătură, deocamdată ei nu au ajuns la o părere unanimă, de aici şi gesticularea lui expresivă. Când m-am apropiat, am auzit că bărbatul îi citeşte expresiv şi cu intonaţie... textele firmelor! Stupefiată puţin, m-am dat la o parte, încercând, timp de vreo zece minute, să înţeleg: ce mai e şi asta? Încă un şoc cultural, cu alte cuvinte.

Plimbându-mă prin Rishikesh, îmi luam carneţelul cu mine, continuând să-mi notez primele eforturi de investigare a emoţiilor negative şi gândurile ce-mi apăreau în legătură cu aceasta.

 

„** octombrie

Parcă port mereu ceva..., seamăn cu o doamnă corpolentă ce ţine în mâini o duzină de sacoşe. Vreau să mă rup din loc, s-o iau la fugă ca o panteră, dar în loc să procedez astfel, caut să cântăresc, să apreciez totul, să reacţionez la toate. Merg pe stradă şi fiecare eveniment îmi stârneşte o reacţie – emoţii, gânduri. Pot să simt nemulţumire timp de o jumătate de oră şi nici nu observ asta. Ar fi absurd, desigur, să afirm că trăiesc puţine emoţii negative. Dacă nu observ nici chiar aşa monştri ca o nemulţumire puternică, apoi ce să mai vorbim despre emoţiile mărunte care apar, după cum am stabilit, în permanenţă... Ieri, mergând pe stradă, am înţeles că naiba ştie de cât timp am senzaţia că în mine se înfig neîntrerupt cioburi minuscule de sticlă, iar eu, rănită, aşa şi merg, dar m-am obişnuit atât de mult cu această stare, încât pot, fără nici o greutate, să mă gândesc în acest timp la ceva, să-mi imaginez, să visez la ceva. De îndată ce am observat „cioburile”, am început să mă gândesc ce-o mai fi şi asta. Am fost nevoit să fac o descoperire neplăcută la cel mai înalt grad: îmi apare un sentiment de ostilitate aproape faţă de fiecare om întâlnit în stradă – faţă de unii ostilitatea e mai slabă, faţă de alţii – mai puternică. Niciodată nu m-aş fi gândit că oamenii îmi sunt chiar atât de neplăcuţi. Un fenomen interesant: când m-am gândit să încerc a înceta să mai simt această ostilitate, imediat parcă s-a zburlit ceva în mine, şi-a pus coarnele în prag, mi-a apărut dorinţa să revin mai repede la starea mea obişnuită, „rănită”. Emoţiile negative sunt ca nişte jigodii scârboase care au invadat o cameră întunecoasă. E destul să aprinzi măcar o luminiţă şi ele încep să mişune, să rânjească toţi colţii, să ţipe. Aş vrea să închid mai repede uşa în odaia în care văd oribilele făpturi ca să trăiesc aşa cum am trăit până acum, dar nu mai pot... Nu pot să uit ceea ce am văzut: de fapt, eu sunt odaia ceea obscură. Mă simt aşa de parcă aş fi aflat pe neaşteptate că sunt plină cu viermi... ei şi cum poţi să trăieşti pe vechi după asta? Cum poţi să te bucuri măcar de ceva, dacă nu te mai poţi impune, aşa cum a fost mai înainte, să nu mai vezi, să nu dai nici o atenţie, să uiţi că eşti devorată mereu de nişte viermi scârboşi?

Deocamdată, nu mi-a reuşit niciodată să fac ceva cu emoţiile negative (EN). Danny îmi spunea că el a început să reuşească să înceteze a mai trăi EN abia peste un an (dar şi asta – numai în anumite situaţii!), totuşi, acea bucurie tihnită, despre care i-a vorbit Lobsang, aşa şi n-a trăit-o. Ei, şi ce-i asta în genere – bucurie tihnită?... Mie, deocamdată, nu-mi reuşeşte nimic în genere, de multe ori încep să am îndoieli că asta ar putea să fie posibil în genere. Mereu sunt tentată să fac ceva deosebit o singură dată pentru a mă pomeni acolo, unde EN, pur şi simplu, nu pot să apară. Iată asta, de multe ori, mi se pare cu mult mai real, iar aceea că eu, cea care sunt acum, aş putea, pas cu pas, să încetez a mai trăi EN, asta mi se pare practic imposibil. Apropo, Castaneda n-a scris nimic despre eliminarea EN! El făcea cu totul alte practici şi EN au început să apară tot mai rar şi mai rar... Dar eu, deocamdată, nu am de unde alege, nu-l am alături pe Don Juan sau pe Ramakrishna, care, dacă ar fi să cred celor citite, printr-o simplă atingere schimbau percepţiile omului. Iată de ce totul ce pot face este să fac ceva singură...

Dar, poate, atunci când mă gândesc la o minune care ar schimba viaţa mea printr-o simplă mişcare de baghetă magică, eu dau dovadă de slăbiciune? Se pare că-i anume aşa, judecând după starea tâmpă în care cad atunci când las mâinile în jos, începând să aştept că viaţa mi se va schimba fără luptă.

Ieri am înţeles clar că nu-mi place deloc să simt ostilitate faţă de oameni, or, asta nu e o apreciere careva, asta e starea MEA, Eu sunt intoxicată de această ostilitate. Trebuie să înţeleg o dată şi pentru totdeauna că nu are nici o importanţă ce fel de oameni sunt aceştia, că există sau nu motiv pentru a simţi ceva negativ faţă de ei. Eu vreau să trăiesc prospeţime, uşurinţă, nu vreau să fiu doamna obeză încărcată cu aprecieri nesfârşite şi cu ostilitate nesfârşită faţă de oameni”.

 

Comunicarea mea cu învăţătorii şi înţelepţii din localitate a eşuat din start. La început am vizitat un templu care se află chiar aici, în Lakshman Djula, chiar lângă podul ce uneşte malul de vest al Gangelui cu cel de est. Templul făcea o impresie solidă şi eu, mergând desculţă pe lespezile de marmură, examinam atent statuile nostime din nişele de piatră când din adâncul templului se arătă un om care se grăbi să-mi comunice că anume el este Învăţătorul. Am şi observat deja că aici, la Rishikesh, este foarte îmbietoare bunăvoinţa din toate templele fără excepţie faţă de vizitatori. Chiar dacă faci nu ceea ce se cuvine, nimeni nu se uită strâmb la tine şi abia când începi să faci ceva cu totul nepotrivit, cineva îţi arată, cu zâmbet pe faţă, cum trebuie şi cum nu trebuie să procedezi. Iată de ce nu m-am mirat atunci când învăţătorul de yoga a început să-mi arate templul, vorbindu-mi ba despre una, ba despre alta. Desigur, n-a trecut mult timp şi am început să conversăm despre căutarea adevărului şi luminării. Atunci el m-a invitat în interiorul templului. Am intrat în localul pentru meditaţii – locul unde are loc învăţătura, unde se desfăşoară conversaţiile cu discipolii. Aşezându-se pe o pernă şi aşezându-mă alături, faţă-n faţă cu el, mi-a dat în mână nişte foi, se vede, fotocopii, începând să-mi spună că, uite, el, învaţă cutare şi cutare lucruri, că a inventat el însuşi o serie de practici reuşite. L-am ascultat preţ de vreo cinci minute şi am fost surprinsă de o plictiseală, ba chiar somnolenţă crescândă. Ce-i cu asta, poate, nu mi-am împlinit somnul? Am încercat să arunc de pe mine toropeala, dar nu mi-a reuşit nimic. Cuvintele învăţătorului curgeau lent ca de pe o bandă de magnetofon, se vedea clar că el le-a repetat deja de un număr enorm de ori şi acum ar putea să-şi îmbine cu succes monologul cu lectura ziarului. Rolul de ascultător tăcut al prelegerii nu mi-a plăcut, cu atât mai mult că sensul ei se ascundea oarecum de mine în dosul unor afirmaţii destul de abstracte şi nu-mi era clar deloc ce pot să fac cu ele practic, la ce anume să le aplic. Deja atunci mi-a devenit clar că am greşit adresa, că, orice ar încerca să mă înveţe acest om, nu-mi trezeşte interes nici el însuşi, nici învăţătura sa, dar îmi era incomod să ies aşa, pur şi simplu. În afară de aceasta, voiam să verific atitudinea ce mi-a apărut faţă de dânsul, ei, n-am eu încredere în senzaţiile mele... pe de o parte, aş vrea mult să le cred, să le ascult atunci când ele apar parcă de nicăieri, ca un vântuleţ care aduce prospeţimea reacţiei spontane, iar pe de altă parte, un sceptic plicticos o ţine mereu una şi bună: „multe ce-ţi pot sugera senzaţiile tale... nu poţi să li te încredinţezi în toate, mai ştii, poate, greşeşti...” Da, asta seamănă mult cu grija mamei! Istoveşte tot atât de mult şi dintr-o dată apare frica: da’, poate, de bună seamă, ea are dreptate, nu se poate să ai atâta încredere în propriile dorinţe, trebuie să procedezi aşa şi uite-aşa, fiindcă aşa e corect, aşa e mai sigur... Fire-ar dracului... am trimis-o pe mama mai departe cu toate grijile ei şi când colo, na-ţi-o bună, o descopăr în propriul cap... m-da...

Şi totuşi, m-am încumetat să-i pun învăţătorului câteva întrebări, de aceea l-am întrerupt hotărâtă. El a cedat politicos insistenţei mele. Încă nu ştiam ce anume am să-l întreb, am tăcut vreun minut, cernând în cap variantele. Abia atunci a ajuns la mintea mea că eu, aproape niciodată în viaţă, nu am luat decizii SINGURĂ, fără a fi influenţată de tot soiul de mame-sceptici-frici din capul meu. Adică eu, aproape niciodată, nu-mi urmez aspiraţiile care, deşi-s trăite cu bucurie, fiind însoţite de presentiment, nu-s confirmate de autoritatea ponderabilă a cuiva şi de aceea nu înseamnă absolut nimic pentru scepticul din capul meu. Iar drept rezultat e tocmai ceea ce am – valurile de stare cenuşie, lipsa de sens, adică tocmai ceea de ce am încercat să fug încoace, în India... ei, şi ce trebuie să fac acum... nu zadarnic se spune că, oriunde ai fugi, de tine nu vei fugi, ce folos că sunt acum nu la serviciu, ci în India, dacă, făcând pe plac „cenuşiului corect”, îmi ignorez dorinţele ce-mi apar uneori cu o bucurie răsunătoare. Nu, la dracu-n praznic. Deşi acum habar nu am ce să fac şi despre ce trebuie să întreb, am să merg ca tancul înainte, am să întreb primul lucru ce-mi va trece prin minte, iar apoi mai vedem noi.

Deja după ce-am deschis gura mi-am amintit că, vorbind despre Shiva, meditaţie şi toate celelalte, învăţătorul a amintit şi desfătarea veşnică. Mi-a trecut prin minte un gând ştrengăresc pe care l-am alungat mai întâi ca pe unul indecent, iar apoi l-am alungat cu hotărâre pe „cel” care mi l-a alungat – ba nu, voi pune întrebările celea pe care vreau să le pun, ducă-se dracului mămuca din capul meu.

— Spuneţi-mi, învăţătorule, atunci când vorbeaţi despre desfătarea veşnică îmi redaţi ceea ce e scris în cărţi sau vă refereaţi la experienţa dumneavoastră personală? Trăiţi cu adevărat această simţire a Desfătării?

— Viaţa pe care o trăiesc este anume desfătare, învăţătorul mă privi semnificativ, se lăsă pe pernă şi zâmbi.

(M-da... şi ce să întreb mai departe?) Există, totuşi, ceva artificial în zâmbetul lui, o prefăcătorie, ei, nu-mi place mie nici cum zâmbeşte, nici cum vorbeşte – da, exact, e timpul să-mi recunosc, el nu-mi place deloc, deşi e aşa un învăţător mare în aşa un templu mare... învăţător... Dar uite că mi-l imaginez fără haine albe, în mulţime sau undeva pe plajă, cum se zgâieşte la femei, şi văd îndată un hindus ordinar, primitiv, cu o privire grea, animalică. Şi eu de dânsul mă tem??? Privesc iar la el şi mă gândesc că în faţa mea e un învăţător, îmi apare neliniştea, e un om important, nu se poate să vorbeşti aşa cu el... Oscilând aşa dintr-o parte în alta, am înţeles: convingându-mă pe mine însămi că el e învăţător, am căzut pradă celei mai elementare manipulări psihice: dacă mi se spune că această marfă e cea mai bună, eu încep să cred că ea, de bună seamă, e cea mai bună, încetând să percep adecvat fenomenele. Prin urmare, eu nu mă deosebesc cu nimic de toţi idioţii ceia care pot fi hipnotizaţi atât de uşor prin spoturi de publicitate. Iar eu am crezut că asemenea lucruri cu mine nu trec, că mă deosebesc de restul lumii măcar prin asta...

A fost suficient să-mi dau seama de asta că îndată parcă mi-ar fi luat cineva frânele, din acel moment discuţia noastră a început să se desfăşoare uşor şi repete. Eliberându-mă de teama de a-mi recunoaşte mie însămi că acest om îmi trezeşte o atitudine negativă, am simţit deodată că sunt liberă, mi-a apărut o uşurinţă, am început să vorbesc cu el tot aşa de liber cum aş vorbi cu vecinul de la bloc. E surprinzător, dar s-a dovedit că anume acest stil de a purta discuţia, de la egal la egal, a scos în relief anume aceea în ce voiam să obţin o determinare. Am precizat că nu vorbesc despre aprecierea unui mod de viaţă, ci despre o trăire nemijlocită, despre trăirea desfătării – ea sau este, sau nu-i. Învăţătorul mi-a răspuns la asta că anume acel mod de viaţă pe care-l duce el este desfătarea, iar apoi a trecut iar la descrierea amănunţită a metodei sale. Am hotărât să insist, de aceea l-am întrerupt politicos, dar ferm şi, privindu-l drept în ochi, am întrebat, pronunţând distinct, clar fiecare cuvânt: e prezentă pentru el chiar acum sau cândva în genere o trăire reală, determinată, clară a desfătării despre care a vorbit el?

Se pare că învăţătorul a fost supus la un asemenea interogatoriu pentru prima dată în viaţă. Aveam impresia că, până acum, nimeni nu s-a încumetat să întrerupă vorbirea lui bine pusă la punct. În momentul în care el era gata să tragă banda puţin înapoi pentru a o porni din nou, în ochii lui licări o spaimă, mai că nu panică. Nici n-am observat când i-au fugit ochii din ochii mei undeva în tavan, după care el a declarat iar, la început nu prea sigur, apoi ferm că, desigur, el trăieşte de multe ori această stare. Fiindcă el începu iar să-şi expună descoperirile în practica meditaţiei (ele începeau cu aceea că nu trebuie să stai neapărat în poza lotusului atunci când faci meditaţie, poţi să pui piciorul şi aşa – el mi-a arătat cum anume, dar poţi să-l pui şi aşa – mi-a arătat iar), l-am întrerupt iar, rugându-l să-mi descrie ce anume simte el, or, fiecare, spunând cuvântul „desfătare”, poate avea în vedere ceva ce este propriu anume pentru dânsul – am avut nenumărate prilejuri să mă conving de asta, vorbind cu cei mai diferiţi oameni. Se vedea clar că întrebarea mea l-a luat prin surprindere, ochii iar i s-au aţintit spre tavan (seamănă surprinzător cu acea nostimă reacţie copilărească pe care o cunosc de la şcoală – aşa priveşte în tavan elevul când nu şi-a pregătit tema), apoi, forţând un zâmbet fericit, mi-a spus că asta nu poate fi exprimat în cuvinte, pur şi simplu, nu există cuvinte ce ar reda trăirile sale. Ei bine... un procedeu foarte comod de a fugi de răspuns, dar asemenea trucuri actoriceşti nu mai produc impresie asupra mea, eu însămi pot să-l joc măcar pe diavolul în carne şi oase, dar numai nişte oameni insensibili şi deşerţi pot fi înşelaţi cu asta. Iar eu cred senzaţiilor mele, nu aparenţelor, şi acest om îmi produce o impresie clară de şarlatan. Ian să-i mai pun o întrebare.

L-am rugat să descrie trăirea vidului, despre care a vorbit atât de mult, vârând golul ăsta ba ici, ba colo. De astă dată, învăţătorul era gata să răspundă şi a zis îndată că uneori, în procesul practicii meditative, or, anume asta îi învaţă el aici pe discipolii săi, el deschide ochii şi vede vidul, iar alteori, deschizându-i, vede lumea obişnuită. Am înţeles atunci că nu am formulat corect întrebarea şi am întrebat încă o dată – nu ce vede, dar ce simte, trăieşte? şi atunci am înţeles! Dacă cineva ar dori să inventeze o careva percepţie pe care el n-o are, apoi, desigur, nu-i va rămâne nimic altceva decât să compună descrierea din cele vechi, deja cunoscute! Astfel, dacă cineva doreşte să afirme că el are trăirea vidului, apoi cum poate el să-şi imagineze această trăire? În loc de trăire, el va vorbi despre „noţiunea” de vid, sau despre „viziunea” vidului, de parcă trăirea ar consta în văz, auz sau miros! E cam acelaşi lucru ca şi cum ai auzi kilogramul. Eu de atâtea ori m-am ciocnit în viaţă cu aceste născociri ale unor lucruri care nu-s... de atâtea ori m-am minţit pe mine însămi când am încercat să-mi plăsmuiesc din imaginaţie ceea ce n-a fost în realitate, încât am alergie la frazele frumoase şi zgomotoase care, chipurile, descriu o experienţă reală.

Seara de apropia de ecuator, întuneca, de pe Gange veni un suflu proaspăt, gata, nu mai aveam ce face aici. Te-ai mira ca păpuşile vopsite în formă de elefanţi şi oameni nostimi să mă poată distra, iar o păpuşă în formă de învăţător – cu atât mai puţin. Intenţionând să plec, l-am întrebat spre sfârşit: trăieşte el oare careva emoţii negative? învăţătorul făcu iar nişte ochi mai mari ca de obicei, el iar aruncă privirea în tavan şi, după cum mi s-a părut, era chinuit de întrebarea: să mintă? să nu mintă? Se pare că a înţeles că nu este rostul să mintă, deoarece netrebnica asta europeană iar îl va strânge la perete cu vreo întrebare. Şi el mi-a răspuns că, desigur, trăieşte asemenea emoţii, dar...! La cuvântul „dar” faţa lui iar luă un aer triumfător de iluminare definitivă. Nu le trăieşte doar, ci le trăieşte aşa încât nu este antrenat în ele, de aceea nici nu simte nici o responsabilitate, aşa, de exemplu, cum un câine rânjeşte la cineva, dar nu se indispune din această cauză. Iată, chipurile, aşa e şi la dânsul: simte emoţii negative, dar nu este antrenat în ele.

Eu mai că n-am căzut pradă acestei fraze, deja am început să-mi imaginez cam ce ar putea el să aibă în vedere, dar am simţit că sunt dusă undeva departe de claritate, de sinceritate, deşi, de bună seamă, atât de mult ai vrea să crezi că una e compatibil cu alta: şi emoţii negative să ai, şi fii luminat, totodată, or, asta ar însemna că nu mai există nici o necesitatea de a lupta împotriva lor... Nu, nu mai vreau să aud nici despre un fel de „ne-antrenare” mitică, am trăit cu asta mai că nu doi ani şi n-am ajuns la nimic decât la o amorţire nesigură şi la mulţumire de sine tulbure. Deja fără a-mi ascunde scepticismul, i-am spus că asta e o prostie, căci dacă el are emoţii negative, apoi tocmai în acest moment este atras, antrenat în ele. Învăţătorul a cedat repede această poziţie, hotărând să se retragă spre flancurile întărite mai bine: el a recunoscut că eu am perfectă dreptate, da, am dreptate, dar el a avut în vedere că el nu simte răspundere pentru emoţiile negative, că le acceptă ca pe o parte inseparabilă a universului, după cum câinele nu mai ştiu ce mai percepe acolo... eu nu am mai stat să ascult ce percepe câinele, m-am ridicat şi am plecat. În fruntea şcolii a nimerit un simplu laş, mincinos şi pungaş. În tot răstimpul cât a durat discuţia noastră, el a încercat să-mi strecoare nişte foiţe, pe care erau imprimate chemări frumos ticluite cu invitaţia de a deveni discipol al lui. Contra plată, desigur. Şi plata nu e chiar atât de mică!

Am trecut pe pod, oprindu-mă la mijlocul lui. Era atât de plăcut să priveşti la stihia vie, reală, puternică, la apele înspumate, la valurile ce se spărgeau, lovindu-se de pietre mari, apoi se învârtejeau în jurul lor. Discuţia mi-a lăsat ceva greu pe suflet, de parcă aş fi mers la sărbătoare, dar am nimerit într-un şanţ cu murdărie, de parcă aş fi fost insultată. E o prostie, totuşi, mă simt ofensată, în orice caz, pentru azi nu mai am nici o dorinţă să vizitez templele şi să discut cu învăţătorii.

Noaptea am avut o plăcere rară pentru aceste locuri – am nimerit ca şi cum în taigaua siberiană într-un ianuarie geros. Vorba e că pe la unu de noapte dinspre Gange începe să bată un vânt puternic din munţi, de la nord spre sud. Când te afli în pat la hotel, ai o iluzie totală că afară viscoleşte. Desigur, în realitate vântul e cald, dar lucrurile ţi le poate sufla de pe balcon. A trebuit să mă ridic pentru a-mi scoate rufele spălate de pe frânghiile întinse pe acoperiş. Vuietele stihiei nocturne mi-au trezit inspiraţia, mi-am scos carneţelul şi am încercat să-mi descriu ultimele descoperiri, starea mea curentă.

 

„** octombrie.

Totul mă adoarme. Iau dejunul, prânzul, privesc televizorul, lucrez, călătoresc, dar toate astea mă fac să adorm, mă leagănă monoton, uneori mă trezesc parcă şi văd acest lucru... N-aş vedea toate astea... Uneori am forţe şi capacităţi pentru a vedea real ceea ce se petrece.

Totul adoarme – sexul ori lipsa sexului, serviciul sau lipsa serviciului, nu contează. Iată paradoxul. Mă gândesc totdeauna că, uite, acum fac cutare şi cutare lucru şi dacă voi face sau nu voi face asta, anume atunci voi începe să trăiesc altfel. O tristă rătăcire pe care mai rar când reuşeşti s-o concepi, or, pentru aşa ceva îţi trebuie suficiente forţe, dorinţe ca să faci aşa şi altfel şi abia atunci te poţi convinge că, în fond, nu există nici o diferenţă. Vai, de fiecare dată se repetă una şi aceeaşi. Cu o constanţă ucigătoare, cufundându-mă în una, încep să caut izbăvire în altceva, dar, ajungând la acest altceva, încep să visez la ceea ce a fost mai înainte. Aşa poate dura ani de zile, probabil, în cazul multora, toate astea şi durează toată viaţa. Lipsa de hotărâre în urmarea propriilor pasiuni – iată, probabil, cauza din care experienţa se întinde pe un termen prea mare pentru o viaţă de om. Uneori am impresia că mă ridica DEASUPRA, şi atunci văd golul oricăror variante. Nu despre variante este vorba.

Ca şi până acum, nu înţeleg ce caut şi încotro mă mişc. Ştiu că viaţa, viaţa obişnuită, cea pe care o ştiu toţi cei pe care îi cunosc eu, este un set de pătrăţele, în care ne jucăm până la capătul zilelor noastre. Pe asfalt sunt desenate carouri şi noi sărim în ele aşa cum am fost învăţaţi. În afara acestor carouri, pentru noi nu există viaţă, acolo-i enigma care sperie sau, pur şi simplu, nu ne este cunoscută.

Încrâncenarea mă cuprinde periodic, o încrâncenare amestecată cu disperarea. Oare chiar aşa şi n-am să reuşesc să găsesc ieşirea? Nu am pe cine trece răspunderea. Chiar dacă sute de înţelepţi demni ar fi alături, parcă viaţa mea ar deveni alta? Nu ştiu nimic despre asta.

Trăiesc consecutiv acelaşi set de emoţii, acelaşi rând de gânduri, scopuri, motive. De altfel, undeva pe aici există un pai salvator de care te poţi agăţa. Ştiu din propria experienţă că, dacă întrerupi consecutivitatea în orice loc printr-un efort volitiv puternic, apare senzaţia că lumea obţine o profunzime neştiută până atunci. În asemenea momente mi se deschid noi domenii ale vieţii, noi domenii de concepere care-mi erau inaccesibile mai înainte. Însăşi trăirea acestor straturi noi de concepere este neobişnuit de atrăgătoare. Ea conţine în sine vădit ceva deosebit, deoarece asta diferă mult de toate celelalte ce pot fi descoperite şi acumulate. Noile straturi de concepere sunt, la început, complicate pentru trăire, ele-s foarte străine, ele-s eterogene şi această eterogenitate este imposibil de exprimat. A existat aşa o senzaţie în frageda copilărie: ai nimerit la spital şi acolo e cu totul altfel, totul e străin, nu există nici casă, nici rude, nimeni din cei tandri şi atenţi faţă de tine, ai senzaţia detaşării de lumea care-ţi este cunoscută. De altfel, stai, „străin” nu e cuvântul potrivit. Dacă ar fi străin, nu ar fi atât de pasionant, de captivant... ar fi mai corect să spun „neobişnuit”. O senzaţie pătrunzătoare intensificată de lipsă a casei. În pofida faptului că expresia mea e cam butucănoasă, anume aici se află ceva ce nu poate fi găsit nicăieri în altă parte, de aceea ceva te trage mereu înapoi, încolo unde nu există senzaţia de cunoscut, de familiar ce-ţi strepezeşte dinţii, de protecţie sătulă şi recunoaştere putredă.

Acum mi-i clar că ceea ce caut eu se află undeva în afara acestor spaţii, în afara carourilor desenate. Acolo domneşte o prospeţime neobişnuită, acolo sunt zări adevărate, în care, poate, voi găsi ceva, poate, nu voi găsi, dar anume încolo îmi trebuie. îmi trebuie undeva încolo. Dar nu e uşor să nimereşti acolo. Eliminarea totală a emoţiilor negative... oare chiar asta e cu putinţă? Înainte vreme aş fi spus „nu”, acum, însă, nu ştiu.

De ce nu încerc să încep chiar acum să fac această practică? Sunt plină cu vârf de emoţii negative, asta mi-i clar, dar din care parte să mă apropii de ele? Cât voi mai bate lăturile? Oricând există ispita de a luneca în alte dorinţe... aha... prin urmare, eu cred că această practică ar putea să mă lipsească de ceva atrăgător pentru mine. De ce anume?? Apoi vreau eu sau nu vreau? Iată întrebarea la care trebuie să răspund, deci, nu trebuie să mă prefac că ar exista careva obstacole. Vreau eu sau nu vreau să fac asta – să declar război emoţiilor negative? Câte dorinţe diferite... sunt multe... vreau eu să fiu vaca ceea obsedată de patima propriului staul, propriei cariere, să alerg spre acest vis pentru ca, realizându-l, să mă satur de el, să simt greaţă, apoi, imaginându-mi o nouă condiţie a fericirii mele, să iau cursa de la început? O privelişte scârboasă şi jalnică, în care mă recunosc atât de bine şi pe mine însămi. Vreau să mă opresc, să încremenesc pentru a simţi prospeţimea zbuciumată a vântului care bate în faţă, să mă las în voia lui şi să caut CEVA.”

 

<< Back

Forward >>