« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 02

Sunt deja 15 ore de când am intrat într-un defileu montan şi ne târâm pe o serpentină pe care abia de încap un autobuz şi un jeep. Periodic, partea stângă a autobuzului rămâne suspendată deasupra prăpăstiei, pietrele aruncate de roţi cad fulgerător în hău, iar dacă scoţi capul prin fereastră şi priveşti în jos, ai o iluzie totală că roţile au şi lunecat în prăpastie şi autobuzul iată-iată va cădea. Hinduşilor care şed alături nici că le pasă. Ce-i asta: caracter ferm sau indiferenţă faţă de viaţă? Am auzit că în India cazurile de cădere a autocarelor în prăpastie nu-s atât de rare, periodic simt un impuls de frică, o aruncare de adrenalină şi-mi trece prin minte că Eu nu pot să mor aşa – urât, trivial, din greşeala unui şofer oarecare.

Detenţia de 30 de ore în autocar m-a dat gata. Corpul mă doare de la şederea forţată şi nu-mi mai pasă de munţii de după geam. Şi ăştia-s Himalaia? Scunzi, cenuşii, cu o vegetaţie searbădă, mereu aceiaşi şi fără nici un farmec. Aceşti munţi sunt cu misteriosul cuvânt „Himalaia” în acelaşi raport ca şi ciotul cu mărul, dar sunt anume ei, ce-i drept, doar poalele munţilor, care se înfăşoară în kilometri de drum nesfârşit pe roţile autocarului nostru. Jos, pe nişte pietre mari, curge un râu nu prea larg de culoarea betonului, din când în când îşi face apariţia soarele şi am doar un singur gând – când va lua sfârşit acest scuturat monoton.

Un grup gălăgios de străini care s-a veselit toată noaptea arată şi el palid – toţi au obosit de zile şi nopţi de drum, fac schimb, alene, de informaţii despre preţuri şi hoteluri fără a-şi da seama că discută acelaşi subiect a doua, ba, poate, a treia oară. Dialogul îşi trăieşte viaţa lui şi nu vrea să înceteze, aducând istovire şi plictiseală în loc de impresii. Nu vreau nici să aud asemenea discuţii, nici să particip la ele. E plăcut să te simţi suspendat în spaţiu şi timp fără să fii legat de nimeni nici cu un fel de planuri.

Sate, oameni, un lanţ nesfârşit de căsuţe în lungul drumului, ei trăiesc aici... se nasc, trăiesc, nasc şi mor – chiar aici... de neconceput... când eram mică, mă plimbam în serile sumbre, toamna sau iarna, privind în geamurile luminate ale caselor: figurine de oameni... vorbesc, mănâncă, umblă, gesticulează, ...ei trăiesc acolo... Nu ştiu de ce, dar simţeam de fiecare dată un disconfort, de parcă se deplasa perceperea obişnuită, încetam să fiu eu însămi, devenind iată omul cela... mai exact, deveneam ceva „între” noi – rămâneam agăţată undeva la mijloc şi acest fapt îmi insufla oroare – oroarea pierderii individualităţii, pierderii de sine. Oare chiar ei trăiesc acolo... oare chiar poate exista o careva viţă în afara mea, acolo unde nu-s şi nici nu voi fi niciodată? Asta amintea prin ceva frica de moarte pe care am trăit-o în fragedă copilărie: stând culcată în pat, plângeam, imaginându-mi că, atunci când voi muri, viaţa va continua, dar deja nu pentru mine, eu nu voi mai fi NICIODATĂ... Aşa şi n-am reuşit să mă resemnez cu acest „niciodată”, e imposibil să te resemnezi cu aşa ceva, asta poţi s-o astupi, s-o arunci, poţi să te impui să nu te mai gândeşti la asta şi cine ştie ce mai uit eu, dând uitării, intenţionat, bucăţi întregi din viaţa mea...

Pe alături se perindă oameni şi casele lor – nişte jucării „Anti-Barbi”, întoarse pe dos. Toată viaţa lor e ca-n palmă, drept în faţa ta. Se spală, mănâncă, învaţă, spală rufele, se ceartă, plâng, râd şi totul se vede prin geamurile autocarului – un spectacol enorm cu lungimea de două mii de kilometri, spectacol în care eu nu-s şi nici nu voi fi vreodată.

Acuşi va veni iar seara. Asta va lua sfârşit odată? Autocarul se mai opreşte o dată şi între rândurile de fotolii îşi face apariţia un bărbat care emite nişte sunete ce seamănă a rugăciune sau agitaţie. Întrerupere pentru lunch? Cincisprezece minute de sol tare sub picioare. M-am şi deprins deja că, la fiecare oprire, în salon dau buzna câteva persoane şi, fără nici o sinchiseală, îţi vâră în faţă fel de fel de fleacuri comestibile, marfa lor, de aceea n-am acordat nici o atenţie acestui personaj. Omul s-a dovedit a fi insistent, până la urmă, observ că el ţine o tăbliţă. Mă uit mai bine la ea şi îmi citesc numele, halal să-ţi fie! sunetele care mi-au părut stropi de colorit local au fost, de fapt, nişte încercări de a rosti ceea ce era scris. Zâmbind larg, spune ceva... aha, îl cheamă Ram. Ei, fie şi Ram. De când mă aflu pe acest meleag, e prima dată când zâmbetul unui hindus mi se pare la locul lui. Adio, căruţă hârbuită!!!... Aşa poţi să te dezobişnuieşti a merge... Ei, na! o „Volga” veche... Nu, doar seamănă cu ea, dar totuna e de râs. Sunt abia a treia zi în India, dar am impresia că au trecut toate zece, aproape fiecare pas, fiecare întoarcere a capului e urmată de „Na-ţi-o bună!”, „Imposibil!”, „Fenomenal!” Să ieşi din haosul coloritului oriental la capătul lumii pentru a nimeri într-o trăsură sovietică hârbuită! În maşină şuieră ceva ce aminteşte o muzică, şoferul cântă şi el, ba chiar dansează pe loc, mergem, adio, autocar prăfuit!

Peste puţin timp, de ambele părţi ale drumului, îşi fac apariţia nişte saraiuri sumbre din piatră.

— Suntem deja în oraş?

— Da, mam, surprind nişte note serviabile în intonaţia lui.

— „Mam”? A, da...

Îmi aduc aminte mie însămi că m-am transformat în „mam”, doamnă, ca şi orice femeie albă în India. În acest „mam”, formula acceptată de politeţe se uneşte atât de strâns cu supuşenia de rob, încât trezeşte la viaţă cele mai sublime instincte de stăpânitor. În Europa arogantă, cu atât mai mult, în Rusia domostroi-ului, n-ai să simţi una ca asta. Mai târziu mi-a fost dat să văd nu numai o dată cum li se aprindeau ochii europenelor prizărite, nevăzute la aceste semne de slugărnicie, mici, dar în rezonanţă cu setea lor de putere.

— Suntem deja în oraş??!

— Da, mam!

— Şi unde voi trăi eu? mi se face rău la gândul că voi fi înfundată undeva într-un loc oribil.

— Vom ajunge la un lac mare, mam, iar pe lac sunt nişte bărci – case-bărci mari.

El vorbeşte într-o engleză primitivă sau aşa i-i vorba? Nu mă pot dezbăra de gândul: aşa de tâmp să fie el? Sau mă crede pe mine o tâmpă?

— Acest lac se numeşte Dull Lake, spune el – precis, vorbeşte cu mine ca cu un copil de doi ani.

Marginea!... De altfel, observ acest lucru destul de des în India, periferiile nu se prea deosebesc de centrul oraşului, mai ales dacă e un oraş nu prea mare. Sri Nagar e capitala statului Jammu şi Caşmir, dar eu am avut deja fericirea să mă conving că murdăria şi sărăcia sunt la fel pretutindeni – fie în centru, fie la periferie.

Drumuri distruse, case prăbuşite pe jumătate şi negre de umezeală, gunoişti nesfârşite... probabil, aşa aş fi putut să-mi imaginez un oraş obişnuit după o explozie nucleară. Nicicum nu mă pot deprinde că aici totul e murdar şi chiar natura îmi pare colbăită şi sumbră... Cincisprezece minute de nelinişte vagă şi accese de îngrijorare, şi iată-ne, în sfârşit, lângă un lac mare – o pată pitorească largă printre colibe şi parcuri, care aduce linişte şi răcoare în atmosfera încordată a larmei de stradă, ticsită cu figuri belicoase de soldaţi cu pistoale-mitralieră.

—Veneţia Caşmirului! Ram zâmbeşte satisfăcut, ochii îi sclipesc, el încearcă să-mi trezească un val de emoţii şi aprecierea frumuseţii locului „său”.

Găsesc, în sfârşit, o clipă pentru a privi această făptură mai atent – nu e înalt, e scund chiar şi nu poţi nicidecum să ghiceşti câţi ani are. Pentru aceste meleaguri, nu e îmbrăcat sărăcăcios, dar portul îi este neglijent, ca şi la majoritatea covârşitoare a hinduşilor. Nu are riduri pe faţă, piele i-i netedă şi elastică, de parcă ar fi un băieţandru, dar privirea nu e de om tânăr. Are drăcuşori în modul de a se purta, iar în ochi văd o tristeţe care iată-iată va erupe, dar am obosit eu de toate astea, de aceea încerc să examinez împrejurimile.

În rânduri lungi, care se pierd undeva în zarea de culoarea lotusului, stau case plutitoare, house boats, cu nişte denumiri care îi caracterizează atât de bine pe căutătorii de adevăr aflaţi la început de cale. ... „Odihna lui Shiva”, „Shakti dansând”, „Surâsul lui Lakshmi”, „Prima paradis”, „Krishna adormit”... Sar într-o barcă mare multicoloră, care aminteşte o gondolă, cu ornamente indiene şi un cozoroc ornamentat, cad cu plăcere pe pernuţele aşezate pe o canapea mică şi simt că aş vrea să plutesc multă vreme în această barcă, în sfârşit, pot să mă destind după drum şi nelinişte... pe acest lac se poate trăi! Gondolierul tăcut lăsă vâslele în apă şi ne duse fără grabă undeva într-un colţ al acestui Harlem pe apă.

Barca s-a întors încotrova în adâncul rândurilor de case plutitoare, încă o virare, încă una... – toate astea se aseamănă cu nişte străzi pe apă. Aproape nu văd oameni, totuşi, puţinii pe care-i observ se zgâiesc la mine ca la o fiinţă din altă lume. Unii zâmbesc, dar cei mai mulţi mă privesc cu o umbră de îngrijorare sau chiar nemulţumire. Se prea poate, nemulţumirea lor e generată de faptul că numărul turiştilor, din cauza războiului, devine tot mai mic în ultimii ani, apropiindu-se acum de zero absolut. Turismul este principala lor sursă de existenţă şi iată că ei văd că eu nu sunt singură, pe feţele lor se citeşte o înţelegere chinuitoare – eu plec undeva, cineva m-a şi prins în mrejele lui... Aşteptarea permanentă a unui conflict armat cu Pakistanul, interminabilele acte de terorism ale separatiştilor din Caşmir au transformat acest paradis al anilor 80 într-un meleag posomorât de escroci lacomi, iar turiştilor asta nu le place, nici mie nu-mi place.

(Ce naiba m-a adus încoace?)

Gondolierul îngână ceva monoton, dar din inimă. Nicidecum nu reuşesc să arunc la o parte încordarea unui drum lung, poate, să mă întind pe perne? Ram dă din cap aprobator, spunând în engleza lui primitivă ceva de felul: „Aţi avut un drum lung, mam, dar după el odihna vă va fi încă mai dulce...” Plescăitul uniform al apei, legănatul uşor al bărcii, liniştea lacului... lotuşi mari care trec pe alături...

Ochii s-au închis, parcă mai ţin minte unde mă aflu... dar iată că tablourile visului au străpuns realitatea şi, în oglindirea de mărgăritar a lacului, mă văd pe mine într-un oraş necunoscut, alături merge Ram care-mi povesteşte ceva. Ghidul meu mă conduce. Ne apropiem de o clădire foarte stranie şi nu pot înţelege de ce-mi pare aşa de neobişnuită. Mă întorc spre Ram să-l întreb, dar nu-l văd nicăieri. Privesc iar spre clădire – parcă e un palat aproape ruinat, parcă e un templu hinduist străvechi, uitat de zei şi de oameni, există ceva cunoscut în acest loc... abia se simte mirosul pietrelor încinse, lemnului ţinut în apă... ceva foarte bine cunoscut, dar atât de îndepărtat...

— Bine aţi venit, mam! în timp ce aud aceste cuvinte, barca se ciocneşte de pilonii din beton de care e fixată scara ce duce spre casă.

Am tresărit şi mi-am revenit. Un mic teren podit cu lemn în faţa casei, pe el – un hindus tânăr îmbrăcat în alb – pantaloni largi şi o cămaşă lungă ce-i ajunge aproape până la genunchi.

— Cum aţi călătorit?

Nu am nici un chef să-i povestesc cum am fost amăgită în oficiul de turism, unde mi s-a promis că drumul va dura douăzeci de ore, dar nu treizeci, cum a fost în realitate, că este al dracului de incomod să stai ţintuit în una şi aceeaşi poziţie, în care nu poţi să adormi, (ştii şi singur toate astea, ce-mi pui întrebări prosteşti, mai bine condu-mă mai repede spre o cadă cu apă caldă, un aşternut larg cu perne moi, şervete pufoase...), mă limitez la un „OK” politicos şi ies din barcă, dând la o parte mâna serviabilă a lui Ram. Nu mă părăseşte senzaţia că în visul meu s-a întâmplat ceva important şi, dacă nu m-aş fi trezit înainte de vreme, aş fi aflat neapărat ce mister ascunde acest templu. ...O uşoară nemulţumire de omul în alb... Ram a schimbat cu el câteva fraze, însoţindu-le cu o gesticulare energică, iar apoi, sărind în barcă, a făcut un semn cu mâna – gata, putem porni. Barca îşi făcu vânt de la micul debarcader şi am văzut iar o tristeţe greu de exprimat în ochii lui. El a încetat să-mi mai pară tâmp, chiar mi se făcu milă de el ca de un copil trist...

— La revedere, mam! Cine ştie când şi unde ne vom mai întâlni, dar, dacă veţi mai avea nevoie de un ghid (inima îmi zvâcni în acest moment), întrebaţi-l pe Shafi – el arătă spre omul în alb – cum mă puteţi găsi.

El mi-a propus să-mi fie ghid – de parcă ar fi tras cu urechea, ar fi văzut prin crăpătură visul meu! Stranii coincidenţe... or, asta ar putea să nu fie o simplă coincidentă, mai ales atunci când aerul parcă începe să vuiască... Dacă eu nu pot găsi o explicaţie univocă pentru asemenea coincidenţe, trăiesc – chiar în momentul când se întâmplă asta – ceva ce mă scoate din cadrul obişnuitului şi legităţilor standarde ale vieţii. În însuşi acest moment se conţine o aluzie că mai există ceva, chiar dacă acest ceva nu e accesibil pentru înţelegerea mea, dar, dacă-l iei în seamă, cine ştie unde te pot conduce asemenea semne?

 

<< Back

Forward >>