« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 22

La Rishikesh, de altfel, ca şi-n toată India, profesia de sadhu e cea mai avantajoasă. Acest gând mi-a trecut prin minte atunci când m-am refugiat din strada fierbinte într-o cafenea europeană cu sticle fumurii în geamuri. Pentru această profesie nu-ţi trebuie nimic altceva decât un halat roşcat. Dacă ţii cont de faptul că în India e totdeauna cald, poţi să trăieşti şi în stradă, iar dacă mai ţii cont de faptul că mulţi anume aşa şi o duc, apoi e chiar avantajos să fii sadhu, căci una e să dai un ban pentru un cerşetor rufos şi cu totul altceva e să-l ajuţi pe un om sfânt. Asta îţi uşurează karma, iar karma în India este o noţiune tot atât de evidentă ca şi unitatea de nezdruncinat dintre partid şi popor în epoca URSS. Aceşti sadhu ies în fiecare dimineaţă în locurile cele mai aglomerate, gamelele li-s lustruite până la luciu şi cerşesc bani, propunându-ţi în schimb să-i fotografiezi în cele mai diferite poziţii de practicare a yoga. Dar degeaba se străduiesc ei să-şi dea feţelor nişte expresii enigmatice, n-am văzut pe chipurile lor nimic altceva decât obişnuita tâmpenie. Şi atunci de ce sadhu din Kului mi-a spus să vin încoace?... E o prostie – să mă târăsc încoace doar fiindcă mi s-a năzărit un careva sadhu – poate, acolo erau nişte emanaţii care provocau halucinaţii?

— Omletă, vă rog, şi o ciocolată fierbinte...

— Scuzaţi, dar în acest oraş nu se mănâncă ouă.

— ?

— Rishikesh e un loc sacru, pe malul unui râu sacru, de aceea aici nu se mănâncă ouă, carne, pasăre, peşte, ceapă şi usturoi.

— Ei, bine, dacă-i vorba de carne, înţeleg şi eu, dar ceapa şi usturoiul cu ce-s de vină?

— Se consideră că tot ce mănânci tu este ceea cu ce-l hrăneşti pe zeu. Ceapa şi usturoiul sunt o hrană nepotrivită pentru zei din cauza mirosului neplăcut.

— Aşa spun zeii înşişi?

— Aşa spun pandiţii, mam.

— Iar pandiţilor le-au spus zeii?

— Nu ştiu, mam, eu sunt un om simplu...

— Prin urmare, aici nicăieri nu-s ouă?

— Nicăieri.

— Hm... Ei, bine, daţi-mi meniul, mă mai gândesc eu.

...De ce, totuşi, acel sadhu generat de emanările peşterii m-a sfătuit să plec anume încoace? Nu, nu-mi pot imagina că a fost o simplă halucinaţie, un vis neobişnuit, dar vis, totuşi. Aici s-a mai amestecat ceva, Dumnezeu ştie în ce proporţii, dar s-a amestecat... nu există asemenea vise, nu există nici halucinaţii de acest fel, or, eu am obţinut o informaţie reală, pe care n-am avut-o mai înainte, ba chiar nu o simplă informaţie, ci lucruri importante de bună seamă, actuale, ceea ce nu putea fi o simplă combinaţie de fantome. Bine, deocamdată voi porni de la premisa că, în această istorie, a participat, într-un mod enigmatic pentru mine, conştiinţa cuiva, că a vorbit cu mine un cineva real existent, care m-a sfătuit să vin anume încoace. Da, dar nu pot cutreiera toate templele în căutarea unor oameni interesanţi... Mi-a apărut nemulţumirea, am uitat iar că întâlnirea cu acel sadhu mi-a permis să fac descoperiri interesante şi că eu mă întorc mereu, în gând, la ceea ce mi-a spus el, că gândurile pe această temă îmi sugerează nişte idei pe care, mai înainte, eu nici nu le-aş fi luat în seamă. După această „întâlnire” ceva s-a schimbat în mine, de parcă cineva mi-ar fi scos un ghimpe, pe care eu mai înainte nici nu-l observam, dar care mă încurca mereu. Acum însă, când simţeam nemulţumire, am început să cred iar că aceste modificări s-au produs în mine spontan, că „el” putea să nu aibă nimic comun cu toate astea. Iar circumstanţele mistice ale întâlnirii noastre, mai curând, au fost născocite tot de mine, mai bine zis, a fost un desen imaginar pe care eu l-am completat până la mistic. Or, în loc să-l întreb în amănunte pe Radj ce şi cum a fost, m-am agăţat de această istorie enigmatică şi nici n-am căutat să mă descurc în ea pentru a nu spulbera miracolul...

— Vă rog, Vegetable Spring Rolls... Apple Pancake... Hot Chocolate... or, aveţi Hot Chocolate? Ea miroase foarte plăcut şi, vă jur, zeii vor fi mulţumiţi. OK, deocamdată asta-i tot, numai, vă rog, Hot Chocolate şi clătita – după mâncare, DUPĂ, bine? După, nu „până la” (totuna are să încurce)... or, nu au importanţă circumstanţele acelei întâlniri, altceva contează – cum s-a schimbat viaţa mea după asta. Chiar dacă aş fi născocit, pur şi simplu, toată povestea asta, ar fi fost una dintre cele mai surprinzătoare întâlniri din viaţa mea. Acest gând m-a uluit... Nu are importanţă, a fost sau nu a fost. ...A fost sau nu a fost... Stop, da’ de unde pot eu să ştiu în genere dacă ceva a fost sau ceva nu a fost? întrebarea m-a speriat, parcă m-aş fi apropiat chiar de marginea unui abis, aş fi aruncat o privire încolo, apoi m-aş fi retras speriată. Fire-ar dracului, aşa poţi să te pierzi în genere... Voi lupta pentru viitorul meu, îmi voi schimba prezentul, dar trecutul e trecut, de el nu poţi fugi nicăieri şi eu, din fericire, nu-l pot schimba, chiar dacă am să doresc foarte mult acest lucru... Şi atunci ce m-a speriat? Gândurile roiesc în cap, se schimbă unul pe altul atât de repede, încât îmi vine greu să mă agăţ de ceva... aşa se întâmplă de fiecare dată când încerci să te gândeşti la ceva anume, fără a te distrage la alte subiecte, uite că tocmai acum nu reuşesc să mă gândesc, gândurile sau se amestecă într-un melanj făcut cu mixerul, sau îmi apare dorinţa să mă gândesc la cu totul altceva, care nu are nici o legătură cu ceea la ce EU vreau să mă gândesc acum. Gândul că, de fapt, eu nu ştiu cum pot să înţeleg ce a fost şi ce n-a fost, era ca o gaură înfricoşătoare în terciul ăsta multicolor de imagini şi frânturi de gând fără gust. Nu puteam nicicum să mă concentrez la acest gând şi iar îmi apărea nemulţumirea: acuşi îl voi prinde şi voi începe să gândesc, dar, vai, e ca un peşte lunecos, mă loveşte cu coada şi dispare la fund. Iar nemulţumirea doar înrăutăţeşte situaţia, eu îmi pierd controlul asupra mea atunci când ea apare. Aşa, iată carneţelul, pixul, notez.

„Eu nu ştiu cum să determin ceea ce a fost în realitate şi ceea ce n-a fost. Cum să fii sigură că ceea ce a fost e singurul lucru care a fost şi n-a fost nimic altceva, ceva ce eu, pur şi simplu, nu ţin minte? Există ceva ce am memorizat... asta, desigur, a fost, iar, pe de altă parte, cât de mult am memorizat eu în ansamblu? Ia aşa, nişte fărâme, mai ales, din copilărie, eu ştiu la sigur că a fost ceva, că acel ceva a influenţat asupra mea la sigur, dar ce anume a fost asta? Or, asta a devenit o parte a istoriei mele personale, dacă a fost, adică eu nu ţin minte asta, dar ştiu că a fost ceva, dar cum poate „ceva” să fie o parte a trecutului meu? Trecutul e ceva concret. De ce eu consider că ceva anume face parte din istoria mea personală, iar altceva – nu? După care criteriu îmi selectez amintirile? Ei, cum, după care... ca toţi, la fel ca toţi... prin urmare, în tot acest timp eu, ca o oaie supusă, am luat drept istorie personală nu ceea ce cred important EU ÎNSĂMI, ci aceea ce SE OBIŞNUIEŞTE a include în această istorie. E rău... Am să mă împotmolesc eu în toate astea până peste urechi... Dar ce consider eu că este important? Sigur, deloc nu anul naşterii, instituţia absolvită, ce-am primit etc., ci aceea ce-am trăit, prin ce-am trecut, ce am înţeles... or, în vis, de multe ori mă îndrăgosteam – cu adevărat, puternic, pătrunzător, această trăire nu era dată uitării, era inclusă în tot cercul evenimentelor ca un participant cu drepturi depline, prin urmare, unele vise, în tot înţelesul cuvântului, au devenit istoria mea personală... îmi imaginez ce va fi, dacă în blancheta „scurtă autobiografie” îmi voi enumera visele:)... Să ne întoarcem înapoi. Voi simplifica situaţia la limită. Iată, am privit acum prin geam – am văzut un munte, foarte bine, acum îmi întorc privirea de la geam. Mă întreb: ce-am văzut? Răspund: un munte. Interesant lucru: da’ de ce? De ce sunt atât de sigură că am văzut anume un munte, dar nu marea? Cum aş putea să verific acest lucru chiar acum? Ei, cum... dacă-mi imaginez marea... uşor... îmi imaginez muntele – uşor... dar de ce sunt sigură că... stai... sunt sigură... anume asta e, această siguranţă şi serveşte ca să fii sigură... siguranţa – temei pentru siguranţă?... aberaţie... da’ de unde se ia siguranţa asta? Ce reprezintă această siguranţă în genere?? M-da... Da’ de unde ştiu eu ce fel de fenomen este acesta – siguranţa că am văzut anume asta şi nu cealaltă... pot să-mi schimb această siguranţă? Or, eu pot să fiu sigură de ceva, iar apoi mi se va spune: Maia, tu ai privit nu acolo unde trebuia, tu ai greşit, şi eu văd de bună seamă că am greşit, atunci siguranţa mea se va schimba, prin urmare, această siguranţă poate fi schimbată, dar numai potrivit unor reguli... dar cine a stabilit aceste reguli? şi de ce regulile sunt anume astea? Nu ştiu nimic despre asta, eu nu fac decât să urmez regulile... Ei, şi cum o fac? Cum îmi schimb siguranţa? Uite, bre... am făcut acest lucru de un milion de ori şi nu ştiu cum o fac. Sunt sigură că am greşit şi asta-mi schimbă siguranţa precedentă... siguranţa schimbă siguranţa. Emoţiile schimbă emoţiile, un gând îl contrazice pe altul, uite, însă, că emoţia nu poate combate un gând. Şi ce reiese din asta? Ei, dacă am pus în supă o ceapă, iar apoi, încălcând regulile, potrivit cărora siguranţa poate fi schimbată, aş schimba-o şi aş începe să cred că am pus morcov, apoi pe urmă, în locul supei pe care am vrut s-o gătesc, aş obţine altceva, prin urmare, aceste reguli nu sunt lipsite de sens, dar care-s, totuşi, ele, regulile astea? Unde-s limitele lor? Unde-i siguranţa că le urmez în mod adecvat? Eu nu pot să le formulez... poate, ele nici nu există, există doar un set de reguli mici, obţinute în mod empiric, poate, există altele... ei, şi ce înseamnă toate astea: că trecutul nu e ceva determinat? Şi ce fac atunci cu obiectivitatea?

Of... M-am lăsat pe speteaza scaunului, mi-am şters sudoarea de pe frunte. Asta mai zic şi eu: am transpirat tocmai! Niciodată în viaţă nu m-am gândit aşa... de ce? Parcă mă gândesc destul de des, când mă pregăteam de admiterea la universitate, tot aşa stăteam încordată, dar aceea-i altceva... şi care-i deosebirea? Se pare, în aceea că eu nu macin, pur şi simplu, gândurile potrivit unor reguli cunoscute, aici eu însămi caut aceste reguli, eu NU ŞTIU cum poţi să gândeşti aici, e ca o planare în nişte tării necunoscute şi asta se trăieşte ca o creaţie, ca un suflu al vieţii. Dar cât de complicat este să străbaţi spre asta! De parcă aş muta un tanc din loc cu mâinile, uite ce obstacole trebuie să treci ca să simţi bucuria gândirii. E chiar ca-n vis: se face că vrei să alergi repede, dar parcă eşti legată de mâini şi de picioare de o masă vâscoasă.

Şi cât de clar văd acum lipsa unei experienţe a gândirii de acest gen! Deja cincisprezece minute nu pot să fac ceea ce vreau – să meditez consecvent asupra unei teme ce mi-a trezit interesul. De parcă nu aş putea nimeri cu aţa în urechiuşa acului... toate astea-s fără sorţi de izbândă, dă-le dracului, ei, de ce încerc să mă scot eu însămi din mlaştină, trăgându-mă de păr... numai cincisprezece minute, dar am impresia că am muncit o oră la tăiat lemne... Tot timpul mă trage să-mi schimb obiectul interesului – măcar pe trăncăneală despre starea timpului, măcar şi la măcinarea gândului despre diversitatea meniului din aceste locuri... Ei, poftim, mi-a venit şi mâncarea...

Priveam tâmp la bucatele aduse, înţelegând că, dacă voi începe acum să mănânc, apoi voi pierde, voi părăsi lupta pentru un gând preţios, mă voi preda în faţa rutinei care-şi apără drepturile cu atâta putere, încât eu mă simt extenuată, distrusă cu totul.

Iar mâncarea se răceşte... Probabil, voi reveni la acest subiect mai târziu, or, eu ţin minte la ce vroiam să mă gândesc, totul e notat, nimic nu mă va împiedica să prelungesc după această ciocolată aromată şi turta cu nuci...

În primele secunde mai înţelegeam că am pierdut şi m-am predat, dar foarte repede mi-am schimbat siguranţa, devenind sigură de altceva – nimic deosebit nu s-a întâmplat, pur şi simplu, am lăsat problema pentru un moment mai potrivit, eu, pur şi simplu, nu vreau să mi se răcească mâncarea, practica e practică, dar să mănânci mâncare rece tot nu e treabă.

Am ieşit în stradă sătulă şi mulţumită. Dorinţa de a gândi era mai slabă ca oricând, de aceea m-am cufundat cu totul în golul şi lipsitul de gust „nu se întâmplă nimic”, ba chiar nici n-am observat asta, deoarece dorinţa de a nu depune careva eforturi, de a mă lăsa, pur şi simplu, dusă de cursul evenimentelor s-a dovedit a fi prea puternică. Am hotărât să trec spre capătul opus al oraşului, dacă te afli în Lakshman Djula. Acolo, judecând după hartă, erau nişte şcoli mari. Ghidul turistic mă informa că în ele domnesc nişte reguli severe şi chiar am dorit să aflu ce-mi propun aceste şcoli ashram „în schimbul” disciplinei stricte.

Halal pompă! Probabil, o fi palatul cuiva – nişte coloane sofisticate, arcuri, palmieri, sculpturi, havuzuri, un poliţist se plimbă cu un aer grav lângă poartă. Pe cărăruşele placate cu marmură aleargă hinduşi desculţi îmbrăcaţi în haine portocalii care se aseamănă cu o uniformă de stil religios. Se pare că e o instituţie de învăţământ prestigioasă.

— Spuneţi-mi, vă rog, ce se află aici?

— E Ashram Krishna. Aici au locuit cândva „The Beattles”, aici ei l-au întâlnit pe guru al lor...

— Ah, iată ce-i...

— Aici oamenii devin pandiţi.

— Adică toţi băieţaşii ăştia îmbrăcaţi în portocaliu sunt viitori pandiţi?

El făcu o grimasă, căci nu-i plăcu această adresare prea simplă faţă de stimabilii pandiţi, fie şi tineri şi viitori.

— Da.

Dar ăsta cine mai e? Drumul se deschidea cu respect în faţa mersului său rapid şi pieptului lat. Vântul din ajunul înserării ce bătea dinspre Gange îi răsfira coama neagră şi cârlionţată. El mergea atât de repede, încât băieţandrii raşi pe cap cu nişte codiţe mici caraghioase la ceafă abia de reuşeau să nu rămână în urmă. Nici că-i păsa de asta, mergea ca un cezar înconjurat de un alai supus. Hinduşii care se aflau în preajmă îi cedau drumul, punând palmele şi zâmbind cu supuşenie. Unora le răspundea, dând uşor din cap, altora le zâmbea, arătând un rând de dinţi de un alb strălucitor. Privirea lui scruta împrejurimile fără a observa ceea ce e supus putrezirii, de parcă-şi examina posesiunile ce nu-s din lumea asta... El se opri brusc, mai că nu la zece centimetri de mine, precis că nu se aştepta că va întâmpina vreun obstacol în cale. Masca atotputerniciei şi măreţiei, pe care o mima, zbură de pe faţă de surpriză, sprâncenele dese se încruntară, el încercă să schiţeze un zâmbet care a ieşit cam strâmb şi el, parcă simţind acest lucru, a dovedit să se înciudeze pe mine pentru faptul că m-am postat în calea lui şi l-am prezentat într-o lumină deloc favorabilă.

— Te-ai înciudat?

Greierii îşi încetară imediat ţârâitul, băieţaşii au reuşit, în sfârşit, să-şi tragă sufletele şi acum tăceau şi ei, înmărmurind în nişte poze stupide.

— Ce? păstrând o pauză, el trase iar pe faţă un zâmbet prietenos.

— Eu te întreb, te-ai înciudat acum pe mine?

— O, engleza mea este proastă-proastă!

Am observat că încearcă să mă ocolească şi i-am îngrădit calea iar. Inima mi se zbătea de emoţii, dar n-am să mă predau, vreau să primesc răspunsul la întrebarea mea.

— Cineva poate să-mi traducă? m-am uitat în jur. Alături se aflau cel puţin vreo zece discipoli, încă vreo zece gură-cască şi vreo zece admiratori. Toţi tac.

— Oare chiar nimeni nu vorbeşte engleza?

Panditul principal nicidecum nu se hotăra să mă dea la o parte şi se încorda tot mai tare. E clar că el nu ştie cum să procedeze în această situaţie stranie – o nu-ştiu-cine s-a postat în calea lui, îi bate capul cu întrebările sale şi, după cum se vede, nici nu are de gând să-l lase să treacă. El s-a uitat în jur cu o îngrijorare prost ascunsă, căutând susţinere în anturajul său. În sfârşit, ieşi un tinerel cu o faţă ce nu spunea nimic şi mustaţa abia mijită.

— Vreau să aflu: panditul principal are emoţii negative?

— Emoţii negative? el nu-şi crezu urechilor.

— Da, emoţii negative.

Şovăind, el îi spuse ceva învăţătorului său, faţa căruia schiţă iar acelaşi zâmbet de la Hollywood. El ascultă întrebarea, răspunse scurt, apoi se pregăti iar să plece, dar eu nu m-am dat la o parte, aşteptând răspunsul.

— Nu, el nu are emoţii negative niciodată.

Apoi da! Ce putea el să mai spună?

— Atunci ce trăieşte el? Ce simte el chiar acum? Traduce-mi...

Emoţionându-se încă mai tare şi împiedicându-se, el a tradus şi această neruşinare nemaiauzită. Drept răspuns am auzit asigurări că uite acum panditul principal se grăbeşte, dar mâine dimineaţă el e gata să-mi răspundă la orice întrebări şi mă invită pentru ora şase la pudja. Şi eu am cedat, crezând că mâine, de bună seamă, el va vorbi cu mine, şi, primind la despărţire zâmbetul său împărătesc, am rămas singură sub cerul înserării, în bătaia vântului puţin răcoros şi pe treptele pustii de marmură.

Cineva se atinse de umărul meu – era o femeie europeană. Ea mi se adresă într-o engleză stâlcită.

— Ce doriţi?

— Vreau să ştiu dacă panditul principal are emoţii negative.

Ochii i s-au deschis larg – de mânie, nedumerire, dar şi de îngrijorare, ea aruncă nişte priviri repezi în jur, de parcă ar fi dorit să se convingă că mai mult nimeni nu a văzut că ea a auzit această întrebare.

— El? Emoţii negative? Nu, sigur că nu. Andrei, îţi imaginezi, domnişoara întreabă dacă panditul principal are emoţii negative.

— A, d-apoi voi sunteţi ruşi!

— O, cât e de bine, şi dumneavoastră sunteţi rusoaică. Aţi venit încoace pe multă vreme?

— Nu ştiu deocamdată... Şi de ce sunteţi atât de sigură că el nu are emoţii negative?

— Am petrecut aici, la Ashram, împreună cu el, două săptămâni, am comunicat mult şi nu am observat niciodată ca el să fie cuprins de ceva negativ... Doar e panditul principal!

— Ei şi ce contează asta? Parcă faptul că e principal spune ceva?

— Sigur că spune, intră în discuţie bărbatul care, la sigur, era nemulţumit de comportarea mea. El era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă ca mine şi, după cum se vede, se pregătise să mă mustre ca pe o elevă. – Asta nu vi-i o careva şcoală de meserii, e Marele Ashram. Pentru ca să obţii un loc aici trebuie să treci o examinare specială...

— Ei, din câte pot să-mi dau seama eu, pandiţii nu sunt nici sfinţi, nici luminaţi, ci doar nişte oameni care cunosc scripturile, prin urmare, ca să obţii un loc aici trebuie doar să cunoşti bine textele sacre şi sanscrita. Şi chiar dacă admitem că mai este necesară şi o dezvoltarea spirituală, apoi nu se ştie cine face examinarea asta. Şi dacă totul a devenit aici o formalitate, dacă a fost în genere autentic vreodată, apoi asta trebuie VERIFICAT, dar nu acceptat ca un fapt stabilit. Aţi verificat?

— Eu mă uit că dumneata le ştii pe toate. Atunci de ce mai întrebi?

— Eu nici nu te întreb nimic pe dumneata... şi nici nu vreau să vorbesc cu dumitale, căci dumneata chiar acum ai faţă de mine o ostilitate puternică şi încerci sau să mă înveţi, sau să mă scoţi din echilibru... Şi ziceaţi că aţi comunicat mult cu panditul principal, m-am întors iar spre femeie.

Se vedea clar că ea se simte incomod după ce l-am apostrofat pe însoţitorul ei, se vede, soţul. Nu i-a ajuns curaj să procedeze şi ea la fel cu mine, dar nici nu mai vroia să prelungească discuţia. Ea privi cu îngrijorare la Andrei, căutând susţinere, dar acela se pierdu atât de mult cu firea, fiind derutat de comportarea mea, încât se înroşi la faţă şi nu putea scoate nici un cuvânt. Ea înţelese că-i pierdută şi, cu suferinţa scrisă pe faţă, rosti cu o intonaţie funebră:

— Da.

— Şi despre ce-aţi vorbit în comunicarea dumneavoastră? Cunoaşteţi limba hindi?

— Nu.

— Iar el nu vorbeşte engleza... Ei bine, admitem că vă este de ajuns şi comunicarea non-verbală pentru a înţelege ce fel de om stă în faţa dumneavoastră, dar de ce sunteţi atât de sigură că el nu are emoţii negative? Eu, bunăoară, am observat chiar acum câteva minute că el a simţit o nemulţumire foarte puternică atunci când l-am oprit.

— Probabil, l-aţi împiedicat.

— Adică dumneavoastră consideraţi că dacă eu am împiedicat, atunci şi un om luminat poate să se înciudeze?

— Nu, nu m-aţi înţeles corect... Sigur, el a fost nemulţumit, căci fapta dumneavoastră este... scuzaţi-mă, dar este o faptă urâtă... Dar el nu are emoţii negative de felul celor pe care le simţim noi şi nu este corect să ne comparăm cu El.

— Chiar aşa? Interesant, cum sunt emoţiile negative în cazul lui? Ce ştiţi despre asta?

— Haidem, Larisa, ce strici vorba cu dânsa, uite mai bine la ea că nu-i în toate minţile...

Primind, în sfârşit, impulsul necesar, strâmbându-şi gura într-un zâmbet vinovat, ea se dădu înapoi, se întoarse stângaci, apoi dispăru din câmpul meu de vedere.

Cu această dispoziţie de luptă am pornit mai departe, presimţind întâlnirea de mâine, la care voiam să pun punctul pe „i”. Ţin bine minte prima istorie a confruntării cu un „guru” moscovit, în jurul căruia roiesc zvonurile, legendele, mulţimi de admiratori şi fetiţe îndrăgostite, ziarişti, mai pe scurt, un set tipic de fenomene ce însoţeşte fiecare personalitate zgomotoasă şi neordinară.

Timp de doi ani am fost şi eu îndrăgostită de acest guru, nu ca de bărbat, ci ca de învăţător.

El vorbea despre lumea viselor şi corpul astral atât de degajat, de parcă un călător ar vorbi despre ţara în care a trăit cel mai mult. El i-a cunoscut personal pe Castaneda, Osho şi Mantak Chia, a ţinut seminare în diferite ţări ale lumii, a trăit mult timp în India, unde a fost consacrat şi a primit „recunoaşterea” unor învăţători contemporani cu autoritate. Acum nu mai ştiu ce anume din toate astea corespunde realităţii, iar ce face parte din proiectul său comercial, dar atunci le credeam pe toate ca pe nişte adevăruri sacre şi fiecare detaliu al istoriei sale personale îmi trezea extazul.

Mi-a trebuit tocmai un an ca să mă hotărăsc să mă apropii de el după prelegere pentru a-i pune o întrebare. Puteai pune întrebări şi în timpul prelegerii, dar numai scriind un bileţel. Bileţelele curgeau şuvoi prin rândurile de mâini şi se adunau într-un maldăr mare lângă picioarele lui. El nu dovedea să răspundă la toate întrebările după prelegere, de aceea trăgea din grămadă biletul cu noroc, îl citea în gând, alegând – să răspundă ori ba. Aşadar, şansa de a obţine un răspuns la întrebarea pusă era infimă, iar apoi, în caz de necesitate, nu puteai să pui nişte întrebări pentru a concretiza, a preciza.

Şi iată că eu, murind de emoţii, mă impun în tot sensul cuvântului să fac aceşti câţiva paşi care despart spaţiul sălii de o scenă nu prea înaltă. Inima mi se zbate, palmele mi-s ude, picioarele mai că nu mi se moaie. Şi asta-s eu, eu! cea care am lucrat câteva luni la televiziune, eu, o ziaristă impertinentă şi descurcăreaţă, naiba să mă ia... În jurul lui guru se formase deja un inel de nestrăbătut din doritori de a pune întrebări, unul lua locul altuia ca nişte bucăţele de legume într-un malaxor enorm. Presiunea mulţimii mă împinse, în sfârşit, spre El ca pe o meduză amorfă şi eu, temându-mă să-l privesc în ochi, am formulat cu greu întrebarea. Răspunsul său mi-l amintesc ca prin ceaţă. L-am întrebat ce trebuie să fac cu ataşamentul faţă de un băiat care mă încurcă să trăiesc deja un an de zile. Am vrut să-i spun povestea mai amănunţit, dar am început să mă grăbesc, căci din urmă mă împingeau alţii... Iar ca rezultat, am ajuns să fiu tipărită prieteneşte pe umăr şi să aud un răspuns lipsit de importanţă, ceva de felul: „Timpul le vindecă pe toate”. Atunci încă nu puteam să-mi permit a crede că toate astea nu-s decât o aberaţie, de aceea continuam să cred ca un fanatic religios în luminarea acelui guru, continuam să-i frecventez prelegerile, după care nu puteam, totuşi, să înţeleg: şi cum trebuie să-mi schimb viaţa? Alocuţiunile sale aveau asupra mea un efect hipnotic, mi se părea că toate cuvintele sale sunt pătrunse de un sens profund pe care eu nu aş fi fost în stare să mi-l explic nici chiar mie însămi, dar eram plină de emoţii extatice, de aceea nu puteam să apreciez adecvat ceea ce se întâmpla.

Au mai trecut câteva luni şi mi-a apărut iarăşi dorinţa de a pune o întrebare, iar odată cu ea — şi o nelinişte paralizantă. De astă dată, eram gata de ea, în ansamblu, totul era mai simplu, ceaţa nu mai era atât de densă ca în trecut, am reuşit chiar să-l privesc o clipă în ochi... dar am primit iar un răspuns absolut inconsistent, un sărut pe obraz, rămânând stupefiată. Poate, întrebările mele sunt prosteşti, dacă el răspunde la ele atât de scurt şi fără nici o dorinţă... Sau, poate, totuşi, nu are ce spune? Acest gând mai că nu m-a speriat, atât de mult mă deprinsesem pe mine însămi să cred că el e Maestru! Viaţa se umplea de sens la gândul că frecventez prelegerile unui adevărat învăţător şi că aş putea să devin, cu timpul, discipola lui.

Din acel moment am început să simt un disconfort crescând de fiecare dată când mă aflam la prelegerile sale şi iată că odată am reuşit să arunc de pe mine toată vraja asta a personalităţii sale karismatice dotată cu simţul umorului. Iată atunci am înţeles cât se poate de clar că NU ÎNŢELEG ce spune el.

— „Eu”-l adevărat nu are nici formă, nici conţinut. El se poate contopi cu o formă anumită şi atunci apare iluzia că „eu”-l este o formă. Asta e proprietatea Kundalini, care generează maya şi o protejează. Mintea – iată instrumentul cu ajutorul căruia Kundalini susţine lumea aşa cum v-aţi deprins s-o vedeţi. În afara limitelor minţii intraţi în posesia adevăratului dumneavoastră „eu”. Cum să ieşi dincolo de limitele minţii? Există multe practici orientate în acest scop. În acest număr se înscriu şi exerciţiile de respiraţie. Modificându-vă ritmul respiraţiei, puteţi să schimbaţi starea conştiinţei dumneavoastră. Această lume este doar una dintre miliardele de poziţii ale punctului de joncţiune şi noi toţi suntem doar nişte personaje în visurile creatorului...

Mi-a apărut imediat dorinţa să mă ridic în picioare şi să-l întreb pe de-a dreptul: ce este Kundalini, ce este mintea, ce este punctul de joncţiune, de exerciţii se pot face. Deodată mi-am dat seama că nu am avut niciodată nici o claritate vizavi de cuvintele sale, că, de fiecare dată când auzeam aceste cuvinte magice, apărea un impuls de exaltare băşicată, care nu schimba viaţa mea în nici un mod. Era ceva asemănător cu narcomania: o dată pe săptămână îmi primeam doza de trans, iar în rest totul era obscuritate şi rutină. Acum am început să-l privesc pe acest guru cu totul cu alţi ochi, nu mă zgâiam la el, ci încercam să-l privesc mai atent, să-l examinez, să-l observ. Iar el nu-i aşa de blând cum m-am deprins să cred eu în tot acest răstimp cât el reuşea să mă adoarmă cu vorbe dulci. Se pare că el simte o mare plăcere în urma faptului că toată sala îl ascultă ca o gură mare căscată... Ba nu... asta nu poate fi. Involuntar, m-am cufundat iarăşi în abisul transului dulce, iar a început să mi se pară un mag impecabil, un mag luminat, mai pe scurt, un zeu întrupat. Dar n-am să mă predau. Mă scot iar din vis şi văd iarăşi o privire vidă, un zâmbet răutăcios, o senzaţie a propriei importanţe de nu se mai poate. Apoi cât de strâns trebuie să dormi ca să nu vezi toate astea?! El a început să-mi pară un vrăjitor rău care i-a adormit pe oameni, iar acum poate face cu ei tot ce doreşte. Mi-a apărut frica: are să observe că eu nu dorm şi văd totul... Eu şedeam în penultimul rând – era cel mai apropiat loc pe care puteai să-l găseşti dacă veneai cu o oră înainte de prelegere, adică cei care veneau mai târziu, erau nevoiţi să se aşeze pe podea, iar când nici acolo nu mai rămâneau locuri, se umpleau şi trecerile prin sală şi chiar o parte din coridor... De odată el mă privi ţintă, înăuntrul meu totul îngheţă de la această privire ce semăna cu o scanare în raze Roentgen. Ca într-un coşmar, zău... şi ce-i de făcut? Sau numai mie mi se pare asta, iar el mă priveşte tot aşa cum l-ar privi pe oricare altul? Dar asta puţin ce schimbă, ochii lui nu-mi plac deloc, se pare că n-am privit în ei niciodată mai înainte.

— Nu ţin minte să te fi văzut vreodată la seminarele mele, el rosti aceste cuvinte mai că nu în şoaptă, dar le-am auzit din penultimul rând tot atât de clar, ca şi cum el ar fi stat doar la un metru de mine.

M-am întors, căci nu-mi venea a crede că mi se adresează anume mie — în acelaşi rând cu mine şedeau oameni cu totul obişnuiţi, cu priviri destul de absente... Precis că-mi vorbeşte mie.

— Ţie, ţie, nu te întoarce, el lăsă capul într-o parte, aşteptând răspuns.

E surprinzător, dar nici una din cefele dinaintea mea nu se întoarse, de parcă nimeni nu ar fi observat că el şi-a întrerupt prelegerea şi a început să discute cu mine. Un coşmar, nu alta: în jur şed numai nişte zomby, eu nu pot nici să vorbesc, nici să mă mişc de frică... Gata, sunt pierdută, nu mai am puteri nici pentru a mă speria...

— Ei, tu cazi pe mine:)

Ce-a fost asta??? Un vis? Ei da, un vis... Drăcie... guru stă pe scenă, răspunde la următoarea întrebare, trezind explozii de râsete şi ţipete... Sau ăsta nu-i un vis? în cap totul mi s-a încurcat, în corp mă rodea totul, aşa se întâmplă când sari din aşternut, trezită de deşteptător, deşi nu te-ai săturat de somn. Era absolut clar un lucru: acest om nu-i deloc aşa cum m-am deprins să-l văd eu. Mi-a apărut iar dorinţa să-i pun o întrebare chiar acum, să clarific, în sfârşit, ce reprezintă el... Or, el nu ne-a vorbit niciodată despre propria experienţă, eu nu ştiu nimic despre practica lui, despre ceea ce simte, ce trăieşte el. De m-aş ridica acum în picioare şi i-aş pune această întrebare ca să audă toată sala şi ca el să n-o poată ignora! Inima începu să mi se zbată într-un ritm turbat, în câteva clipe corpul deveni fierbinte, am transpirat, în burtă au început spasme... nu, nu pot eu să mă ridic în sala în care, în afară de mine, mai erau vreo 200 de persoane! Să atrag atenţia unei aşa mulţimi! De îndată ce-mi imaginam că ei se vor întoarce toţi spre mine şi vor începe să-mi urmărească fiecare cuvânt, eram parcă paralizată, valurile de nelinişte mai că nu mă spălau de pe scaun... Ei, şi-apoi la ce-mi trebuie asta, or, am înţeles principalul: el nu e învăţător. Vreau, vreau foarte mult să plec liniştită acasă... N-am reuşit să plec în linişte – m-am târât ca un câine snopit în bătăi.

Următoarele trei săptămâni au fost marcate de încercări zadarnice de a uita aceste şaizeci de zile de luni, când plecam la prelegeri. Cât timp mă aflam la universitate, reuşeam parcă să alung cu totul aceste gânduri, dar un fon greu de frică şi nelinişte mă otrăvea mereu. Iar seara nici nu puteam să mă gândesc la altceva decât la guru şi la faptul că nu le pot lăsa pe toate baltă – să-mi arunc temerile undeva mai departe, continuând să trăiesc aşa de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Orice gând că aş putea să vin la prelegere şi să pun o întrebare în prezenţa tuturor îmi trezea o frică soră cu panica.

În aceste trei săptămâni, multe s-au aşezat la locul lor în capul meu: şi faptul că fiecare seminar al său costa 150 de dolari, şi că prelegerile sale se înregistrau pe casete, care erau vândute ca o marfă deficitară... Totul ce era legat de el zbura în abisul admiratorilor şi admiratoarelor cât ai clipi din ochi. Şi de ce nu m-am gândit niciodată la asta? Uite ce impotentă am fost eu, va să zică... în sfârşit, am luat o decizie fermă: am să-mi înving frica şi am să-i pun întrebarea, chiar dacă, după asta, am să mă prăbuşesc sub podea de ruşine şi înjosire.

Prima dată aşa şi n-am reuşit s-o fac. Aşa şi am stat ca o cloşcă toată prelegerea, ba chiar am fost captivată de istoriile povestite de guru de câteva ori. Am plecat acasă într-o stare de descompunere. Data următoare, văzându-l cum trece prin coridor, am hotărât să-i aţin calea pentru a-i pune întrebarea măcar aşa, căci nu mi-a ajuns curaj să mă ridic în prezenţa tuturor. Am scos capul în coridor, dar aşa şi am rămas nemişcată, ca un greier care s-a pitulat în iarbă... Se pare că aşa şi am să rămân în c...rul fricii şi tâmpeniei.

I-am trimis chiar un mesaj prin e-mail, în care l-am numit mincinos şi făţarnic. Nu mi-a răspuns la mesaj, dar asta nu avea nici o importanţă, conta, însă, faptul că nu m-am simţit mai liberă nici cu un centimetru.

Mi-am repetat în gând, pentru a suta, ba, poate, şi pentru a mia oară, alocuţiunea, venind la prelegerea următoare cu o decizie fermă: sau azi, sau niciodată. Priveam în faţa fiecărui om, înţelegând că e o absurditate: să te temi de acest om sau de celălalt... Dar, de îndată ce încetam să-l privesc pe fiecare, ei toţi deveneau o forţă – o societate, iar eu aveam o frică de moarte să mă opun societăţii.

— De ce ne spui mereu lucruri abstracte, vorbeşte-ne despre practica ta, mi-am auzit eu vocea parcă dintr-o parte. Parcă încetase să mai existe toată lumea – numai vocea, figura lui guru pe scenă şi pata ştearsă a sălii.

— Fiindcă nu mai am ce poveste...

O explozie de râs în sală.

Pe neaşteptate, am simţit că frica a dispărut, parcă mi-ar fi luat-o cineva cu mâna, în locul ei parcă s-ar fi deschis un izvor din care au crescut un calm profund şi o hotărâre îmbucurătoare. Am devenit cu totul alt om, parcă m-aş fi născut din nou. Acum o clipă aici era un animal care tremura de frică şi uite ce putere, ce torent de sloiuri de gheaţă spartă a pornit pe râu!

— Două clipe în urmă ai vorbit despre aceea ce reprezintă sufletul, vocea îmi deveni ca un râu puternic, mare, dar liniştit, dar aşa şi nu ai explicat ce-i asta. Ne-ai spus despre ieşirile din corp, despre percepţia pură, despre cea de-a doua atenţie... dar ce este sufletul?

— Tu o ştii şi singură nu mai rău decât mine!

— Eu nu înţeleg în genere despre ce este vorba... Eu nu observ la mine nici un fel de suflet, iar dacă tu îl vezi, apoi descrie-l.

— D-apoi că nu ştiu eu ce-i aia suflet:)

— Înseamnă că eşti un mincinos?

— Sigur că da, cum de n-ai înţeles acest lucru până acum? Tu doar pentru asta ai şi venit – să-mi spui că sunt un mincinos, nu pentru a mă întreba tot felul de aberaţii despre suflet?

— Da, eu vreau să-ţi spun că eşti un mincinos, nu eşti un învăţător luminat, ci un comerciant trivial.

— Da, aşa şi este. E un adevăr pur, se adresă el sălii.

Juca perfect. Sala era în extaz.

— Ei bine, continuăm...

— Bine, dar toţi ceilalţi au înţeles ce e sufletul din explicaţia lui?

Tăcere, râsete înfundate.

— Auziţi o voce? guru se întoarse speriat prin părţi, se pare că pe aici umblă spiritele...

— Sau, poate, adevărul nu mai interesează pe nimeni aici?

— O, s-a adus adevărul, se auzi un schelălăit din adâncul sălii.

Şi asta-i tot! Mai mult nimeni nu s-a încumetat să spună nici un cuvânt. Fire-ar să fie, d-apoi că ei sunt cuprinşi de aceeaşi frică, soră cu panica, ei nu pot să se ridice ca să-mi facă vreo obiecţie.

— Ăsta e un circ sau o comunitate de oameni care aspiră la libertate?

— Ăsta e circ! Precis, e circ, iar tu eşti aici clovnul principal! spuse, cu o intonaţie răutăcioasă, guru. Apoi urmă:

— Eu vă propun să nu acordaţi nici o atenţie acestei fete stranii, aici urmă o explozie de râs, hai să continuăm prelegerea. Dacă ea va continua să vorbească, pentru voi asta are să fie un exerciţiu de felul celui descris de Castaneda, când don Juan şi don Jenaro îi vorbeau la amândouă urechile.

O explozie de râs.

De odată, am început să percep mulţimea ca pe o masă uniformă de plastic, aşa cum ai percepe nişte pereţi morţi şi orbi. Aveam senzaţia că, într-o clipă, au dispărut toţi din sală, a rămas doar acest ceva lipsit de grai şi de suflet. Cum poţi să te temi de asta?

Când am ieşit de acolo, am avut senzaţia că am devenit foarte mare, puternică şi vidă. Dar era un vid deosebit, era un vid plin şi în acel plin, în orice moment, putea să ia naştere ceva absolut nou. Mi-am amintit de oamenii care au rămas la prelegere şi m-am dat seama că nu am avut o atitudine negativă faţă de ei nici pentru o clipă. Şi am mai înţeles clar că nu am dorinţa să folosesc puterea care s-a degajat după prăbuşirea fricii decât pentru obţinerea libertăţii. Având această forţă, eu pot totul (ce idee răsunătoare!), măcar şi să răstorn lumea. Dar nu, încolo nu mă trage, eu nu vreau nici un fel de putere, nici un fel de revoluţii, libertatea îmi trebuie iată aici, în acest loc, în această inimă şi-n acest cap.

Plecam acasă şi totul în jur continua să răsune de senzaţii cu totul noi. Oare puteam eu să-mi imaginez că, în urma acestei fapte, totul putea să se schimbe în mine ASTFEL? Imaginile obişnuite deveneau şterse, palide, iar prin ele, ca prin sticlă, răzbătea o lume grandioasă, admirabilă: un cer de amurg fără hotare din toate părţile umplut de un vuiet jos, monoton şi abia perceptibil care mi se părea mai perfect ca cea mai sofisticată melodie. Priveam la oamenii mohorâţi, la vagoanele jerpelite ale metroului şi toate astea erau undeva departe şi lipsite de orice semnificaţie. Exista doar lumea mea, o lume admirabilă, şi presentimentul — în orice moment, totul poate să dispară şi eu voi deschide ochii în cu totul altă lume, dar nu mi-i teamă deloc, eu sunt deschisă – orice s-ar întâmpla. Am închis ochii şi în faţa mea s-a deschis un drum larg luminat de soare. El chema şi, totodată, ducea dincolo de orizont, vuind de bucurie şi de presimţirea unor noi descoperiri.

 

<< Back

Forward >>